Catania nu a avut răbdare în ceea ce mă privește. Toate orașele în care fusesem până acum mi se dezvăluiseră treptat, plimbându-mă pe străzile lor, descoperind câte un pic, lăsându-mă să le înțeleg ritmul. Catania, în schimb, m-a luat din prima, ca un fundaș central dur, care ”bagă materiale” fără avertisment, atenționând atacantul că acolo este cineva și că nu va fi ușor. Așa am pățit și eu cu Catania, fără menajamente, fără introduceri elegante. Am [...] — citește

Taormina nu este un oraș mare și nici nu încearcă să pară. Nu te va impresiona prin dimensiuni și nici nu te va asalta cu obiective turistice la fiecare colț de stradă, de parcă ar fi într-o competiție internațională a monumentelor. Și totuși, cumva, reușește să te cucerească fără efort. Taormina știe exact cine este și nu simte nevoia să demonstreze nimic. Îmbină istoria cu prezentul într-un mod relaxat, tipic sicilian, de parcă ar spune: „Stai liniștit, le [...] — citește

În după-amiaza zilei de 02.01.2026, odată ajunși în Catania, unde urma să ne stabilim cartierul general pentru următoarele cinci zile, ne-am uitat unii la alții și am decis, unanim și irevocabil, să fim turiști serioși, consecvenți și mai ales curioși, în sensul pozitiv. Aveam încă două zile de mașini închiriate, deci era clar: pe 3 ianuarie 2026, anul proaspăt scos din cutie, trebuia musai să facem o excursie prin împrejurimi, pentru completa și întregi experiența [...] — citește

Știu, v-am terorizat cu Sicilia mea de parcă aș fi primit cetățenie de onoare și un abonament pe viață la cannoli. Dar ce să fac dacă insula asta m-a lovit direct în sentimente, fără centură de siguranță? N-am ajuns nici la jumătatea poveștilor și deja simt că voi, cititorii, aprindeți lumânări să-mi termine inspirația. Vă aud: „Dă, Doamne, să-i treacă!” . Nu trece. Și ca să fie clar, nu urmează un episod, ci încă vreo cinci… poate șase, în funcție de [...] — citește

Se spune că nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim. Frumos spus, filozofic, aproape de pus pe perete. Nu știu însă câtă aplicație are în realitate, pentru că atunci când ți-e foame rău, toată filozofia se duce pe apa sâmbetei. Când mi-e foame în mod exagerat devin morocănos, am chef de ceartă și, lucru grav, refuz să mai gândesc. Nu că, sătul fiind, aș gândi neapărat mai mult și mai bine. Să ne înțelegem: am trei neuroni, mari și lați, în nuca [...] — citește