Urcând în „Cuibul de vulturi al vitejilor de demult” - Cetatea Poenari

TIPĂREȘTE

În ultimul week-end al lunii trecute am hotărât împreună cu soţul meu, după ce îndelung am amânat, nu neapărat de la un week-end la altul, aş putea spune de la un an la altul, să facem o scurtă incursiune la Cetatea Poenari pe care am admirat-o mereu din fotografii. Dealtfel, ideea de a urca cele 1480 trepte pentru a ajunge la ea, era mai mult decât o provocare, aşa că am aruncat în maşină câteva haine mai groase, că „poate e mai frig la munte”, şi hai să explorăm o nouă destinaţie.

Am comandat repede GPS-ului unde vrem să ajungem şi ne avântăm pe drumul spre Câmpulung circa 60 km, de unde am ţinut-o spre Curtea de Argeş încă pe-atât, urmând pe drumul către Transfăgărăşan, până la Căpăţânenii Pământeni, încă 27 km. În total 147 km. N-ar mai fi fost decât vreo patru kilometri şi dădeam de barajul Vidraru, hidrocentrala Vidraru fiind chiar în locul unde am oprit şi parcat pentru a ne începe ascensiunea. La poalele munţilor, cocoţată într-un vârf de munte, de jos din vale îţi cade pălăria pe spate când te holbezi după ea, aşa de sus pare aninată pe culmea din faţă.

Bine semnalizată prin indicatoarele ce ne arătau drumul către ea, cetatea „ nu pare uşor de cucerit”, iar la baza culmii muntoase, înainte de urcuş, ne aruncăm ochii de colo până colo la toate tonetele de suveniruri şi produse tradiţionale spre a ne orienta la ce cumpărăm la coborâre. Desigur cei 850 metri înălţime în vârful cărora dăinuie cetatea sunt greu de urcat prin pădurea deasă de fag prin care au fost construite cele peste 1400 de trepte din beton pe o alee îngustă cu balustradă pe care abia dacă au loc două persoane una pe lângă alta când se întâlnesc. Scările sunt bine realizate, contratreptele având înălţimea potrivită, aşa încât efortul de a păşi nu te istoveşte imediat, iar poteca pe care sunt dispuse şerpuieşte semeaţă prin umbra deasă a fagilor într-o înşiruire ameţitoare la propriu, odată de la diferenţa de nivel ce devine instantaneu evidentă, dar mai ales de la „virajele” acesteia. Cu o zi în urmă plouase în exces şi treptele, deşi se mai zvântaseră faţă de pămâtul rămas moale, erau încă jilave şi alunecoase, lucru ce ne mai dădea bătăi de cap în plus. Ne mai întâlneam din când în când cu alţi turişti, care în majoritatea lor, s-au dovedit a fi străini, iar pe un bătrânel bine, îmbrăcat în costum (total nepotrivit) l-am depăşit, lăsându-l în urmă să-şi tragă sufletul. Chiar mă întrebam în sinea mea ce căuta îmbrăcat aşa, şi de ce nu-şi luase alte haine mai comode, dar nu mi-am bătut capul prea tare cu el.

Există amenajate două locuri intermediare de popas cu băncuţe unde să te odihneşti puţin, dar mai ales cu panouri care-ţi spun câte trepte ai urcat, rămânându-ţi ţie să socoteşti câte mai ai de urcat. M-a impresionat starea destul de bună a aleii cu trepte, mi s-a părut îngrijită şi bine întreţinută, fără ea aceesul nefiind posibil pentru noi, cei fără aripi. După aproximativ jumătate de oră de luat pieptiş Culmea Cetăţuia pe care stă „cuibul de vulturi al vitejilor de demult” aşa cum a fost supranumită pe drept cetatea, ne apropiem de zidurile fortăteţei, după ce lăsaserăm în urmă alte panouri plasate răzleţ pe care stătea scrisă povestea acesteia, inclusiv, legende născute pe marginea ei.

Ajungem la intrare şi privind în jos realizez priveliştea uimitoare ce mi se aşterne în faţa ochilor, necontenind să mă minunez cum de a fost ridicată cetatea pe acest vârf, strategic ales. Plătim cei cinci lei de persoană, căci atât costă biletul de intrare şi ne luăm curaj pentru a trece pe puntea nouă de metal care, odinioară de lemn fiind, precis ascundea vreo capcană. Ne „întâmpină” sugestiv două manechine trase în ţeapă, o spânzurătoare, o ghilotină şi o secure „însângerată” înfiptă într-un butuc mare din lemn, semn al ororilor ce erau practică curentă în acele vremuri medievale. La poarta cetăţii ne aşepta o muzeografă tânără şi foarte amabilă care, imediat, s-a oferit să ne informeze dacă am fi dorit, lucru pe care nu l-am prea întâlnit în alte locuri de la noi din ţară.

Cetatea Poenari datează, se pare, din secolul al XIII-lea, de pe timpul domniei lui Negru Vodă, făcând parte dintr-un sistem de fortificaţii ce apărau hotarul nordic al Ţării Româneşti fiind construită direct pe stâncă, nivelarea făcându-se cu ajutorul unor bârne de stejar, în acele timpuri ridicându-se doar clădirea prismatică principală cunoscută drept donjon ce avea rol de turn de observaţie şi locuinţă în acelaşi timp. Însă adevăratul ctitor al cetăţii este recunoscut a fi domnitorul Vlad Ţepeş care a mărit-o şi a construit turnuri puternice şi ziduri groase din piatră şi cărămidă de doi până la trei metri, dându-i formă alungită, cu patru turnuri semicirculare. Cum? Aici intervine una dintre legendele născute pe marginea fortăreţei care povesteşte că Vlad Țepeş a vrut să se răzbune pe boierii care au participat la asasinarea fratelui său. Soldaţii lui Vodă au năvălit în Târgovişte în duminica Paştelui poruncind ca într-o săptămână, până la duminica Tomii să fie ridicată cetatea. O parte din trădători au fost traşi în ţeapă, după obiceiul binecunoscut al voievodului, iar ceilalţi au fost aduşi la Cetatea Poenari, unde au fost obligaţi să muncească la întărirea zidurilor până s-au rupt hainele pe ei.

Aşa se face că în secolul al XV-lea au apărut curtinele de piatră supraînălţate cu cărămidă, don-jonul s-a înălţat cu al patrulea nivel, turnuri semicirculare de artilerie, un pod ridicător, clădirile anexă şi o cisternă îngrijit cioplită în stâncă.

Turnul de pe latura de vest a cetăţii are 14 metri lungime si păstrează încă urmele porţii de intrare în cetate si a punţii mobile.

Latura de sud este lunga de 72 de metri şi este alcătuită din trei bastioane exterioare având plan semicircular. De el este legată (printr-un unghi de 90 de grade) latura de est a cetăţii, care are o lungime de 16 metri.

O altă legendă povesteşte că Vlad Ţepes ar fi scăpat de turci cu ajutorul a şapte fraţi din satul Arefu, pe nume Dobrin, care i-au potcovit caii invers, astfel încât turcii să creadă că Tepeş a luat-o în altă direcţie. Drept răsplată, Ţepes le-ar fi dat fraţilor Dobrin şapte munţi din Făgăraş. Într-o altă variantă a legendei, cei şapte fraţi au fost ”înlocuiţi” cu un rob turc – pe nume Carasol – care l-ar fi salvat pe Ţepeş prin aceeaşi metodă.

O altă legendă despre cetatea Poenari, cunoscută sub numele de cea a Râului Doamnei, vorbeşte despre soţia domnitorului, care ştiind că turcii sunt în apropiere şi simţind că nu mai are nici o scăpare, s-a urcat pe meterezele dinspre râul Argeş şi a strigat oştenilor că preferă să se sinucidă decât să fie prizoniera turcilor. Apoi doamna ţării s-a aruncat în prăpastie, trupul zdrobindu-i-se de stâncile udate de apa râului. Locul unde a cazut s-a înroşit de la sângele doamnei, acest lucru fiind vizibil şi în zilele noastre.

Poate că nu doar frumuseţea cetăţii, şi cea a locului, l-au inspirat pe Jules Verne ci şi poveştile spuse acestuia, se pare, de către o româncă, l-au determinat pe marele scriitor să aştearnă pe hârtie ”Castelul din Carpati”, unul din romanele de referinţă ale acestuia.

Trecând din nou la istorie, un asediu otoman care a avut loc la 1462 a îngenuncheat cetatea. Probabil după acel moment, cetatea a fost reclădită de către Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş. După secolul al XV-lea nu mai există date certe pentru folosirea ei. Cetatea a fost folosită cel mult până la mijlocul veacului al XVI-lea; cronicarii munteni o ştiau însă şi o citează drept una dintre mândriile ţării lor. Data la care ar fi avut cel mai mult de suferit este împărţită între 1888 ori 1915, când, la un cutremur, o parte din cetate, mai precis zidul din partea de nord, s-a prăbuşit în hăuri, asemeni multor cetăţi fortificate din zona Transilvaniei.

Restaurările de după 1920 ale cetăţii au încercat să contracareze gravele distrugeri naturale, provocate de prăbuşirea părţii de nord a incintei. Soluţiile găsite în perioada ultimului şantier de la Cetatea Poenari, din perioada 1969-1972, folosind foarte mult ciment, nu au ajutat prea mult vechile ziduri. În schimb, în timpul aceluiaşi şantier, au fost construite şi scările de acces care au înlesnit drumul către cetate pornind dintr-o direcţie de circulaţie numai astăzi folosită, de la şoseaua naţională.

Ne-am plimbat în voie prin cetate, prin toate cotloanele sale văzute, se spune că ar exista şi din cele necunoscute, respectiv, nişte tuneluri secrete ale lui Vlad Ţepeş care nu au fost descoperite niciodată ce ar fi dat în vale şi ar fi folosit ca o ultimă cale de scăpare de urmăritori, probabil, şi acestea reprezentând o altă legendă atribuită locului. Cu o zi înainte fusese ziua drapelului şi câţiva angajaţi ai muzeului din Curtea de Argeş se osteneau să înalţe încă un drapel, primul fluturând la loc de cinste în vârful donjonului. Erau şi două “domniţe” şi-un cavaler îmbrăcaţi în haine medievale ce erau fotografiaţi de cine credeţi? De bătrânelul în costum ce obosise la urcare, căruia “domniţele” i se adresau cu “D-le Director”, înţelegând că era directorul muzeului din Curtea de Argeş şi urcase să participe la ceremonia arborării steagului ce nu putuse să aibă loc chiar de ziua drapelului din cauza vremii ploioase ce se abătuse asupra întregii Muntenii.

M-a impresionat foarte tare şi un domn între două vârste cu reale probleme locomotorii şi de vorbire, probabil, urmări ale vreunui accident vascular, care, în ciuda dificultăţilor pe care i le-a ridicat deplasarea pe poteca din pădure, calea unică de acces către cetate, el a ţinut să ajungă şi s-o viziteze împreună cu soţia sa mult mai tânără şi fetiţa de câţiva anişori, construcţie pe care o cerceta minuţios, iar când m-am apropiat de el, a silabisit citind de pe tricoul meu galben: “AmFostAcolo”! .

Indiferent câte legende circulă în jurul faimoasei Cetăţi Poenari, rămâne cert că ea este reală şi absolut uluitoare, rezistând intemperiilor timpului şi ale naturii, chiar dacă se spune că este unul dintre cele mai bântuite locuri din ţară, bineînţeles, strâns legat de numele celui mai crud şi temut voievod român:Vlad Ţepeş!

---

VIZUALIZĂRI: 3573 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI