Hotel Arslan Boutique

TIPĂREȘTE

Bineînțeles că nu se putea altfel: închei cu începutul. Spun acum câte ceva despre hotelul care ne-a găzduit și locurile în care am luat masa în Hiva, urmând ca, într-un articol separat, să detaliez ce am văzut în acest minunat oraș – cel mai frumos din întregul Uzbekistan, după părerea mea.

Am plecat de la Aeroportul Urghenci cu microbuzul lui Schumacher după ora 8, deja se întunecase. Urghenci este capitala regiunii Horezm, oraș comunist, dar unul bine organizat, cu bulevarde largi, fântâni arteziene în toate intersecțiile, puternic iluminat, cu multă lume pe străzi, ieșită la plimbare pe seară.

După vreo jumătate de oră, am ajuns în fața zidurilor întunecate ale unei cetăți. Schumacher a intrat pe o stradă pustie și îngustă, a luat strâns vreo două viraje și a oprit într-o parcare neluminată. Singurul bec din întreaga zonă era cel de pe fațada unei clădiri pe care nu scria nimic, un nume de hotel sau ceva.

Până să coborâm din mașină, Schumacher deja predase parte din bagaje unui băiat care a ieșit, grăbit, din respectiva clădire (a fost prima dată când am remarcat cât de tineri sunt/par uzbecii, în general, și cât de timpuriu încep să muncească, fapt care ni s-a confirmat în următoarele zile). Am luat și noi valizele rămase și am intrat. Pe ușă, cu litere mititele, eram anunțați că ne aflăm la Hotel Arslan Boutique.

Ups... noi trebuia să ajungem la Shaherezada Boutique Hotel, așa conveniserăm cu Nilufar. Nicu a sunat-o pe WApp, iar ea ne-a lămurit: nu era nicio greșeală, ne făcuse un upgrade gratuit, de la 3* la 4* (Arslan se rezervă la un preț mediu de 70-80 de euro, Shaherezada la 50 de euro, am verificat acest lucru pe loc 😊). Ne-am liniștit (deși întunericul din zonă nu promitea nimic bun) și am preluat camerele.

Hotel Arslan Boutique

Google: 4/5 maps.app.goo.gl/6zbUUtv32JqVZpHt6

Booking: 8,5/10

Clădirea este un vechi caravanserai – deci a fost hotel încă de acum sute de ani. Este de formă pătrată, construită în jurul unei curți interioare, în vecinătate existând pe vremuri un hamam. Ferestrele camerelor dau în această curte interioară, și chiar unele uși de acces. Camera noastră avea intrarea de pe un culoar, dar ne-am bucurat degeaba: geamul tot spre curte era. Într-una din seri, vecinul a venit târziu și s-a moșmodit o grămadă până a descuiat ușa (aflată direct afară), timp în care s-a rezemat de fereastra noastră.

Hotelul era nou-nouț, vreau să spun proaspăt renovat, iar ăsta a fost un lucru foarte plăcut. Cred că nu avea mai mult de două-trei luni de la deschidere. Cel care a investit nu a făcut economie, a folosit doar materiale de calitate și, cu siguranță, a angajat un designer. Ceea ce vedeți pe pereți în P4 sau în P29 sunt un fel de basoreliefuri colorate, cel mai probabil din ghips. Am mai găsit și în alte hoteluri sau restaurante așa ceva, dar de dimensiuni mai mici. Cred că a luat luni de zile realizarea lor!

Camera se vede în fotografiile atașate. Nici prea mare, nici prea mică, nu ne-a lipsit nimic (poate... lumina, spoturile fiind tare rău poziționate). Au schimbat prosoapele, chiar dacă am stat doar două nopți. Oricum, am fost extrem de obosiți, am dormit butuc, iar în timpul zilei nu am stat înăuntru, deci... nici măcar nu aveam nevoie de cine știe ce condiții.

O problemă (mare) a existat, totuși. Nu din vina hotelului, e ceva obișnuit în Hiva, din câte am înțeles: dacă în Buhara ne-am lovit de lipsa apei, aici au dese pene de curent, unele putând ține ore în șir. Am prins două, una într-o dimineață, alta într-o seară. Cea de dimineața ne-a lăsat fără lumină în timpul micului dejun. Și amândouă, dar mai ales cea de seară, au avut drept urmare oprirea aparatelor de aer condiționat. În P6-P7 puteți vedea că există un acoperiș din sticlă deasupra curții interioare, vă dați seama că sub el se formează o adevărată seră. Ferestrele camerelor – vă amintiți unde dau. Într-o oră, temperatura în interior a urcat cu zece grade, cred ☹.

După ce ne-am cazat am ieșit în oraș. Prima sută de metri am parcurs-o orbecăind, scurgându-ne pe lângă zidul unei madrase. După care... în fața ochilor ne-a apărut un oraș din O mie și una de nopți, de un farmec ce nu se poate descrie în cuvinte. Am bătut dus-întors, de două ori, strada care leagă poarta de vest (principala intrare) cu poarta de est, am căscat ochii la produsele de artizanat întinse pe zeci de tarabe (cele mai interesante: niște păpuși – au tradiție în teatrul de păpuși – și cușme mițoase, despre care credeam că sunt specifice Siberiei, dar se pare că nu, provin din Asia Centrală).

[Pe harta din P17 (un mozaic aflat lângă Minaretul Scurt), Poarta de Vest este cea de jos, unde noi, oamenii normali, reprezentăm sudul. Poarta de Sud e cea din dreapta-sus, deci pe unde ar trebui să fie (nord-) estul și tot așa. Hotelul nostru e între Poarta de Vest și cea de Nord (mai aproape de prima), deci undeva stânga-jos pe harta din fotografie, în loc de stânga-sus.

Încă ceva: la plecare, un băiat ne-a spus să avem cu noi o cheie de la cameră, cu brelocul specific hotelului. Motivul: la intrare în orașul vechi se plătește bilet, 20000 SUM (cam 8 lei) / valabil o zi, orice poartă de acces ai folosi. Cei cazați în interiorul zidurilor sunt scutiți de această taxă, dar trebuie să prezinte o dovadă. ]

Ne-am oprit apoi la o terasă, pentru a bea câte un Sarbast (P21-P22, berea lor populară, în măsura în care musulmanii pot avea bere populară). Ne-au servit niște copii (urma să ne obișnuim cu asta, după cum am tot spus) și ne-au luat, încă de la început, 35000 SUM (cam 12-13 lei) pentru o bere. Ni s-a părut cam mult, dar a fost cea mai ieftină dintre cele băute la o terasă/restaurant.

În cea de-a doua dimineață, primul drum după ieșirea din cameră a fost sus, pe terasă. Priveliștea asupra orașului este uluitoare (P23-P27, dar pozele nu surprind cu adevărat realitatea); nu ne venea să ne dăm duși de acolo. Am revenit seara, pentru a bea câte o Coca-Cola luată de la frigider (există două, unul la parter, altul lângă recepție, iar plata se face la recepție). Am observat și în Uzbekistan, dar și în Maroc sau India, că sunt topiți după băuturi nesănătoase, cam ca noi în anii 90. Se vede frumos de sus și noaptea, dar nu am poze reușite.

Micul dejun se servește la subsol, într-o sală mare, cât jumătate din suprafața hotelului. Sala arată încântător (P28-P30), însă în una dintre dimineți ne-a scurtat șederea acolo pana de curent, noroc că aproape terminaserăm de mâncat. Oferta este limitată (P30-P32), dar cam ca la restaurantele de lux, unde meniul conține doar trei feluri, toate geniale. Așa și aici: „gumma” și „somsa” sunt un fel de plăcințele, unele cu carne, celelalte cu legume, nu mai știu care cum. Absolut fabuloase, am luat multe din fiecare și nu mă mai săturam. Iar pe masa din stânga am găsit vreo două tipuri de humus, semințe, fructe și ceva prăjiturele, te lingeai pe degete.

După micul dejun ne-am întâlnit cu Ali – să-i spunem Ali 1, pentru a-l deosebi de Ali 2, cel din Tașkent. Un om cu altă clasă, din familie ce a făcut parte din nomenclatura comunistă, înstărită, care a asigurat o foarte bună educație copiilor. Deci Ali 1 e un tip stilat, cult, cunoscător de istorie și alte cele, fluent în câteva limbi (de exemplu, vorbește germană). Nu știu dacă e corect să spun că ne-a condus prin oraș – cumva, parcă a oficiat un ritual 😊. Voi încerca să povestesc într-un nou articol câte ceva din cele aflate de la el (cât mai țin minte).

În P33-P45 puteți urmări un „rezumat” al traseului Poarta de Nord - Poarta de Vest - Poarta de Sud, ultimele imagini prezentând-o pe aceasta din urmă, fotografiată din afara zidurilor. Nu am avut vreme să parcurgem traseul zidurilor de jur împrejur, dar am ieșit pe toate cele patru porți, pentru a ne face o idee. Nu departe de Poarta de Sud am descoperit Shaherezada Boutique Hotel //maps.app.goo.gl/3G38cHL6qkpUbJBT9. Mai ieftin, dar mai bine cotat: 4,4 pe Google, 9 pe Booking. Am intrat puțin, și chiar arăta bine pe dinăuntru. Nu același lucru l-aș spune despre zona în care este situat: se vede în P41, e un cartier mai sărac. Poate din cauză că este locuit de uzbeci obișnuiți, pentru că 80% din orașul vechi e ocupat de muzee, madrase, hoteluri și restaurante. Ăsta e un loc mai autentic, @Marius72 ar prefera, cu siguranță, o cazare aici (chiar la un localnic). Probabil și eu, dacă aș avea putere de decizie 😊.

Pe la 15:30 ne-am despărțit de Ali; a fost singurul ghid dintre cei patru care s-a uitat la ceas și, la expirarea celor 8 ore pentru care a fost plătit, ne-a urat La revedere. L-am rugat să ne recomande un restaurant – ne-a invitat la restaurantul familiei sale. Pe banii noștri, desigur. În cursul zilei ne-am oprit pentru o pauză de hidratare și a ales un restaurant tare fain, dar cu prețuri foarte mari, 80000 SUM o limonadă, aproape tot așa o prăjitură. (Am observat că el nu a plătit nimic, cu siguranță asta era înțelegerea cu patronul: îți aduc clienți, am consumația gratis.) Prin urmare, ne-a cam fost teamă să dăm curs invitației lui. S-a dovedit că nu aveam motiv.

Khiva Moon 4,3/5 maps.app.goo.gl/jNLB5qz1g7qmeZVG8

Am ajuns la 7, nu era încă nimeni. Când am plecat, după 9, nu mai era nicio masă liberă, iar câteva persoane, venite fără rezervare, au fost refuzate. A fost prima întâlnire cu bucătăria uzbecă și am înțeles că nu vom suferi de foame în această țară. Am comandat de toate: borș, pește, plov, salate, piroști, prăjituri și altele, pe care nu le mai țin minte (și nici nu le-am pozat). Tot ospățul a costat 350 de lei, șapte persoane. Bine de tot, aș spune.

În P51 puteți vedea familia lui Ali: bunici, fii, nepoți. Masa lor era alături de a noastră, tot clanul se adunase pentru că bunicii sărbătoreau nunta de aur. Bine, nu veneau prea de departe, pentru că doi sau trei dintre copii locuiau, cu tot cu familiile lor, în aceeași casă cu bunicii, în aceeași curte cu restaurantul, la 200 de metri de Poarta de Vest. Frumos!

Să spunem că asta a fost povestea de Crăciun. Poate scriu și una de Anul Nou :) .

---

VIZUALIZĂRI: 71 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI