'Cu ochii şi cu gândul pe harta Europei' - de la vis la faptă

TIPĂREȘTE

Am un prieten bun, la a cărui părere ţin mult (mai am şi alţii, dar deocamdată despre el este vorba). Îndrăgostit de Grecia, ca şi mine, dar genul care de vreo câţiva ani îşi face vacanţele cam prin aceleaşi locuri: câteva zile undeva, în Pelion şi alte câteva zile în Atena. Când l-am întrebat de ce nu mai încearcă şi altceva, a dat din umeri: „Am încercat. Dar acum am găsit locul perfect pentru mine. ” Când l-am anunţat că vara asta plec în Croaţia, s-a arătat dezamăgit: „Dacă-ţi place Grecia, Croaţia n-o să-ţi placă! E cu totul altceva. ” Ei, iaca! Haide şi-om vedea!

Ce-i drept, Croaţia n-a fost chiar ideea mea, ci a lui Tati. În ultimii ani recunosc că l-am cam pus în faţa faptului împlinit: „Ce-ar fi să mergem în Ischia?! (întrebare retorică, evident) ” Sau: „Vezi că am făcut rezervări în Thassos. Ultima săptămână din august e ok? ” Cât despre vara lui 2015, i-am mărturisit la un moment dat că nu mă pot hotărî între insulele Golfului Saronic plus o parte din Peloponez sau insulele sporade… Tati a tranşat rapid conflictul interior care mă mistuia: „Croaţia! ” „Croaţia?!... Ăăă… adică locurile ălea mişto despre care a scris Marian Preda? ... Hmmm… De ce nu?! ” Şi m-am apucat mintenaş de treabă, adică de citit, studiat şi organizat excursia. Ceea ce n-a fost o misiune chiar de ici-de colea, dar… nu ştiu alţii cum sunt, însă eu, când organizez o vacanţă, e ca şi cum aş trăi-o de două ori! :)

În mare, am gândit cam aşa: prima oprire la Plitvice, apoi ieşim spre litoral în zona oraşului Zadar şi o tooot luăm la vale, până la Dubrovnik, de unde ne întoarcem spre casă. Dormim 2 nopţi colo, 2 dincolo, plus câte o cazare intermediară la dus şi la întors. Intrăm şi ieşim pe la Porţile de Fier, I sau II, mai vedem. Planul iniţial a fost făcut pentru vreo 10-11 zile, cu tot cu cele de pe drum, ceea ce mi-a creat o sumedenie de frustrări, pe măsură ce tot citeam şi mai descopeream locuri de văzut şi lucruri de făcut. Noroc cu Isteţica; o modificare radicală în agenda acesteia ne-a obligat să decalăm toată excursia cu vreo 4 zile, ceea ce însemna că ar fi urmat să ne întoarcem acasă într-o joi. Să vin joi ca să mă duc o zi la serviciu şi apoi iar să stau acasă vreo 2? Păi asta-i treabă?! Gata, ştiu: mai stăm o zi acolo, ştiu eu unde şi la urmă dăm o fugă şi până în Muntenegru, la Golful Kotor, că de ani de zile visez la el!... În plus, a trebuit să anulez prima cazare, la sârbi, imediat după graniţă, căci pe Isteţica urma s-o recuperăm taman de la Cluj, deci alt punct de frontieră trebuia să luăm în calcul.

Drumul spre, în şi dinspre Croaţia-Muntenegru a fost el însuşi o vacanţă şi o delectare! Cred că dacă n-am fi coborât deloc din maşină şi doar am fi urmat traseul pe care l-am urmat şi tot aş fi declarat concediul nostru o reuşită! Şi pentru că am remarcat că au fost şi sunt încă discuţii pe site despre varianta cea mai bună, despre costuri şi cazări, o să vă povestesc şi eu despre experienţa noastră. Iar la sfârşit o să tragem împreună concluzia care se cere trasă: dacă-ţi place Grecia, e musai să nu-ţi placă Croaţia? Deşi cred că intuiţi deja răspunsul;)

… Păi… pe la vreo sâmbătă dimineaţa (cât am putut noi de dimineaţă, adică ne-am propus la 7, dar până la urmă fuse cam pe la 8), verificarăm să fie închise corespunzător apa, lumina, gazele şi uşa casei, apoi ne îmbarcarăm împreună cu trolere şi alte paporniţe în maşinuţa familiei, în formaţie de 3: Mami, Tati şi Băieţel-Adormiţel. Punct de pornire: Galaţi; punct de sosire pentru prima zi: Oradea, cu abatere prin Cluj. În total vreo 700 km, adică „ne aşteaptă vremuri grele”, vorba fostei mele şefe. Toată lumea ştie că dacă vrei să treci din Moldova în Ardeal, ai nişte munţi de traversat, de obicei cei pe care i-am învăţat la şcoală sub numele de Carpaţii Orientali. Gălăţenii utilizează cu succes Pasul Oituz în acest scop, adică traseul ar suna cam aşa: Galaţi – Tecuci (cu varianta Galaţi – Hanu Conachi, unde se mănâncă nişte mici adevăraţi, dacă foamea vă presează şi timpul nu prea – Năneşti – Focşani – Mărăşeşti) – Aiud – Oneşti – Târgu Ocna – Târgu Secuiesc şi de aici spre Sf. Gheorghe sau Braşov, depinde unde ai treabă. Drumul bun, asfaltul fără cusur; bine, serpentine cât încape prin munţi, dar cine a mai pomenit drum de munte fără serpentine?!

Există însă o scurtătură, de care toată lumea ştie, dar nu mulţi au curajul s-o folosească, având o reputaţie destul de… denivelată. Tati însă, băiat deştept, a citit pe nişte forumuri şi a aflat că, mai nou, drumul este în mare parte reabilitat. Aşa că, din Focşani am făcut stânga spre Lepşa, satul-staţiune de munte unde era de bon ton cândva pentru protipendada gălăţeană să-şi tragă o casă de vacanţă. Am lăsat în urmă spectaculoasa Cascadă a Putnei şi intrarea în Cheile Tişiţei, am traversat Lepşa şi vecinul ei, Greşu şi ne-am continuat drumul şerpuitor spre Ojdula, de partea cealaltă a Munţilor Vrancei. Drum frumos, de o frumuseţe calmă şi blândă, presărat cu poieniţe însorite, cu păduri de brazi, cu zeci de cuiburi de berze şi pensiuni ademenitoare. Poate şi din cauza faptului că n-am mai fost demult pe aici, dar chiar ni s-a părut că am traversat mai repede munţii! Şi asfaltul a fost ok, de fapt drumul este în curs de reabilitare, şi asta pare să se facă aşa cum trebuie, cu simţ de răspundere. Doar cei 4 km de dinainte de Ojdula sunt încă neasfaltaţi, exact cum citise Tati, dar probabil că în curând vor fi terminaţi şi ei, căci, sâmbătă fiind, se lucra totuşi din greu…

Frumos-frumos, da’ noi când mâncăm? Că mie atâta frumuseţe nu ştiu cum se face, dar îmi stimulează sucurile digestive! Aici trebuie să introduc o mică paranteză. De obicei, când plecăm la drum lung, nu prea ne batem capul cu aspectul acesta trivial al umplerii ghiozdănelelor. Dacă se întâmplă să ni se facă foame, ne oprim pe unde ne apucă şi rezolvăm problema, că doar mâncătorii sunt, slavă Domnului! Numai că acest proces e un pic cam mâncător de timp şi taman timpul era tot ce ne lipsea de data asta. Alternativă? Evident, pacheţel pregătit de acasă! Aşa de tare m-am entuziasmat la gândul picnicului, căci dintr-o dată mi-au revenit în cap amintiri dragi, de pe vremea când mergeam în vacanţă vara cu părinţii şi fratele meu şi, când ne pălea foamea, opream pe marginea drumului, pe sub vreun copac mai acătări sau prin vreo poieniţă, întindeam un pled şi scoteam din traistă merindele cu drag pregătite de mama acasă!... Ce-i drept, la vremea aia, nu prea puteai să te bazezi pe mâncătoriile întâlnite în drum, care excelau prin absenţă. Ce conţinea în mod obligatoriu „pachetul de voiaj”?! Pateu de ficat şi roşii! Eram moartă după tartinele cu pateu (galantarele comuniste abundau în conserve de peşte şi pateu, mulţi dintre voi vă amintiţi cu siguranţă), dar şi pieţele oraşelor în roşii din acelea adevărate, „cu gust de roşii”. De aceea, era de neconceput pentru mine ca pachetul nostru din această excursie să nu cuprindă pateu şi roşii. Aşa că am găsit o conservă rătăcită prin bucătărie, am şters-o de praf, am verificat să nu fie expirată şi am trântit-o în rucsăcelul termoizolant, alături de vreun kil de roşii, o franzelă feliată şi alte mărunţişuri.

Doar că… nici drumurile patriei nu mai sunt ce erau odată! Adică nu mai poţi, nene, să opreşti unde-ţi tună ţie! Ba poieniţa e înconjurată cu gard, fiind proprietate privată, ba nici copacii nu mai sunt chiar pe marginea drumului, ci dincolo de o respectabilă rigolă. Iar locuri de parcare special amenajate, cu băncuţe şi masă de picnic, sunt puţine şi pline de gunoaie! Dar până la urmă aşteptarea ne-a fost răsplătită, căci am reuşit să găsim poieniţa visurilor mele, exact cum mi-o aminteam din copilărie, undeva între Miercurea Ciuc şi Odorheiu Secuiesc, în sălbaticii şi spectaculoşii Munţi ai Harghitei. Era perfectă, ce mai! Izvor susurător la ureche, iarbă de mătase, flori discret mirositoare, brazi umbroşi. Nici pateul şi nici roşiile n-au mai avut gustul de altădată, dar, cu puţină imaginaţie, am reuşit să depăşesc acest amănunt şi să mă bucur de moment!

Cu rezervele glicemice reabilitate, ne-am reocupat locurile în maşină şi… pe cai! Da, da’ tot nu-i bine, că după masă ne cam dă târcoale Moş Ene pe la gene… Şi un termos de cafea nu mi-a dat prin gând să fi făcut… „Las’ că facem haltă la Băile Homorod! ”, mă împacă Tati. Ceea ce s-a şi întâmplat. Am dat repede pe gât câte o cafea la terasa pensiunii de la şosea, acolo unde altădată am mâncat un gulaş delicios, apoi Tati s-a retras în maşină să se odihnească vreo 15-20 de minute, timp în care eu am pornit să explorez mica staţiune. Despre care am aflat că era vestită încă de pe vremea romanilor, datorită celor 12 izvoare cu apă minerală, folosite în scopuri curative, dar şi ca apă de băut (nici n-am putut să pozez cum trebuie pavilionul izvorului Lobogo Forras, fiind plin în permanenţă cu oameni veniţi să-şi umple pet-urile cu apă). Staţiunea are şi pârtie de schi, nu ştiu cât de bine cotată o fi, că nu mă pricep, iar în apropiere se află urmele unui castellum roman şi ale altor fortificaţii romane, care par să dateze din sec. al II-lea. Am dat o raită şi pe la căsuţele cu produse tradiţionale şi de artizanat, dar nu m-am lipit de nimic.

Oarecum revigoraţi, ne-am continuat drumul, trecând prin Corund, Praid, Sovata, apoi dreapta pe DN1 spre Târgu Mureş, pe care l-am ocolit pe la periferie, apoi tot înainte spre Turda. De aici aveam varianta de a ajunge la Cluj tot pe DN1 (drum mai scurt, dar traversând localităţi şi conţinând ceva curbe interesante la intrarea în Cluj, după câte ne aminteam) sau să ocolim puţin pe bucăţica de autostradă Turda-Gilău, care ne scotea la vreo 10 km de Cluj. Dacă ne-am fi dus direct la Oradea, în mod clar varianta cu autostrada era cea optimă. Tati a ales-o totuşi pe aceasta, căci se cam săturase de depăşiri şi restricţii de viteză („Vreau şi io, Mami, să mă odihnesc puţin pe autostradă! ”). Aşa că nu daţi cu pietre :) … Deci: intrat în Cluj, recuperat fata, cu tot cu troler, chitară şi flori în păr, precum şi cu 2 cutii de pizza pe care ne-o cumpărase ea şi pe care noi am devorat-o mai târziu într-o parcare, direct în maşină, nemaiavând răbdare să căutăm poieniţa adecvată.

Memorabil până la Oradea ar mai fi un nor înconjurat de raze de soare ca un nimb, dar nu vă mai povestesc despre el, căci e foarte probabil să nu mai fie în acelaşi loc pe cer, suspendat deasupra şoselei :) …

La Oradea am ajuns pe înserate, pe la 9, cam la 15 ore de când am plecat de acasă; condus efectiv (săracu’ Tati! :() în jur de 13 ore; abaterea prin Cluj ne-a întârziat cam cu o oră. Lucrul de care îmi pare rău e că, după ce ne-am cazat în apartamentul din centrul oraşului, n-am mai fost în stare decât să facem câte un duş şi să ne culcăm, a doua zi urmând s-o luăm de la capăt. Astfel, deşi îmi propusesem să facem câţiva paşi prin zonă, n-am mai reuşit, lăsând pe altă dată vizitarea acestui oraş despre care am auzit atâtea lucruri frumoase.

A doua zi aveam de „mâncat” o distanţă şi mai mare: aproximativ 750 km, Oradea – Slunj. Dar ştiam deja că va fi mai uşor ca în prima zi, cam trei sferturi din ei fiind de parcurs pe diferite autostrăzi. Am reuşit să plecăm pe la 8:30, am alimentat la ieşirea din Oradea şi tot de la aceeaşi benzinărie ne-am cumpărat vinietă pentru Ungaria, 5 euro, plătind cu cardul (aveam ambiţia să nu cumpărăm deloc forinţi). Asigurări medicale ne-am făcut la o tonetă de pe marginea drumului până la Borş, localitatea de frontieră. La controlul vamal nu cred că am aşteptat mai mult de 5 minute (unde sunt vremurile când stăteai cu orele ca să ieşi din ţară?! ; unde-or fi, acolo să steie!). Aproape am ţipat de fericire când am constatat că fusul orar ne-a mai făcut cadou o oră; uitasem! Ne-am continuat drumul încă vreo 20 km înainte, apoi am făcut dreapta spre Debreţin. Acum mă uit pe hartă şi constat că am cam ocolit, puteam să o ţinem tot înainte până la Budapesta, dar aşa ne recomandase nenea de la care cumpărasem asigurările de sănătate. O fi vreun ghişeft, probabil că mergi mai mult pe autostradă şi, deşi în km drumul e mai lung, scurtezi ca timp distanţa. Nu ştiu ce să vă recomand, noi aşa am făcut şi a fost bine. Drumul (nu doar autostrada) nesperat de liber, poate pentru că era duminică dimineaţa… La intrarea în Budapesta am ratat centura, deoarece aveam 2 GPS-uri (unul avea o problemă la alimentare şi se tot închidea când ţi-era lumea mai dragă, aşa că l-am activat şi pe cel de pe telefon, care însă nu excela la capitolul hărţi) care, deşi până atunci se înţeleseseră de minune, la un moment dar s-au găsit să zică unul hăis şi altul cea! Aşa că am dat repede cu banul şi am decis: dreapta. Ceea ce ne-a prilejuit revederea frumoaselor bulevarde străjuite de clădiri cu aer imperial ale capitalei ungare. Ceea ce nu cred că ne-a întârziat prea tare, căci în câteva minute zburam deja pe M7, autostrada care leagă Budapesta de Zagreb.

Pentru masa de prânz am oprit la un refugiu specific de pe marginea autostrăzii, cu un mic restaurant gen autoservire, unde mâncarea a fost ieftină şi bună şi unde am putut plăti cu cardul. Nu am zăbovit prea mult cu lingurile în farfurii şi cu ochii în peisajul frumos care se dezvăluia de pe terasă (dealuri, lac etc), căci ştiam că timpul nu ne aşteaptă. În curând, am ajuns în zona Lacului Balaton şi am lăsat în urmă cu jind o sumedenie de indicatoare care arătau drumeţilor ieşirile spre „Marea Ungariei”. Până la un moment dat, când îl văd pe Tati semnalizând dreapta: „Ne grăbim – ne grăbim, dar vrei să nu putem dormi la noapte că n-am mirosit şi noi un pic Balatonu’? ” Şi, fără să ne dăm prea bine seama, ne-am trezit ieşiţi de pe autostradă, pe un drum perpendicular pe o cale ferată. După ce am lăsat, aşa cum se cuvine, trenul să treacă, am traversat calea ferată şi nu după multă vreme am parcat. În faţa noastră se întindea până hăt-departe, până la dealurile albastre, lacul alburiu, pe suprafaţa căruia pluteau lebede şi mici vase cu vele. În stânga şi în dreapta se etalau pensiuni cochete, gătite cu flori de toate culorile, părinţii, bunicii şi copiii se plimbau în parc sau se jucau în apă, hidrobicicletele îşi aşteptau cuminţi clienţii… Dacă ar fi să caracterizez acel loc doar cu un singur cuvânt, acela ar fi „pace”. Doamne, cum ar fi să stai vreo câteva zile aici şi… atât! Doar să stai, să nu faci nimic! Am trecut Balaton-ul pe lista cu „Locuri unde-mi voi odihni cândva ciolanele bătrâne şi obosite”.

Autostrada e lungă, dar se străbate repede şi, puţin după ora 4 după-amiaza depăşeam o nouă graniţă, cea dintre Ungaria şi Croaţia, prin punctul de frontieră Letenye. Nici aici n-am făcut prea mulţi purici, dar, la puţină vreme după ce am trecut în Croaţia (aici autostrada se cheamă A1), am fost anunţaţi că urmează prima staţie de taxare, lucru care nu ne-a produs o prea mare surpriză, căci citisem despre asta. Sistemul de plată al autostrăzilor din Croaţia (dar l-am întâlnit identic şi în Muntenegru şi Serbia) e simplu, eficient şi elegant: intri pe autostradă, la prima staţie de taxare îţi iei un tichet cu cod de bare de la o maşinărie şi plăteşti în momentul în care ieşi de pe autostradă; un angajat îţi scanează tichetul, află câţi km ai mers şi un alt automat îţi calculează tariful, care este afişat pe o tabelă electronică în kuna (moneda Croaţiei) şi în euro, la o paritate corectă (1 euro=7,56kuna). Ideea e că poţi plăti în ambele monede, dar dacă nu dai suma fixă în euro, vei primi rest în kuna, ceea ce e chiar bine, că te scuteşte de a mai căuta o bancă sau un bancomat să schimbi sau scoţi bani. Nu mai ţin minte dacă poţi plăti cu cardul. Ca idee de costuri, de la graniţă până la Karlovac (cam 150 km) am plătit vreo 10 euro.

Din Karlovac am părăsit deci autostrada (Tati se cam plictisise de atâta bine, dar mai ales aveam treabă în altă parte) şi am coborât pe E71, un drum european cu 2 benzi, destul de circulat, dar frumos, în direcţia Parcului Naţional Plitvice. Care era el primul obiectiv turistic din program, lăbărţându-se pe întreaga agendă a zilei de mâine. Dar deocamdată ne-am oprit în Slunj, la recomandarea indirectă a prietenului Marian Preda (mulţumim, Marian!), unde am ajuns pe la vreo 7 seara, oră absolut rezonabilă, iar noi păstrând încă destul de mult elan în a explora tulburătorul Rastoke! Dar asta e o altă poveste, şi mai frumoasă ca cea de azi, pe care o să v-o spun altădată!

Despre foiala prin Croaţia n-o să vă povestesc prea multe, că odată ajuns aici, fiecare îşi face traseul cum crede. În a patra zi, noi ne-am continuat drumul spre sud, pe acelaşi E71, printre dealuri şi ceva munţi, apoi, în dreptul localităţii Maslenica, am intrat din nou pe autostradă (tot A1), Îmi amintesc că am străbătut un tunel de vreo 6,5 km şi, imediat după ce am ieşit din acesta, împinşi de unele nevoi, am ieşit de pe autostradă în primul refugiu, unde era un hotel destul de răsărit, restaurant, magazin cu de toate, iar priveliştea care se desfăşura asupra văii şi a Lacului Novigradsko ne-a lăsat efectiv cu gurile căscate! Până la Zadar n-a mai fost mult, am mai zburat câţiva km pe autostradă, apoi am părăsit-o, căci ea vroia să ne ducă tot spre sud, printre peisaje frumoase, dar intru-câtva impersonale (aceleaşi coame deluroase înverzite, pe ici-pe acolo câteva acoperişuri cărămizii, aceiaşi munţi albăstrii în depărtare), iar noi vroiam să schimbăm ritmul cu unul mai blând, mai dătător de amintiri nemuritoare!

Zadar-ul l-am savurat în aceeaşi după-amiază. Din acest moment confortul nostru termic a cam fost zdruncinat, soarele făcându-şi treaba cu tot simţul răspunderii. Noroc că s-au inventat aerul condiţionat, apa, sucul şi berea rece! Şi, desigur, marea cea albastră, limpede şi caldă, căci ea a fost vedeta excursiei, fără doar şi poate! Din Zadar am plecat spre următoarea cazare, în Insula Murter, pe drumul de coastă, unde se merge încet, că trece prin toate localităţile, dar spectacolul oferit de micile golfuleţe din partea dreaptă merită cu vârf şi îndesat. La fiecare intrare în localitate, era câte un panou de bun-venit, cu o imagine sugestivă pentru locaţia respectivă. Una mai frumoasă ca alta! Nu ne-am abătut prin niciuna, că ne-ar fi prins Revelionul tot pe Coasta Adriaticii şi, în plus, eram convinşi că şi pe unde aveam noi treabă urma să fie la fel de frumos! Şi nu ne-am înşelat, dar să nu anticipăm. În Murter se ajunge uşor, căci insula e legată de continent printr-un pod de vreo 50 de metri. Cum vii, tot aşa pleci, adică pe pod.

După ce ne-am terminat treaba din Murter, în a şasea zi, ne-am mutat la a treia cazare din Croaţia, în Marina, un sat frumos şi liniştit, aşa cum ne place nouă (ce le mai nimeresc! Isteţica zice că le aleg cu inima şi de-aia îmi funcţionează intuiţia la parametri optimi; aşa o fi, ştie ea ce zice;)). Nu înainte de a ne abate cumva stânga spre Parcul Naţional Krka, să facem baie sub cascadă! Ooo, dar până acolo… păi iar a trebuit să ne oprim din motive fiziologice (remarcaţi că şi motivele astea ştiu exact când să apară!) taman lângă Podul Sibenik-ului, o hardughie de oţel ce se arcuieşte frumos peste estuarul Râului Krka, pe care plutesc agale ambarcaţiuni uşoare. De pe pod poţi să faci bungee-jumping, bineînţeles dacă ai cel puţin o doagă lipsă. Căci eu, una, de bună-voie nu m-aş duce, iar dacă aş pierde vreun pariu şi aş fi nevoită să mă arunc în gol legată cu o sfoară de un picior, sigur aş face infarct înainte de a ajunge la jumătatea drumului! Dacă totuşi ţineţi morţiş să vă ridicaţi nivelul de adrenalină pe noi culmi, aflaţi că în parcarea cu pricina, chiar înainte de podul cu pricina, e o gaşcă de băieţi dotaţi cu tot ce trebuie care vă vor oferi tot sprijinul.

Din Marina ne-am foit de vreo 2 ori până la Trogir şi înapoi, voi reveni cu amănunte. Split-ul l-am lăsat pentru dimineaţa celei de-a noua zile, în drumul nostru spre Korcula. Din Split am intenţionat să urmăm tot drumul de coastă, să vedem cât mai multe din frumoasa Rivieră Dalmată, cu ale ei celebre Brela şi Makarska. Dar n-a fost să fie… căci în Omis, apropierea ameţitoare a peretelui golaş de stâncă şi frumuseţea nepământească a Canionului Cetinie, care începea dincolo de podul pe care l-am traversat cu gurile căscate, ne-au bulversat în aşa hal GPS-urile, căci acestea iar au pornit a se bâlbâi, făcându-ne să ne învârtim în loc de câteva ori (sic!) şi să nu mai ştim încotro e drumul bun… Helga (GPS-ul lui Tati) s-a dezmeticit prima şi ne-a cocoţat în curând în creierii munţilor, treabă care ne-a prilejuit palpitaţii de plăcere şi de frică. Nu ne-am transportat prea mult în această stare, doar vreo juma’ de oră, până am văzut indicatorul spre A1. Pe care ne-am continuat drumul, anost, dar sigur, până când acesta s-a terminat, după ce lăsase de mult în urmă, dincolo de munţii din dreapta, perlele litoralului croat, pe care le vom admira altădată…

Spre Korcula se poate ajunge în 2 feluri mari şi late: 1. Din Ploce (continent) treci cu ferry la Trpanj (peninsula Peljesac), apoi mai iei un ferry din Orebic până în Korcula (drum scurt, preţ mare – 2 ferry, eviţi frontiera bosniacă –dacă asta vrei). 2. Laşi în urmă Ploce, treci de 2 ori frontiera cu Bosnia Herţegovina (cred că toată lumea ştie că bosniacii s-au băgat şi ei ca musca-n lapte preţ de vreo 20 km pe litoralul dalmat), mai mergi oleacă, apoi faci dreapta către Ston, adică intri în peninsula mai sus menţionată, cu nume imposibil, pe care o străbaţi până la Orebic, de unde iei ferry şi treci la Korcula (drum considerabil mai lung, preţ mai mic – doar un ferry şi te poţi lăuda că ai fost şi în Bosnia – dacă asta vrei). Noi am ales a doua variantă, aşa, să mai vedem lumea. De menţionat ar fi traversarea Râului Neretva (Doamne, ce culori punea soarele de ora 5 după-masa asupra micuţelor sate înşirate pe malurile sale!) şi toată zona adiacentă, care, privită de la înălţimea şoselei, îmi amintea de Platoul Lasithi din Creta; ca şi acolo, aria era împânzită de canale de irigaţie, iar ca dovadă despre hărnicia locuitorilor stăteau zecile de tarabe „la marginea şoselei”, adevărate pieţe agro-alimentare. Am oprit şi noi la una din acestea şi am cumpărat pepeni (răciţi sub jet de apă), roşii şi gem de smochine.

Citisem lucruri oarecum înspăimântătoare despre frontiera cu Bosnia. Nu mă înspăimânt eu aşa cu una-cu două, dar singurul lucru de care mi-era frică era să nu stăm de-aiurea pe acolo. Ceea ce nu s-a întâmplat. Am prins doar câteva maşini şi la intrare, şi la ieşire, iar formalităţile de trecere a frontierei au decurs absolut normal. Oraşul Neum, pe care l-am traversat între cele 2 graniţe, ne-a produs şi el o impresie plăcută şi sentimentul de a dori să ne reîntoarcem.

Ston-ul ne-a întâmpinat cu ale lui ziduri de apărare etalate pe toată panta dealului, în forma unui M întors. Am citit că se lucrează la restaurarea lor, aşa că atunci când ne vom întoarce, ne vom cocoţa pe ele cu mândrie! Peninsula Peljesac e şi ea un loc aparte, cu dealurile ei cultivate cu viţă-de-vie (ne-am oprit la întoarcere la una din zecile de vinării şi am luat şi noi vreo 2 sticle de vin, deşi vinul croat e cam acrişor după gustul meu, precum şi ceva lichioruri din diverse fructe şi ierburi), cu morile de vânt şi cu pădurea arsă de dinainte de Orebic. Aceasta din urmă ne-a dat fiori reci pe şira spinării, iar faptul că afară erau peste 35 de grade Celsius nu ne-a ajutat prea tare! Ba din contră! N-aş fi bănuit însă că dezastrul nu avea mai mult de 10 zile, aşa cum am citit la întoarcerea acasă. Aşa cum se întâmplă de multe ori vara în zonele mediteraneene, din cauza temperaturilor înalte, vegetaţia pur şi simplu se aprinde. 500 de acri de pădure au ars în acest incendiu, a fost afectată alimentarea cu electricitate a mai multor localităţi, printre care şi Orebic şi a fost nevoie să fie evacuaţi oamenii din unele sate. Brrr! N-am putut însă să neg frumuseţea pe care uneori tragedia şi moartea o poartă intrinsec în ele: contrastul reprezentat de negrul crengilor arse şi de turcoazul nevinovat al mării!...

De la Oebic la Korcula ferry nu face mai mult de 15-20 de minute şi costă 76 kuna pentru automobil (cam 10 euro) şi 16 kuna de persoană peste 12 ani. Adică vreau să zic că în Croaţia ferry nu e ieftin, dar merge. Dacă îţi propui să te foieşti cu maşina din insulă în insulă, probabil că nu prea merită (sau – mă rog! – fiecare cum crede). Vine din oră în oră şi într-un sens, şi în celălalt, de fapt e acelaşi ferry care se duce şi se întoarce. În rest, maşinăria seamănă la perfecţiune cu cele din Grecia, cine a fost măcar în Thassos ştie despre ce vorbesc. Interior răcoros, cu bude gratuite (lucru destul de rar în Croaţia) şi cu bar de la care poţi să-ţi iei ceva de băut sau de ronţăit. 2 punţi pe care poţi face (scurte) băi de soare sau te poţi delecta cu peisajul adiacent, anticipând ceea ce urmează. De menţionat că la coborârea de pe ferry, în Orebic, eşti direcţionat pe alt drum decât ai venit, drum care trece fix peste capetele ălora de stau la plajă :)

În a unsprezecea zi ne-am continuat drumul spre Dubrovnik, în care am rămas o noapte chiar în buza Cetăţii, motiv de enervare, dar şi de haioase aduceri aminte. Voi reveni. Drumul cum v-am spus: golfuri cu bărcuţe, mare albastră presărată cu zeci de insuliţe, cer senin; în plus, mulţi falnici chiparoşi în sudul Coastei Dalmate. Deci mai nimic spectaculos;).

În a doisprezecea zi, ne-am continuat vacanţa cu o oprire hotărâtă în ultima clipă în frumosul Cavtat, după care am pornit spre Golful Kotor, unde am poposit bineînţeles după ce am mai trecut un punct de frontieră, acela dintre Croaţia şi Muntenegru, tot la modul firesc şi fără peripeţii. Asiguraţi-vă din ţară că v-aţi trecut în Cartea Verde a maşinii şi Muntenegru, căci aici a fost singura dată când ni s-a cerut acest document. Primul oraş important din Muntenegru este Herceg Novi, pe care l-am traversat cumva pe la periferie, dar sunt convinsă că merită mai multă atenţie turistică altădată. De aici, drumul care continuă înconjoară practic Golful Kotor, cel mai sudic fiord european, inclus în patrimoniul UNESCO. Păi dacă am rostit cuvintele „fiord” şi „UNESCO”, restul vi-l puteţi imagina! Bine, o să revin cu detalii. Deocamdată discutăm despre drum. Noi ne-am cazat pe partea stângă a golfului, cum te uiţi dinspre mare, în Kostanjca, pe criteriul că e la doar 3 km de punctul de trecere cu ferry Kamenari-Lapetane, cel care „şuntează” golful. Între Herceg Novi şi Kotor, drumul e ok, adică o bandă dus şi una întors, chiar dacă nu foarte late. După Kotor însă, până la Lapetane, îţi cam blestemi zilele! 2 benzi de bicicletă, mai repede. Am trecut o singură dată pe acolo şi am asistat la multe situaţii când a trebuit ca noi sau cei din sensul opus să ne băgăm în gaură de şarpe, drumul fiind prea îngust pentru 2 maşini care vin din sensuri opuse. Inclusiv la ferry s-a creat oarece bulibăşeală, dar am supravieţuit. Ce vreau să zic e că vă recomand o cazare în partea din stânga a golfului. Dar nu e musai să mă ascultaţi, fiecare cum crede.

Apropo de ferry, acesta e un bac mai mare. Nu plătesc decât maşinile, autoturismele 4,5 euro, vieţuitoarele nimic, e din partea casei! Ferry pleacă în ambele sensuri din juma’ în juma’ de oră. Traversarea durează vreo 10 minute, când să zici că a început să-ţi placă, s-a terminat!

Drumul de întoarcere spre ţară l-am început în dimineaţa celei de-a paisprezecea zi de vacanţă, după ce am citit şi-am răs-citit recomandările de pe AFA. Până la urmă, am ales ruta: Budva – Podgorica – Kolasin – Bielo Polje (graniţa cu Serbia) – Zlatibor – Uzice – Cacak – Kralievo – Krusevac – Paracin –Zajecar (cazare intermediară) – Negotin – punctul de frontieră de la Porţile de Fier II, poate nu aşa de spectaculos ca celălalt, dar aşa de liber, că am crezut că e închis când am ajuns şi n-am văzut pe nimeni – Craiova – Piteşti – Bucureşti – Slobozia – Brăila – Galaţi.

Despre drumul prin Muntenegru s-a scris o grămadă şi nu vreau să vă detaliez fiecare curbă prin care am trecut. În rezumat, el este extrem de spectaculos, mai ales după ce treci de Podgorica, în Canionul Râului Moraca. Traversezi vreo 30 şi ceva de tuneluri, mai lungi sau mai scurte, unde ar fi de dorit să nu te prindă noaptea, căci majoritatea nu sunt luminate. Ziua nu e de speriat, totuşi. Benzile de circulaţie sunt ceva mai înguste decât în Croaţia sau în Serbia, dar e ok. E bine să nu depăşeşti viteza legală, deşi nu prea poţi, chiar să vrei, drumul e atât de serpentinos, că nu prea te lasă. În rest, numai de bine, mi-a plăcut în Muntenegru, vreau să mă mai duc!

Nici Serbia nu e cu mult mai brează din acest punct de vedere, doar că parcă ai mai mult loc pe şosea. Iar când urci, drumul se divide de multe ori în 2 benzi, astfel că apuci să depăşeşti „căruţele” care te-au enervat până atunci. Dar atenţie la viteză, poliţia sârbă veghează mai abitir decât vecina ei muntenegreană! Şi am auzit că Intransigenţa este al doilea ei nume! Noi n-am avut parte, ceea ce vă dorim şi vouă, dar nici n-am fi avut cum: media a fost de 50 km pe oră de când am plecat din Kotor până am intrat pe o bucăţică de autostradă în Serbia (multe localităţi, mii de curbe, maşini vechi care abia se târâiau). Ultima parte a drumului (50 km de autostradă şi încă vreo 90 de la Paracin la Zajecar, dar cu mai puţine localităţi) ne-au ridicat media la 55! 700 de km făcuţi cu 55 km la oră! Trebuie să ştiţi asta dinainte, să o luaţi ca atare şi să vă bucuraţi cât puteţi de frumuseţea drumului, care chiar vă va răsplăti răbdarea.

Dacă vă păleşte foamea în Serbia (şi în atâta amar de vreme e foarte probabil), e bine să ştiţi că majoritatea mâncătoriilor, chiar şi cele mai obscure de pe marginea drumului, acceptă plata în euro, în cazul că nu aveţi dinari sârbeşti, dar şansele să vă înţelegeţi cu personalul în altă limbă decât cea maternă (a lor) e mică. Noi am oprit la o căbăniţă de lemn, a cărei terasă împodobită cu flori ne-a făcut cu ochiul de la depărtare. Băiatul care servea zâmbea tare drăguţ, dar nu pricepea neam ce ne trebuia nouă! Şi mai ales fetei noastre, care nu îngurgitează carne. Din meniu, care evident că era doar în limba sârbă, n-am înţeles decât cuvântul „ciorbă”. După îndelungi parlamentări, care ne-au generat febră musculară la braţe, ne-am dat bătuţi: „Tati, să ne aducă 2 ciorbe şi în rest ce vrea el, că eu mănânc orice! ” Cu ce credeţi că ne-am trezit pe masă? Păi aşa: 3 ciorbe, 2 porţii de păstrăv, 1 de mici, 1 de hamburger şi 1 de cârnaţi. Plus o bere, o apă mare şi un suc. Total = 22 de euro! Din care s-au săturat 3 dintre membrii familiei (Isteţica s-a dus la lada frigorifică şi şi-a scos brânza şi roşiile) plus căţelul vreo câteva zile după ce am ajuns acasă!

Ultima zi a implicat străbaterea României, care mi s-a părut parfum de roze faţă de ţările vecine şi prietene. N-o să mai zic nimic de rău de drumurile patriei de-acum înainte! Plus că am beneficiat şi de peste 200 km de autostradă! La 7 seara eram acasă, obosiţi, dar fericiţi şi cu mii de amintiri în rucsacul de vacanţă! O parte din ele o să vi le împărtăşesc şi vouă, dacă-mi reuşesc negocierile cu Timpul nemilos! Ţineţi-mi pumnii!

---

VIZUALIZĂRI: 4629 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI