GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Cea mai intensă vacanță din viața mea! - Turcia 2019 (3)
Ziua a 8-a – vineri, 9 august
Traseul circuitului nostru în Turcia a suferit de-a lungul timpului, precum v-ați fi așteptat, numeroase modificări. Inițial includea și Marmaris-ul; de fapt, luasem o noapte de cazare în apropiere, în Turunç, la care am renunțat atunci când am realizat că o zi și jumătate în Ölüdeniz e mult prea puțin și, în fond, de la pozele alea de acum 10 ani cu Laguna Albastră pornise toată treaba cu Ölüdeniz și cu Turcia, în general... Tati n-a prea avut habar cum am aranjat eu ploile (și de obicei nici nu-i prea pasă), dar numai ce mă trezesc cu puțin înainte să plecăm că-mi spune: „Trecem și prin Marmaris, nu?! Că mi-a zis X-ulescu că-i cel mai mișto acolo!”
Am înghițit în sec, era târziu pentru anulări și alte rezervări, tot ce mai puteam era să iau iar harta la puricat... Bingo! Am putea traversa cu ferry din Bodrum în Peninsula Datça, pare mult mai scurt decât să ocolim pe la Muğla și ne-ar rămâne timp suficient să poposim câteva ceasuri în Marmaris, apoi cap-compas Ölüdeniz!... Google zice că ar fi 3 ferry zilnic, ok, gata, s-a rezolvat, sunt un geniu.
Acuma, și Google ăsta se pare că uneori suferă de tulburări de personalitate; pe un site ne dădea transfer la 9,12 și 15, pe altul la 12,15 și 19. Oricum, ora 12 părea ok, în orice variantă. Tati a încercat cu o seară înainte să facă rezervare on-line, că citise că vasele sunt destul de mici, dar n-a reușit, cică unele site-uri încărcate pe telefon dau erori etc, etc. Asta e, ne-am văzut de viețile noastre!
Ei, bine, n-am reușit. Ajunși în port la o oră rezonabilă (deși am străbătut orașul bară la bară), am aflat că nu mai sunt locuri pe ferry de ora 12, doar pe cel de 19. Nțț! Hai pe șosea, ocolim, sigur nu murim din asta!
Am ieșit destul de greu din Bodrum, era extrem de aglomerat, apoi am urmat o parte din drumul pe unde veniserăm cu o seară înainte (exact asta aș fi vrut să evităm, să trecem de două ori prin aceleași locuri). Mai departe – Milas, Yatağan, Muğla. Zonă semi-muntoasă, peisaje frumoase, drum șerpuitor, dar destul de lat, cu 2-3 benzi pe sens. Am părăsit șoseaua de Antalya și am cotit-o spre sud, iar puțin după Akyaka, după ce taman coborâserăm un șir de serpentine „în ac de păr”, ni s-a deschis în față – departe, jos, estompată de atmosfera ușor cețoasă – perspectiva unui golf larg, superb! Ne-am oprit și noi la punctul de belvedere să-l admirăm. Este practic golful ce separă zona continentală de Peninsula Datça, o plajă lungă de câțiva km, vântoasă din câte am înțeles, ce se pretează pentru practicarea sporturilor de apă.
Ne-am continuat drumul (flancat de frumoase păduri de pin), coborând discret cale de vreo 30 km, până am ajuns la Marmaris. Am lăsat mașina într-o parcare privată aproape de bazar, am vizitat muzeul arheologic din interiorul citadelei, am mâncat super-bine la un restaurant din orașul vechi, apoi ne-am preumblat puțin pe umbroasele străduțe pietruite, admirând casele vechi îmbrăcate în cascade de bouganvillea și magazinașele cu suveniruri colorate... Ni s-a lipit de suflete în mod deosebit Marmaris, voi încerca să fac o compunere despre el, mai mult ca pretext ca să vă arăt niște poze frumoase... Studiem deja posibilități de a reveni acolo, știu sigur că se va întâmpla într-o zi!
Ne-am întors cei 30 km și ne-am lansat din nou pe drumul de Antalya. Nu erau pe lista noastră, dar nu pot să nu amintesc câteva obiective destul de cunoscute, pe lângă care am trecut: delta râului Dalyan, în care se află ruinele orașului antic Kaunos (Caria), precum și plaja Iztuzu, mult-iubită de broaștele țestoase marine caretta-caretta. Cele 3 se găsesc pe agenda multor agenții turistice, știam bine, căci mă tentase una din oferte acum câțiva ani. Tot în zonă este și aeroportul Dalaman.
În apropiere de Göcek, am văzut indicator spre Fethiye și spre stânga, și spre dreapta. Helga-GPS-a ne îndruma spre stânga. Curând am înțeles de ce: drumul e scurtat serios de un tunel ce străbate muntele, care însă – atenție! – se plătește separat, 7 lire. După Göcek țărmul pare foarte dantelat și începe o salbă de plaje care cred că merită atenția noastră viitoare, căci de data asta n-am avut timp să ne abatem: Inlice, Günlüklü, Karaot, Çalış.
Pe Fethyie l-am găsit scăldat în razele orei de aur și l-am străbătut cu pulsul tot mai accelerat de gândul că până la destinația mult-visată mai aveam atât de puțin! Ölüdeniz se află un pic mai la sud, după ce mai treci un delușor, într-un golf obturat aproape complet de un pinten de țărm. Totul înconjurat de pereți stâncoși, în mare parte acoperiți cu păduri de pini. De unde degradeurile de turcoaz ale apei care, împreună cu lipsa valurilor cât de mici, au atras acestui loc denumirea de Laguna Albastră. Precum e de așteptat și precum spunea și @adryana de curând, zona se vede foarte frumos de sus și tocmai aceste priveliști fuseseră cele care-mi aprinseseră imaginația acum multă vreme...
La vremea când am proiectat eu prima dată excursia în Turcia, pesemne că faima Lagunei Albastre nu trecuse Canalul Mânecii, determinând explozia de prețuri care a urmat în ultimii ani! Țin minte că găsisem multe cazări decente, spre deosebire de data prezentă, când a fost nevoie de săpături aprofundate în mediul virtual pentru a rezerva ceva ok. Și de compromisuri. Unul dintre ele a fost să nu ne cazăm chiar în buza țărmului, ci la o plimbare de aproximativ jumătate de ceas de acesta. N-am regretat deloc însă, locul se numește Sunmed Lodges și sunt de fapt niște căsuțe romantice amplasate într-o grădină cu mii de flori de toate culorile; voi detalia când îi va veni rândul. O cameră triplă ne-a costat 195 euro pentru 3 nopți și a fost singurul loc în care a trebuit să ne autogospodărim în ceea ce privește micul dejun.
În rest, Ölüdeniz mi-a produs sentimente amestecate. Într-adevăr, un loc de o frumusețe copleșitoare – plaja lungă de vreo 2-3 km, lată, măturată de valuri zbuciumate (e vorba de plaja principală a stațiunii, încadrată într-o parte de un masiv abrupt și stâncos, în cealaltă pătrunzând în inima pașnicei Lagune) – „stricat” însă cu mii de luminițe psihedelice, cu lasere și neoane, cu muzici bubuitoare întretăindu-se din toate părțile... Și cu o aglomerație de nedescris, desigur. Ziua mai era cum mai era, dar la căderea serii... Probabil că n-ar fi dacă nu s-ar cere, mulți păreau în elementul lor în tot vacarmul ăla și probabil că suntem noi un pic depășiți sau așa, mai contra-curentului... Concluzia a fost că, la o eventuală revenire în zonă, aș evita Ölüdeniz ca bază și probabil aș alege o periferie a mai liniștitului Fethyie.
Dar să detaliez. În prima seară n-am mai făcut mare lucru, ne-am cazat și am plecat la plimbare, în recunoaștere, în direcția plajei. Am traversat toată zona aceea pietonală, o alternanță de bazar și terase de-o parte și de alta, milioane de stimuli din toate părțile!... Eram obosiți și până la urmă am reușit să ne relaxăm la un bar fix deasupra plajei, în fața câte unui pahar de ceva, ascultând muzica (oarecum mai digerabilă), la un volum ok cât să se poată împleti cu cea a valurilor... Iar rataserăm apusul, dar locul unde soarele plecase la culcare (după un delușor, peste Lagună) se cunoștea încă destul de bine. Parcă intuindu-ne regretul, ne-a abordat un rus de pe canapeaua alăturată, arătându-ne pe telefonul lui poze cu apusul de mai devreme, precum și din excursia prin munți pe care o făcuse în acea zi. Ba, i le-a trimis și lui Tati, pe WhatsApp! :) Simpatic rusul... Și ne-a dat idei...
Deja înțeleseserăm că în Ölüdeniz va trebui să băgăm mai adânc mâna în buzunar; o bere sau un pahar de vin aici ne-au costat la barul de pe plajă 30 lire (față de cam 20 prin alte părți). La întoarcerea spre grădina cu căsuțe am găsit un supermarket, de unde am făcut ceva cumpărături pentru micul dejun (și aici prețuri un pic mai mari).
Ziua a 9-a – sâmbătă, 10 august
Am declarat-o de plajă și relaxare, „zi de vară până-n seară”! Era musai să testăm laguna, căci pentru asta veniserăm, așa că am coborât din nou spre mare, am urmat linia falezei spre dreapta apoi am pătruns în rezervație, după ce am plătit la o gheretă câte 7 lire de fiecare. Am mers o grămadă prin soare (care deja cam mușca), remarcând numeroasele secțiuni de parcare pe lângă care treceam (de ce n-om fi venit și noi cu mașina?!). Pe stânga, întrezăream din când în când, dincolo de dunele de nisip, plaja amenajată pe pintenul de care vorbeam. Am remarcat destule amenajări – șezlonguri, umbrele, cafenele, o tavernă, toalete etc.
Ne-am abătut spre dreapta, către lagună. Cu totul alt peisaj! Parcă era plaja unui lac. Ca o oglindă albastră, ușor tremurătoare, încadrată de rama impresionantă a munților din jur! Foarte frumos, mi-a plăcut mult! Și aici erau șezlonguri pe alese, dar parcă nu ne-a venit să rămânem. În depărtare, pe partea cealată a lagunei, se vedea mai multă acțiune și eram curioși să vedem ce-i acolo. Ne-am uitat pe hartă și am crezut că putem ocoli „lacul” prin partea sa estică spre a ajunge acolo, dar n-am putut decât parțial (estul extrem e neamenajat, stuf și smârcuri). A trebuit să ieșim din zona pentru care plătiserăm (ha, ha) și s-o cotim pe șosea, la stânga. Mi-am amintit că pe când căutam cazare, mă atrăsese un mic complex situat cam pe-aici, dar nu aveau camere triple și 2 duble ne cam depășeau bugetul.
Ca idee, în zona asta sunt 3-4 resorturi care și-au împărțit plaja lagunei. Oferă cazare în bungalouri (ultimul e de 4*, cred că-i hotel totuși), restaurant, mici magazine etc. Până la urmă ne-am lipit la unul din ele, Sea Horse Beach se cheamă; pentru 30 de lire de fiecare, am primit dreptul de folosi toate facilitățile complexului, ba avea să ni se asigure și transfer cu microbuzul către „domiciliu”! O afacere corectă mi s-a părut! Am lenevit câteva ore bune pe șezlonguri sau pe prosoape, la umbra unui măslin, urmărind cu privirile sutele de parapante ce zburau deasupra noastră; ne-am bălăcit de mai multe ori în apa caldă ca o supă a lagunei, am mâncat la tavernă (prețuri destul de ok, 270 lire pentru toți 3, o bere mare era 27,5 lire). Plaja e cu nisip fin, dar cu siguranță adus; dincolo de zona delimitată pentru înot, se zăreau în apă ditamai cataroaiele. De asemenea, ai posibilitatea de a închiria hidrobiciclete să te plimbi pe „lac” (nu mai știu cât costă).
Pe la 5 ne-am plictisit și am rugat să fim transferați „acasă”. După câte un duș rapid, ne-am urcat în mașină, că ne pălise iar dorul de colindat! :) Am pornit în direcția Fethyie, dar după ce am urcat dealul, am făcut stânga spre Kayaköy, căruia i se mai spune și „satul-fantomă”. A fost ridicat și locuit de etnici greci, care l-au părăsit cu prilejul schimbului de populație din 1923, iar turcii deportați de pe teritoriile elene au refuzat să se stabilească aici, motivând că zona e săracă și fără perspective. Ca atare, casele, bisericile și toate celelalte construcții au fost lăsate în voia forțelor atotputernice ale naturii și s-au degradat treptat-treptat.
Părea că povestea asta cu grecii și cu schimbul de populație era lait-motiv al vacanței noastre, așa că nu aveam cum să ratăm un popas la Kayaköy! Am lăsat mașina într-o mică parcare de lângă Restaurantul Lebessos și-am pornit a urca pe vechile străduțe pietruite, printre ruine atât de frumos însorite, dar atât de triste! Tare mult m-a impresionat această vizită... Din câte ne-am dat seama, n-a fost un sat, ci ditamai orașul, înșirat pe dealurile învecinate și trebuie să fi deținut toată zona agricolă din vale, întinsă și ea... Și să găsești totul în paragină – fragmente de fresce colorate pe interiorul pereților de piatră, cuptoare reci, oferindu-și cerului vatra inutilă, trepte urcând spre nicăieri, bisericuțe cu mici altare oarbe... Și vegetație peste tot, totul năpădit de ciulini și praf... Totuși, se încearcă reabilitarea bisericii mari, am găsit-o împrejmuită și un anunț la poartă în acest sens. Am urcat și până la cetate, de unde perspectiva e nemaipomenită! Impresionantă experiență Kayaköy ăsta!...
În prezent, satul nu-i părăsit total, sunt zone locuite (cele mai ușor accesibile), sunt câteva pensiuni și taverne foarte drăguțe în centru. (Mă bătuse gândul să iau cazare și aici, dar...) Citisem în articolul @adryanei că din sat pleacă un drum către o plajă bengoasă și am zis să mergem și noi să-i dăm binețe doar. De fapt, se urcă un deal, care apoi se coboară, drum de vreo 15-20 de minute. Nouă ne-a luat un pic mai mult, căci ne-am oprit de vreo două ori pentru belvedere. Ce golfulețe, ce bărcuțe, ce măreție în acest peisaj! Plaja se cheamă Gemile și n-am făcut prea mulți purici pe-acolo, căci se plătește preț normal de intrare (30 lire), indiferent de ora la care ajungi! Asta m-a enervat foarte tare, cum să dai 30 de lire doar ca să poți face o poză?! Una e să te duci la 7 dimineața și alta la 7 seara, dar nenea paznicul nu părea că înțelege chestia asta și-și tot flutura chitanțierul spre noi! Am întors și-am plecat.
Ne-am oprit în Fethyie, am fi vrut să ne plimbăm un pic, dar neam să găsim loc de parcare în zona centrală! Până la urmă mașinuța noastră a eșuat în parcarea unui restaurant dintr-un mic port, iar noi la una din mese. A fost o cină pe cinste, o să vă povestesc cândva!
La întoarcere am nimerit zona cu vechile morminte liciene săpate într-un munticel, frumos luminate, păreau niște mici temple. Astea i-au aprins imaginația lui Tati și i-au dat idei pentru ziua următoare...
Ziua a 10-a – duminică, 11 august
Avea să fie, probabil, cea mai palpitantă zi din vacanța noastră și mă gândesc să v-o descriu pe larg într-un articol separat. A fost tot zi de colindat, deși inițial am zis că mergem în Ölüdeniz să zacem la plajă și să ne dăm cu parapanta, dar n-am putut rezista la ce propuneri mi-a făcut Tati! :) Am ajuns la Plaja Patara, una dintre cele mai frumoase plaje pe care le-am văzut în viața mea, de asemenea casă pentru simpaticele caretta-caretta; la pachet cu mare parte din situl arheologic...
Am vizitat și orașele antice Letoon și Xanthos, ambele leagăne ale civilizației liciene, alături de Tlos... Ne-am amintit de pozele rusului și am zis să abordăm mai apoi Canionul Saklıkent; în fine, o parte din el, că nu eram echipați cum trebuie... Și dacă până la „cascadă” nu erau decât 2 km, hai și până acolo! 2 km pe șosea, vreo câteva sute de trepte de coborât și 300 m pe albia râului, plus drumul invers, desigur! :) După escapada cu cascada, paragliding-ul mi se părea chiar floare la ureche!
Totuși, n-am mai apucat s-o facem și ăsta e marele regret al meu referitor la călătoria în Turcia!:( Ne-am întors seara atât de obosiți, că numai gândul să mergem și să facem vorbele pentru a doua zi dimineață ne tulbura intens! Ca să nu mai zic despre – în eventualitatea că am fi găsit locuri disponibile – trezitul cu noaptea-n cap într-o zi în care ne aștepta din nou un drum lung cu mașina...
Am avut însă ideea de a ne cocoța pe versantul estic stâncos, până la un punct de belvedere pe care îl găsisem pe harta Google. Dumnezeule, ce serpentine! Zona e superbă și merită să-i dedici cel puțin o zi sau două, vederile îți taie respirația, am întrezărit câteva golfuri departe, jos, printre pereții de piatră... Foarte frumos, dar prea solicitant pentru noi pentru ora aceea. Totuși, am nimerit într-o așezare ce părea că se întinde mult în jos, pe pantă. Ne-am oprit chiar la intrarea în ea, la o micuță terasă suspendată efectiv deasupra mării, unde ne-am delectat cu niște gozleme grozave și cu culorile unui apus memorabil! Nu-mi venea să cred câtă liniște ne înconjura, iar la numai câțiva kilometri mai încolo se etala nebunia din Ölüdeniz! La final, am primit din partea casei câteva bucățele de carne de oaie friptă la grătar; uitaserăm, dar ospitaliera noastră gazdă ne-a amintit că pentru ei începuseră zile de mare sărbătoare, Kurban Bayram-ul!
Ziua a 11-a – luni, 12 august
Venise vremea să părăsim țărmul Mediteranei și să ne mutăm spre alte mări. Simulările făcute îmi dădeau timpi de parcurs cam mari între Fethyie și Istanbul, așa că am stabilit ca oprire intermediară orașul Kütahya. Dimineață, înainte de a pleca, Tati a propus o ultimă baie în mare, căci nu încercaserăm deloc taman plaja din Ölüdeniz! Milena n-a vrut, a rămas să-și definitiveze bagajul, așa că am pornit doar noi doi, cu mașina. Când să parcăm în apropierea plajei, am realizat însă că nu aveam la noi nicio liră amărâtă, așa că ne-am întors și am plecat definitiv! Am mai avut o tentativă s-o cotim stânga, spre plajă, când am ieșit în drumul principal, dar era imposibil, din cauza coloanei uriașe de mașini ce venea dinspre Fethyie! Turcii erau cam toată săptămâna în sărbătoare, era mini-vacanță și la ei și asta nu luasem în calcul când am proiectat vacanța! :)
Ne-am abătut însă pe la ruinele orașului antic Tlos, că nu mai avuseserăm timp cu o zi înainte (voi detalia). Pe urmă drum întins spre destinația finală a zilei. Aceleași șosele expres ale Turciei, cu care deja eram familiari, din ce în ce mai puțin aglomerate pe măsură ce ne îndepărtam de litoral. Am străbătut inițial o zonă muntoasă, ne-am și oprit pentru o porție de gozleme, o cafea și un view fantastic la unul din zecile de popasuri tradiționale de pe marginea drumului (într-un punct numit Karabel, la 1300 m altitudine).
La Söğüt am ieșit în E87 și am rulat o bucată de câțiva km pe același drum pe care l-am străbătut astă-iarnă, când am mers din Antalya spre Pamukkale; mi-am amintit sigla de la intrarea într-o fabrică de prelucrat merele și de măruțul pricăjit și posmogit, ce rezista eroic și solitar pe creanga unui copac, în gerul dimineții de decembrie, și a cărui lumină aurie încă îmi zâmbește de pe ecranul telefonului meu... În Çavdır am făcut dreapta, direcția Burdur și am ținut-o așa tot spre nord, până am ajuns în Kütahya, pe care am găsit-o scăldată în razele soarelui de după-amiază târzie. Deja temperatura scăzuse cu câteva grade bune (la puțină vreme după ce am plecat din Fethyie, termometrul de bord înregistrase chiar și 40°), vegetația se schimbase și ea radical, adio pini mediteraneeni, măslini și leandri, bun regăsit tei și platani!
La Kütahya ne-am cazat la Hilton Garden Inn, 4*, unde am avut un super-spațios apartament cu living și dormitor, plus mic dejun, la prețul de 78 euro. Hotel foarte bun, care are și avantajul de fi situat în centrul orașului, ceea ce ne-a făcut facilă o plimbare de recunoaștere. Pe când studiam posibilitățile de cazare intermediară, mi-au picat sub ochi ceva materiale despre zonă și parcă-mi părea rău că nu avem la dispoziție decât câteva ore! Kütahya are de oferit nu doar hoteluri bune și mâncare delicioasă și ieftină în drumul nostru spre sau dinspre litoralul mediteranean, ci poate fi ea însăși un bun punct de plecare pentru o sumedenie de atracții turistice din imediata vecinătate, orașul fiind cândva un nod important pe vechea Cale Frigiană. De asemenea, în zonă sunt numeroase izvoare cu ape minerale și, în consecință, unele dintre cele mai renumite stațiuni de tratament balnear din Turcia. Kütahya este și un centru important de producție a ceramicii (la intrarea în oraș se aliniază zeci de depozite și outlet-uri, dar n-am avut curiozitatea să ne oprim).
N-am avut timp decât de o scurtă plimbare prin centrul orașului. Am găsit magazinele închise și bună parte din restaurante, sărbătorile Kurban Bayram-ului erau în toi, familiile de localnici umpluseră străzile și parcurile. Am admirat însă câteva fântâni foarte frumoase, un monument cu un derviș rotitor situat chiar în miezul unei intersecții, Muzeul Arheologic (pe dinafară) și ceva case vechi. Chiar ne gândeam să ne întoarcem la hotel pentru cină, când am dat de o locantă tradițională deschisă. Nimic spectaculos, câteva mese înăuntru și câteva afară, la prima vedere părea ceva gen fast-food, dar am fost întâmpinați frumos și, văzând că ospătarul rupe ceva engleză, l-am întrebat de ofertă. Am mâncat acolo una dintre cele mai bogate și mai gustoase mese din vacanța asta și, peste toate acestea, una dintre cele mai ieftine – 78 de lire, adică vreo 12-13 euro! Atâta că nici pomeneală de alcoolice, parcă i-am înjurat de mamă când am întrebat de bere! :) În fine, ne-am scos pârleala la hotel...
Ziua a 12-a – marți, 13 august
A doua zi dimineața ne programaserăm o sesiune de shopping, căci ne avertizase @nicole33 că-s magazine bune și ieftine prin zonă, le identificaserăm deja cu o seară înainte. N-a fost să fie; la ora 9:30 – 10 când ne-am prezentat noi, le-am găsit închise; ori din cauză de Kurban Bayram, ori că era prea devreme... N-am insistat, ne-am decazat și-am pornit spre Istanbul.
Regiune deluroaă, drum frumos, nu prea solicitant, nici n-am simțit când ne-am apropiat de destinație... Cel mai notabil eveniment de etapă a fost traversarea podului Osman Gazi peste Marea Marmara, cu o lungime de peste 2600 m, inaugurat la 1 iulie 2016 – o adevărată minune a tehnicii moderne, cel mai lung pod din Turcia și al 4-lea din lume! Am fost tare emoționați să putem să-l traversăm! E drept că se plătesc suplimentar 135 lire, dar merită, nu vezi în fiecare zi așa ceva!... Bravo, Turcia! (Adevărul e că se construiește peste tot într-o veselie, oamenii au de lucru, țara se modernizează, la orice periferie de sat mai măricel se înalță bloculețe noi, cu arhitectură frumoasă, uneori adevărate cartiere!)
Îmi venise o idee între timp, de fapt o coceam de acasă, fără însă să cred cu adevărat că se va putea concretiza. Dacă tot stăteam bine cu timpul, ce-ar fi să nu intrăm încă în Istanbul, ci să mai mergem puțin, până la țărmul sudic al Mării Negre?! Tati a aderat cu interes, așa că am setat pe GPS localitatea Şile, unul din refugiile de week-end ale istanbulezilor. Au fost în plus vreo 70 km și 8 lire de plătit pe o autostradă care pesemne nu era gestionată de sistemul HGS (la întoarcere aveam să mai decartăm încă 6,5 lire pentru un tronson și 9,5 pentru altul, dar n-a fost foc din asta).
Vizita a meritat cu prisosință, am găsit o Mare Neagră cum nu ne-am închipuit niciodată că ar putea fi, gătită în culori încredibile și împodobită cu valuri uriașe, intens dantelate!... În schimb, extrem de rece, diferența de temperatură cu aerul cald umplând atmosfera de o ceață fină! Absolut incredibil! Adăugați un peisaj dramatic, cu o faleză naturală înaltă și stânci prăbușite în mare, cu un far alb și o cetate și un port cu bărcuțe și tabloul va fi mai aproape de adevăr. Din păcate, foarte, foarte aglomerat peste tot, în centru efectiv n-am avut unde parca, noroc că mâncaserăm la o terasă ce deservea o plajă...
Istanbulul ne-a întâmpinat cu zgârie-nori (unii încă în construcție) și cu șosele incredibil de libere, după cât ne așteptam și ne pregătiserăm moral (bine, mai mult Tati). Cazarea am avut-o în orașul vechi, Sultanahmet, așa că am traversat Bosforul pe sub mare, prin Avrasya Tüneli (pentru care m-am mirat că n-am mai plătit nimic suplimentar). Când mai aveam doar vreo 300 m până la destinație, am avut o mică piedică pe o străduță în pantă, unde ne-am intersectat cu un șir de taxiuri ce venea din sens opus și s-a produs ceva ambuteiaj, dar cu răbdare am reușit să ne continuăm fiecare drumul.
Am stat 4 nopți la Sur Hotel Sultanahmet, o afacere de familie, unde am avut o triplă cu mic dejun pentru prețul total de 266 euro. Mai complicat un pic cu parcarea, pentru că nu există locuri dedicate, se parchează pe marginile străduțelor, conform regulilor de bun simț, să nu-i stânjenești pe alții. Oricum, mașina n-am mai mișcat-o din loc până am plecat, pentru că eram la 10 minute de mers pe jos de Moscheea Albastră și la jumătate de oră de port (Eminönü).
În seara aceea n-am mai făcut mare lucru, ne-am plimbat un pic prin zonă (Doamne, ce mare de lume!), am mâncat ceva și ne-am retras la hotel...
Ziua a 13-a – miercuri, 14 august
Eu mai vizitasem basic Istanbulul acum aproximativ 10 ani, împreună cu o prietenă, dar nu strica o refreșuire, alături de ai mei, așa că am zis s-o luăm cu începutul, după ce am verificat pe net dacă sărbătorile Kurban Bayram-ului n-au modificat cumva programul de vizitare a obiectivelor vizate de noi. Ei bine, fuseseră ceva restricții cu o zi înainte, dar acum părea că totul reintrase în normal (cel puțin din acest punct de vedere).
Ca să intrăm la Moscheea Albastră n-am plătit nimic, dar am stat vreo 20-30 de minute la coadă. Există niște intervale orare recomandate pentru vizitat, înafara orelor de rugăciune și e musai ținuta decentă – genunchii și umerii acoperiți, la fete și părul. Înăuntru am admirat superba faianță de Iznik, pe nuanțe albastre, de unde numele lăcașului. Sunt multe zone în curs de reabilitare, acoperite de schele sau paravane, ceea ce, împreună cu marea de turiști, dă impresia de spațiu mult micșorat față de realitate. Oricum, impresionant!
Ne-am îndreptat apoi către celebra Ayasofya – vechea minune a lumii creștine bizantine, Catedrala Sf. Sofia, transformată în moschee după căderea Constantinopolului sub dominație otomană, în prezent muzeu. Și aici am stat un pic la coadă la casa de bilete, dar nu prea mult, iar intrarea costă 72 lire de persoană și ți se scanează bagajele personale cu raze X, la fel ca la aeroport. Program de vizitare 9-19 (9-17 iarna), accesul se permite doar cu minim o oră înainte de închidere.
N-o să scriu separat nici despre acest obiectiv de marcă, despre care au povestit mulți alții, nu cred că aș mai avea ce să aduc în plus. Copleșită însă am fost din nou, la fel ca data trecută! Să calci pe pardoseala aceea din bocuri de marmură șlefuite, vechi de aproape două milenii!... Să fii la doar câțiva metri distanță de misterioasele mozaicuri bizantine, lângă coloanele solide, sub cea mai impresionantă cupolă din lume!... Cuvintele sunt prea sărace, trebuie să fii acolo ca să simți vibrația aceea celestă!
Am zis să luăm o pauză de cafea și cumva am nimerit chiar la terasa unde demult mâncasem cu prietena mea; m-a bucurat revederea, dar mai ales umbra binefăcătoare a platanilor și cafeaua revigorantă. Apoi ne-am îndreptat spre Palatul Topkapı, să ne luăm de-o grijă cu „chestiile grele”. Strada cobora un pic și, de sus, m-a șocat imaginea ce ni se prezenta înainte – un șuvoi consistent de popor curgând în aceeași direcție, probabil cu aceeași intenție în minte ca și noi: „Voi vedeți ce-i în față?!” Ai mei au priceput rapid; vom lăsa palatul pentru mâine dimineață, mai pe răcoare, așa...
Bun, și atunci ce facem? Mi-am amintit că citisem despre un muzeu cu mozaicuri care s-ar afla lângă Moscheea Albastră și l-am dibuit ușor, după indicatoare. Ca să ajungi la el, trebuie să străbați bună parte dintr-un mic [b[bazar, Arasta pe numele lui. Istanbul Büyük Saray Mozaikleri Müzesi se cheamă în limba lui natală, într-a noastră Muzeul Mozaicurilor Marelui Palat. El este ridicat pe locul vechiului peristil (curtea interioară) al Palatului lui Iustinian (sec. 6 d. Hr.), în care s-a păstrat o parte din mozaicul original. Expune însă și alte fragmente de mozaicuri conservate și recondiționate, alături de explicații exhaustive în limbile turcă și engleză. Temele sunt cele clasice – viața pastorală, vânătoarea, animale reale sau mitologice etc. Ne-a prins bine această vizită, exponatele au fost foarte interesante, spațiul interior plăcut climatizat. 24 de lire de căciulă am plătit.
Următorul popas l-am făcut nu departe, la un obiectiv celebru, pe care data trecută îl ratasem: Basilica Cisternă. La început ne-a descurajat puțin coada pe care am găsit-o, dar, văzând că merge destul de repede, am prins curaj și am rămas. Aici a fost cred singurul loc unde nu am putut plăti cu cardul, ci doar cash, 20 de lire biletul. Se coboară practic în inima pământului, într-un vechi rezervor de apă al orașului, prevăzut cu zeci de șiruri de coloane, aidoma unei catedrale. Ne-am obișnuit destul de greu cu întunericul dinăuntru, sunt luminițe aprinse la baza coloanelor, dar doar așa, să iasă pozele frumos și mai sunt ceva becuri din loc în loc; probabil însă că s-ar spulbera tot farmecul dacă locul ar fi luminat mai tare. Impresionante sunt coloanele cu baze în formă de cap de meduză. Per total, obiectivul m-a dezamăgit puțin, căci citisem despre apă și chiar pești mai mari sau mai mici alunecând printre coloanele de marmură, dar înafară de câteva băltoace, n-am întâlnit nimic altceva. A, și marea de vizitatori! :)
Ne-am îndreptat apoi spre zona Eminönü, cu gândul să traversăm pe Podul Galata, să urcăm în Turnul Galata și pe urmă om vedea ce mai facem. Ne-a ieșit în cale Marmaray Sirkeci Istasyonu, Gara Sirkeci cu alte cuvinte (încă funcțională), vechiul punct terminus al celebrului traseu Orient Expres, ce traversa acum o sută și ceva de ani întreaga Europă, de la est la vest. Partea sa veche este deschisă publicului larg spre vizitare și are un farmec deosebit. Ne-am oprit și am mâncat la restaurantul gării, despre care citisem că ar fi unul destul de bun; a fost ok, se putea mai bine, dar a compensat încărcătura istorică a locului!
Am găsit o agitație de nedescris în zona portului, cozi uriașe la toate casele de bilete (am identificat-o pe cea către insule însă!), dar și lume care pur și simplu tranzita locul sau stătea la o șuetă la țărm de mare. Atmosfera demențială! – tarabe cu tot felul de snacks-uri populare printre turci - porumb copt și çcastane, covrigi, dulciuri, ba și murături la pahar de plastic am văzut! :) Și un vacarm pe măsură, desigur! Am trebuit să ținem aproape unii de alții, să nu ne pierdem...
Podul Galata l-am găsit așa cum îl văzusem în sute de fotografii: pescarii aliniați cu undițele lor sus, „la etaj”, dedesubt restaurantele de pește, câteva preparând și servind „la botul calului” celebrele sendvișuri cu pește (macrou la grătar). De-abia mâncaserăm, iar ai mei au strâmbat din nas (dar eu aveam să mă țin tare și să bifez și acest „obiectiv” în ultima seară). Am urcat apoi către Turnul Galata, dar în turn n-am urcat, căci am găsit acolo o coadă uriașă, șerpuind pe multe zeci de metri! Și asta chiar nu părea să se subțieze prea curând... Cu regret, l-am lăsat pentru o dată viitoare...
Ne-am lansat pe Bd. Istiklal, la fel de celebru și el, cu al lui tramvai de epocă. Lumea de pe lume! – când a devenit prea complicat să ne ținem unii de alții, am zis gata, ieșim din nebunia asta și ne întoarcem! După puțină vreme, ne-am amintit de atenționarea MAE pe care o primiserăm dimineață pe telefon, cu referire la a evita zona Tacsim și a stadionului Galatasaray, ce avea să fie în acea seară gazda meciului dintre 2 vestite echipe de fotbal! La naiba, n-a ajuns că nimerirăm de Kurban Bayram, ne mai trebuia și meci de fotbal! :)
Ne-am abătut spre stânga, apoi am traversat din nou Cornul de Aur pe Podul Haliç, pe urmă cătinel către casă... Am căzut lați în seara aia, nici să ieșim la masă n-am mai fost în stare, am încropit ceva în cameră.
Ziua a 14-a – joi, 15 august
Precum era deja prevăzut, am pornit destul de devreme spre Palatul Topkapı, vechea casă a sultanilor otomani. De data asta n-am mai stat la coadă, am cumpărat bilete de la automatele din apropiere (parcă zic că și la Sf. Sofia văzusem, dar nu ne picase fisa) – 72 de lire bucata. Și aici am fost controlați la bagaje ca la aeroport.
Chiar la intrare, pe stânga, se înalță silueta unei alte vechi biserici bizantine, Sf. Irina, fostă catedrală a orașului înainte de Sf. Sofia; se vizitează separat, dar noi n-am făcut-o. Prin palat însă ne-am plimbat cu simț de răspundere, încurajați și de vremea numai bună; cerul era cvasi-acoperit de nori, temperatura suportabilă, chiar ne-a fost teamă la un moment dat că o să înceapă ploaia... Sunt unele secțiuni unde este interzis fotografiatul, dar tot am reușit să fur o poză cu sfântul nostru artefact, sabia lui Ștefan cel Mare! Am vizitat și Haremul, se plătește separat – 42 de lire. Interesant! Am tot pomenit-o pe prietena mea, care fusese foarte impresionată la vremea ei: „Sigur eu într-o viață anterioară am fost cadână în harem! Uite, parcă simt sub tălpi pietrele astea! Sigur eu am umblat cândva desculță pe aici!” ???? La final am ajuns și la vechile bucătării, pe care data trecută le ratasem și ne-am oprit pentru o cafea la micuța cafenea istorică din incintă.
Palatul sultanilor se întinde pe o suprafață impresionantă, așa că vizitarea lui ne-a „mâncat” toată dimineața. Ne-am gândit ca partea a doua a zilei s-o dedicăm unui tur pe Bosfor, așa că ne-am îndreptat din nou spre port, să vedem ce găsim. Nu înainte de a mânca de prânz la restaurantul unui hotel drăguț, tot în apropierea gării.
Am cumpărat un tur combinat Cornul de Aur și Bosfor cu 20 de euro biletul, dar pentru Milena ne-au cerut doar 10 euro????, așa că am plătit 50 de euro în total (cash); se putea și în lire (130 de lire de persoană). Vasul urma să plece la ora 17 de dincolo de pod, dar trebuia să fim la 16:30 în stația (din port a) busului turistic, de unde aveam să fim preluați cu un autocar.
Ne mai rămăsese ceva timp, așa că am hotărât să ne foim un pic prin bazarul de peste drum. Aici – ați ghicit! – lumea de pe lume! După câțiva metri, am rămas efectiv blocați în mulțime! Nu mi s-a întâmplat niciodată așa ceva, pur și simplu nu ne mai puteam mișca în nicio direcție, abia dacă mai puteam respira! Ne-am panicat câteva clipe, să vă spun drept. Câțiva copii au început să plângă, adulții strigau, era un adevărat haos! Cumva, șuvoiul a început să se miște și am reușit să ne strecurăm pe prima alee la stânga și să ieșim vii din vacarmul ăla! Horror! Nu ne-a mai trebuit nici bazar, nici nimic, ne-am proțăpit în port și am așteptat să se facă ora H.
La 16:30 busul era la locul lui, lumea a început să se strângă, dar ne-am urnit abia după vreo 40 de minute! Cu mare greutate am reușit să străbatem cei 500 m (!) până la locul unde ne aștepta vaporul, per pedes am fi ajuns de 10 ori în timpul ăsta! Mai ratează și turcii la organizare, asta e! :)
Turul a fost minunat însă, am avut și ghidaj în turcă și engleză, dar din cauza zgomotului făcut de motor, nu se înțelegea mare lucru. N-a fost bai, ne-a salvat GoogleMaps. Am pornit-o pe malul sudic al Cornului de Aur până la fotăreață, apoi ne-am întors pe lângă celălalt țărm și am intrat pe Bosfor, unde am procedat asemănător. Prin fața noastră au defilat palate din vremuri mai vechi sau mai moderne, dar și locuințe de oameni normali, moschei și biserici, bărci de toate neamurile, porturi publice sau private... Am trecut pe sub celebrele poduri ale Istanbulului, dar cel mai mult mi-a plăcut să-i observ pe localnici, atât pe vapor, cât și la plimbare, pe cheiuri...
Ne-am întors pe când soarele se pregătea de culcare și ne-am încheiat seara la o cină romantică, într-un loc deosebit, aproape de „casa noastră”...
Ziua a 15-a – vineri, 16 august
Ne-am petrecut-o în inima Mării Marmara, pe insula Buyukada, cea mai reprezentativă din Insulele Prinților... Voi povesti separat; nu de alta, dar am prea multe poze frumoase de arătat! :)
La întoarcere, ne-am abătut pe sub Podul Galata și mi-am făcut damblaua cu sendvișul cu pește, am luat doar unul (15 lire), pe care l-am împărțit cu Tati. Am vrut să nu ne stricăm foamea prea tare, căci ochiserăm cu o seară înainte o locantă pe care era musai s-o testăm, un fel de „plimbă-tava”, unde mănâncă localnicii. Într-adevăr, a fost o experiență de împărtășit! Cu 46 de lire am mâncat toți 3; cea mai ieftină și, cu siguranță, cea mai gustoasă masă din toată excursia! O să vă povestesc mai pe larg la un moment dat.
Ziua a 16-a – sâmbătă, 17 august
Am ieșit destul de ușor din Istanbul, sărbătorile astea au și părțile lor bune... Am urmat autostrada de Edırne, dar cu vreo 70 de km înainte să se termine, am cotit-o dreapta spre „Bulgaristan”, cum am văzut pe multe indicatoare și ne-am amuzat teribil. Nu mai știu unde exact, dar țin minte că am mai făcut un popas, la o chestie cu benzinărie, restaurant și magazin, de unde am cumpărat câteva suveniruri pentru acasă – ulei de măsline extravirgin, smac di acela din rodii pentru salate (mie nu-mi place, dar Milena e înnebunită), cafea, baclavale, câte un mic cadou pentru cei dragi... De ultimile lire am luat motorină, am mai păstrat o sumă mică, just in case.
Am avut destul de mult noroc și la vama Dereköy – Malko Tîrnovo, per total am stat cam 50 de minute. De menționat că la ambele controale de pașapoarte a trebuit să ne prezentăm cu toții la ghișeul respectiv. La turci ne-a luat fața o familie de turci care a coborât dintr-o mașină cu numere de Germania și s-a băgat în fața tuturor la ghișeu, vameșul a considerat de la sine înțeles și nici noi ceilalți n-am protestat, neștiind prea bine cum stă treaba. Nici acum nu știu ce a fost la mijloc – tupeu cu carul sau o fi vreo reglementare prin care cetățenii turci au prioritate la vama turcă?! Se controlau și portbagajele și chiar ți se solicita să-ți deschizi trolerele, dar am apreciat inspecția ca superficială, totuși. La bulgari am plătit și o taxă de dezinfecție de 6 leva – vezi Doamne, intram în UE cu posibili germeni de pestă porcină...
Am vrut să mâncăm imediat după ce am trecut granița și ne-am abătut la un restaurant pe care l-am găsit pe Google, într-o pădure faină, dar era full, n-am găsit masă liberă. Până la Burgas nu ne-am mai oprit, măcar acolo oferta era bogată! Și într-adevăr, am avut o experiență bună la o mâncătorie din port, voi povesti separat. Așteptând mâncarea, am avut un sentiment de „reîntors acasă” – cam așa mă simt în Bulgaria de fiecare dată...
Până la Obzor n-a mai fost mult, drumul destul de aglomerat însă și un pic mai deteriorat față de cum îl știam. Ne-am cazat la un hotelaș de 3*, în capătul sudic al stațiunii, Coral pe numele lui, am avut un apartament cu living și dormitor la 128 leva; micul dejun l-am plătit separat, câte 5 leva de căciulă. Ne-am plimbat pe plajă, am socializat cu valurile și cu pescărușii, apoi pe faleză până în zona resorturilor cu AI. Ne-a plăcut ce-am găsit, ne-am amintit de Obzorul de acum circa 10-12 ani, un sat plin de praf, cu câteva hoteluri-palate (așa le percepeam atunci), altele se construiau în apropiere, erau șantiere întregi...
Am ochit o terasă drăguță, erau rezervate toate mesele, dar nici la terasa de lângă noi, cea a hotelului Biser, n-a fost deloc rău... De la fereastra dormitorului, ne-am luat rămas de la misterioasa lună plină și ne-am culcat, cu un pic de umbră în suflet, vacanța se apropia de final...
Ziua a 18-a – duminică, 19 august
„Drumul spre casă face parte din vacanță” însă și, întrucât aflaserăm cu o seară înainte de un sit arheologic din vecinătate destul de recent pus în circuitul turistic, ne-am oprit vreo oră să-l vizităm. Pe urmă cap-compas spre Varna – Durankulak – Vama Veche. Am avut emoții la graniță, căci era ultima zi a mini-vacanței de Sf. Maria, dar și de data asta Fortuna a fost cu noi, în câteva minute am scăpat! Drumul pe litoralul nostru – cum îl știți, bun, dar extrem de aglomerat.
Am „pescuit” ceilalți copii (Paul și prietena lui, Diana) din Eforie Sud, unde petrecuseră și ei câteva zile. Am mâncat împreună într-un loc care mie-mi place foarte mult, deoarece e chiar pe plajă și mâncarea mereu a fost bună, nu prea speram să găsim locuri, dar ne-am oprit totuși – Restaurantul Poarta Apelor, între Eforii. Cu forțe sporite, am plecat din nou la drum...
Ca să ajungem la Galați, era nevoie să mai trecem Dunărea o dată. Din cele 3 variante (cu bacul de Brăila, cu bacul de Galați sau pe podul de la Hârșova), am zis că-i mai sigur într-o astfel de zi să excludem bacul din ecuație. Înainte de pod am nimerit însă vreo 3 sau 4 accidente, în puncte diferite, dar destul de apropiate, unul destul de serios, care a încetinit foarte mult circulația în zonă vreme de vreo oră. Într-un final, cu grijă și răbdare, am reușit să parcăm în fața casei...
Trimis de crismis in 28.08.19 21:47:16
- Nu a fost singura vizită/vacanţă în TURCIA.
8 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (crismis); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
8 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Ilustrația muzicală sau video-muzicală indicată a fost atașată articolului (vezi sus, imediat sub titlu).
@crismis: Într-adevăr foarte intensă această vacanță! Și solicitantă din punct de vedere fizic; eu cred că după 4-5 zile aș fi declarat forfait, m-aș fi proptit într-un loc și aș fi așteptat să mă recupereze careva la întoarcere.
Ați văzut multe locuri superbe, dovadă stând nu numai reviewul, ci și pozele. Câteva dintre aceste locuri, precum Marmarisul, îmi fac și mie cu ochiul de ani de zile, dar nu-l pot convinge pe Adrian. Poate că îl voi ademeni totuși cu promisiunea unei șederi și în Istanbul...
Felicitări pentru vacanță și reviewuri și aștept continuările.
@crismis: Cum naiba au trecut așa repede 18 zile?
Sunteți tineri și va felicit pentru rezistența voastră la un asemenea tur de forta
Mie îmi crăpa genunchiul, nu ar fi rezistat săracul
Cât sunt eu de jucăușă și spun drept ca nu m-aș încumeta la o așa excursie grea.
Pozele sunt superbe, aștept și alte povestiri
Minunata excursie, superbe locuri! Nu stiu daca voi ajunge sa vad acele locuri, dar mi-am umplut sufletul de frumos!
Sa va fie de bine si de folosinta aceasta minunata vacanta!
@crismis: superb!
Sunt indragostita de Marmaris iar de vreo zece ani, daca nu mai bine imi doresc o vacanta in Ölüdeniz, Fethyie.
Acest review trebuia sa fie facut ziua si review-ul. Este interesant si sunt multe lucruri de retinut... pozele la fel.
Mi-as fi dorit sa primesc cu lingurita... am ajuns la sfarsit si acum ce fac... imi place... mai vreau...
@All: Îmi cer scuze tuturor! Ca de multe alte ori, nu reușesc să răspund la timp!E o nebunie fără sfârșit la serviciu, iar în week-end am reușit să mai dăm o fugă la mare, să profităm de zilele de vară târzie!...
@Carmen Ion: He-he, și mie mi-ar fi venit la un moment dat să trag pe dreapta, dar n-aveam ce să fac, mai ales că eu eram capul răutăților! Și care „întoarcere”, că a fost circuit, cred că trebuia să aștept anul viitor (sau unul din anii viitori, care o fi el?!) ca să fiu recuperată!...
Acum, fără glumă, am realizat de acasă că n-o să putem acoperi toată lista de obiective și, cu siguranță, se vor adăuga altele la fața locului. De aceea ne-am propus să nu ne crizăm, să vizităm cât putem și să rupem ritmul când simțim că ne-ar prinde bine un respiro. De exemplu, asta s-a întâmplat în Bodrum, când am ales o oră jumate la plajă în detrimentul vizitării unor obiective de marcă. O să le vină și lor rândul cândva, noi să fim sănătoși!
@krisstinna: Suntem la fel de tineri ca și voi! Poate cu un material genetic (articular) ceva mai bun, dar asta nu prea ai cum să influențezi... Am zis că umblăm cât ne țin picioarele, cu siguranță peste 10 ani n-o să mai putem păstra același ritm... Sau?!... Avem niște prieteni care au vreo 10 ani mai mult decât noi, cu care am bătut cândva multe cărări și care, din motive obiective, n-au mai putut pleca de acasă prea des în ultima vreme. Recent, la sugestia mea, au „călărit” câteva zile Veliko Tîrnovo, Arbanassi și Tryavna și erau foarte mândri că zilnic și-au dat kilometrajul peste cap!
Dar... ai dreptate: când naiba au trecut 18 zile?!!
@DOINITA: Dacă îți dorești, vei ajunge, știi bine! Mulțumesc pentru apreciere!
@balasa violeta: Aș fi scris până la pensie, dacă aș fi detaliat chiar totul... Și-așa am mereu restanțe serioase, am câteva locații de cazare deosebite și mâncătorii pe care n-am apucat să le prezint și ar merita cu prisosință! Am zis s-o mai scurtez, mai ales cu informațiile care s-ar repeta aici, pe site. O să descriu locurile în care ne-am cazat și câteva restaurante și chiar câteva obiective mai puțin abordate.
Mulțumesc pentru cuvintele frumoase!
@crismis: In ultima seara pe care o petrec in Algarve, după o zi foarte călduroasă, am deschis laptop-ul să văd ce s-a mai scris pe AFA in ultimele săptămâni. Imi rămăsese deja in minte titlul articolului tău, deoarece il văzusem publicat pe FB. Dar, abia acum le-am citit pe toate, cu mare plăcere. Mi-am reamintit de tot acest traseu pe care l-am făcut de cîteva ori, in trecut. E drept, doar până la Marmaris. Amintiri foarte plăcute despre o țară, așa cum spui și tu, minunată și amețitoare. Felicitări, votat cu plăcere.
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Sep.2024 O excursie de coșmar în Turcia [...] — scris în 24.09.24 de ux128041* din SIBIU - nu recomandă
- Mar.2024 Un circuit reusit in Turcia — scris în 31.03.24 de Mirinda din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Apr.2023 Istanbul - festivalul lalelelor … și alte alea (II) — scris în 07.05.23 de puiutea din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- May.2022 Vacanță — scris în 20.05.22 de ux124939 din RM VâLCEA - RECOMANDĂ
- Mar.2022 Pamukkale -- castelul de bumbac — scris în 08.04.22 de Mirinda din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Mar.2022 Circuit groaznic [Antalya, Pamukkale, Hierapolis, Laodicea] — scris în 18.03.22 de ux123999 din TIMIșOARA
- Jul.2021 Circuit de 10 zile în Turcia — istorie, natură și aventură — scris în 23.07.22 de nickro din ALEXANDRIA - RECOMANDĂ