O seară la Castelul Daniel din Tălișoara

TIPĂREȘTE

Era de mult timp în mintea mea ideea de a vizita un castel din România, care să funcționeze în regim de hotel. Cu ceva timp în urmă, căutasem pe internet astfel de castele-hotel și alesesem două posibile destinații, fie castelul Daniel din Tălișoară, fie Castelul Maria din Banpotoc. Aceste două locații le aveam în minte ca loc de popas în următoarele noastre călătorii, atunci când aveam să găsim momentul potrivit.

La castelul Daniel din Tălișoara am ajuns însă mai repede decât am presupus că se va putea întâmpla acest lucru. Era jumătatea lunii decembrie și aveam de făcut alături de soțul meu un drum în care trebuia să rezolvăm anumite probleme, nicidecum un drum de plăcere și de relaxare: joi trebuia să fim în Brașov, în jurul orelor 13-14, iar vineri la Târgu Mureș, între 11-12, ambele destinații fiind rezervate întâlnirilor de afaceri. Eram deci pe fugă și nu consideram că era un moment potrivit pentru a-mi îndeplini dorințele legate de destinații turistice pe care le aveam în minte.

Pentru că doar cu câteva săptămâni în urmă fusesem tot în Brașov, unde, cazați la Hotelul Gott, în buricul orașului, la doi pași de Piața Sfatului, avusesem o experiență foarte neplăcută, primind o cameră costisitoare, dar cu multe lipsuri pe care le-am ”înghițit” greu (podele care scârțâiau, un aparat de aer condiționat proptit fix în dreptul unei ferestre pe care oricum nu aveai ce vedea altceva decat niște acoperișuri, lipsa căldurii, căci hotelul nu dăduse încă drumul la centrală, deși afară vremea era în răcire), am decis să nu mai înoptăm în Brașov și să caut o locație pentru dormit pe timpul nopții undeva pe drumul dintre Brașov și Târgu Mureș, o pensiune care să ne ofere condiții mai bune decât renumitul hotel din Brașov. Cercetând pe o hartă traseul dintre cele două orașe, privirea mi-a fost atrasă de localitatea Baraolt și imediat mi-a venit în minte Castelul Daniel, aflat în satul imediat următor, Tălișoara. Ce-ar fi dacă am poposi la castel, așa, pe neașteptate? Și ce-ar fi dacă ne-am putea caza chiar în apartamentul Lebăda, locul meu preferat din castel? Nu am mai ezitat și am sunat la castel să întreb: Aveți locuri disponibile? Avem. Apartamentul Lebăda este liber? E liber. Primiți cumva și vouchere de vacanță? Primim.

Convinsă că toate astrele s-au aliniat ca să obțin cazarea mult dorită la un castel-hotel din România, nu mai stau pe gânduri și fac o rezervare pentru o noapte, pentru apartamentul Lebăda și încep să aștept cu nerăbdare momentul în care pot să îi trec pragul. Soțului meu nici nu i-am spus unde am găsit locul de popas, l-am lăsat să fie surprins de locație, despre care i-am spus doar că va fi ceva cu totul diferit de locurile de popas prin care mai stătusem până acum.

Despre castelul Daniel citisem pe internet informații interesante, recenziile altor călători care îi trecuseră pragul și îmi formasem o părere despre ce ar trebui să fie acest castel. Nu îl mai descriu acum, pentru că descrieri ale acestui castel găsiți sigur pe internet. Situat în județul Covasna, în satul Tălișoara, în Ținutul Conacelor, castelul, care seamănă mai degrabă cu un conac și nu cu un castel, a fost ridicat în secolul al XVII-lea de către influenta familie Daniel, a trecut destul de zdruncinat peste diferitele perioade istorice, iar de câțiva ani se află în proprietatea familiei Racz, doi tineri care au avut îndrăzneala de a-l cumpăra, de a-l renova și de a-l pune la dispoziția noastră, a călătorilor de rând aflați în căutarea unor locuri deosebite de cazare. Aveam să ajung și eu în curând la castel și mărturisesc că așteptam acest lucru cu foarte mare nerăbdare.

Ziua de joi ne-a găsit într-adevăr în Brașov, rezolvând cu succes ce aveam de rezolvat pe acolo. Un pic după ora 14, cineva de la castel m-a sunat să îi comfirm încă o dată rezervarea și să întrebe dacă dorim să servim cina, astfel încât să știe dacă se pregătesc pentru acest lucru. Am răspuns destul de evaziv că probabil vom servi și cina și i-am asigurat că în cursul serii vom ajunge la castel. Am plecat într-adevăr nu după foarte mult timp din Brașov și am luat drumul către Sighișoara. Ne grăbeam oarecum, pe de o parte pentru că la ora 16 soțul meu trebuia să intre într-o ședință telefonică și avea nevoie de un loc liniștit pentru asta, pe de altă parte pentru că și eu îmi doream să ajungem la castel pe lumină, să îl pot vedea bine în toată splendoarea lui, dar și pentru că nu am fi vrut să ne prindă noaptea prin locurile acelea pe care nu le cunoșteam deloc. După câțiva km de la ieșirea din Brașov, drumul către Sighișoara este abandonat, se face un drum la dreapta către Baraolt și, după o porțiune de drum ușor îngrijorătoare, pentru că este foarte denivelată și te întrebi oare pe ce fel de drum ai intrat, șoseaua se face lină și te poartă printr-o zonă care vara trebuie să fie extraordinar de frumoasă. Am ajuns în Tălișoara ghidați de GPS, căci eu nu aș fi putut să îi explic soțului meu pe unde să o ia. A fost și momentul în care soțul meu a aflat că îl duc la un castel, în Tălișoara, făcându-l să ridice nedumerit din umeri: unde e Tălișoara asta? și ce fel de loc o fi ăsta? castel?

Am ajuns la castel la câteva minute după ora 16 și mărturisesc că am avut un moment de confuzie. Din imaginile pe care le văzusem pe internet cu castelul și din ceea ce citisem, avusesem impresia că acest castel e o clădire impunătoare, aflat undeva spre fundul unei curți foarte mari, cu o monumentală poartă din fier forjat la șoșea. Cu această imagine în minte, tot uitându-mă după o curte largă cu un castel tronând spre fundul curții, mai-mai să trecem de castel, dacă soțul meu nu ar fi fost mai vigilent decât mine și nu ar fi văzut plăcuța pe care era înscris numele locației. Castelul se află pe partea stângă a șoselei, venind dinspre Baraolt și nu e deloc în spatele curții, ci începe chiar de lângă șosea, întinzându-se apoi de-a lungul curții. Poarta de fier forjat nu mi s-a părut deloc atât de impunătoare pe cât citisem, dar m-am bucurat să văd că în spatele castelului curtea se desfăcea într-adevăr larg, cu o pajiste la capătul căreia se vedeau alte clădiri, mai mari, mai mici.

La recepție ne-a întâmpinat Ottilia, cea care avea să devină gazda noastră mereu surâzătoare și săritoare și de la care am aflat că, de fapt, eram singurii oaspeți ai castelului în noaptea respectivă. Ottilia ne-a condus către camera noastră și ne-a lăsat să ne acomodăm, până când aveam să ne decidem ce vrem să facem mai departe.

Mărturisesc că, intrând în apartamentul Lebăda, am avut un al doilea moment de ușoară dezamăgire văzând camera, considerând-o în mod frivol cam ”prea ca la țară”. Dar castelul te învăluie imediat ca într-o vrajă blândă, iar zidurile lui te cuprind așa cum brațele unei mame își cuprind copilul și, în momentele imediat următoare, am fost tot mai fascinată de ceea ce vedeam. Camera e mare, cu ziduri foarte groase, așa cum sunt în tot castelul, cu mobilier potrivit unei astfel de clădiri vechi, masiv și de un maro închis, cu șemineu vechi și cu patul de baldachin tronând în mijloc, evidențiat de perdelele albe, de asternuturile albe și de o micuță cuvertura roșie. Alături de pat, se mai află o canapea cu tapiterie tot roșie, pe care ar putea dormi lejer încă două persoane. Cercetând încăperea, am fost tot mai fascinată de acest mobilier care venea parcă din vechime și care mă proiecta tot mai mult în alte vremuri. Mi-au plăcut în mod deosebit nu doar patul cu baldachin, ci și măsuța cu lemnul mâncat de vreme, micul birou situat între cele două ferestre pe care soțul meu s-a și grăbit să își pregătească laptopul și telefonul necesare pentru ședința care deja începuse, șemineul în care erau deja pregătite lemnele pentru foc, firida din peretele de lângă canapea, noptierele de lângă pat, tavanul cu grinzi groase și plăci pictate și mai ales zidurile groase din jurul ferestrelor, pe pervazul cărora te puteai așeza comod să bei un ceai, să citești și să urmărești cu privirea satul care se întindea până departe. Camera păstrează într-adevăr un aer de vechi, dar și de veșnicie, căci imediat te transpune parcă într-un alt veac, iar tot ce vezi acolo, atemporal parcă, începe să ți se pară tot mai firesc, așa cum ar trebui să fie de fapt într-un castel construit acum câteva secole.

Așa cum am mai spus, Lebăda nu este doar o cameră, ci un apartament. In cameră intri dintr-un hol destul de măricel, în care tronează un șifonier din lemn masiv și în care dă și baia apartamentului, În opoziție cu camera ce păstrează izul unor epoci pierdute, baia impresionează prin modernitate și lux. O desparte de hol o ușă din sticlă pe care este inscripționată sigla castelului Daniel și te cucerește prin cada freestanding, de dimensiuni generoase, prin mobilierul din lemn, pe care odihnesc un lavoar, câteva articole de igienă și prosoape albe. Pe ansamblu, amestecul de vechi și nou nu are cum să nu te cucerească definitiv.

Tot ce am trăit mai departe la castelul Daniel mi s-a părut de vis, iar aminitirea acelei seri nu cred că mă va părăsi vreodată. Așa cum am mai spus, tocmai descoperisem că eram singurii oaspeți ai castelului, ocupând apartamentul Lebăda din cele 8 camere disponibile în castel. Dar, deși singurii musafiri, am avut impresia că întregul castel era pus la dispoziția noastră și că nu contează dacă sunt doi musafiri sau douăzeci, pregătirile și atenția acordate oaspeților cred ca sunt aceleași. Tot timpul cât am stat acolo am avut parte de tot felul de mici surprize care îmi zdruncinau imaginile pe care mi le făcusem despre castel din tot ce citisem despre el până să ajung la fața locului.

Cum vizita noastră nu era una de relaxare, ci... o vizită de lucru, un loc de popas între două întâlniri, soțul meu s-a organizat repede și mare parte din seară și-a petrecut-o la laptop și cu telefonul la ureche. Dar chiar și așa, seara petrecută la Castelul Daniel va rămâne pentru mine unică, o experiență pe care nu cred că voi mai avea șansa să o retrăiesc vreodată, cu o intensitate a trăirilor pe care nu eram pregătită să o experimentez atât de neașteptat și de repede. Am avut răgazul necesar să cunosc castelul mai bine și, pentru a petrece într-un fel profitabil timpul, am început să umblu prin castel, cercetându-i coridoarele și încăperile pe îndelete. Am colindat culoarele, am admirat frescele dezvăluite în urma renovărilor, am descoperit repede livingul castelului și am petrecut acolo timp îndelungat, admirând frescele, mobilierul din jurul șemineului, patefonul din biblioteca încăperii, am citit din cărțile găsite în bibliotecă, așezată la o masă din living. Am avut, cu alte cuvinte, tot castelul la dispoziție, nu trebuia decât să găsesc un întrerupător și să aprind o lumină și o altă încăpere mi se dezvăluia, cu tot farmecul ei. Recunosc că în living m-am simtit cel mai bine, și în liniștea încăperii în care nu mai era nimeni mă simțeam parcă ieșită din timpul meu, mă simțeam eu însămi membru al familiei Daniel, pe care mi-o imaginam locuind în acea clădire cu secole în urmă, trecând prin aceleași încăperi în care acum eram și eu. Atâta liniște, atâta încântare, atâta împăcare cu timpul și cu propria-mi ființă nu știu dacă am mai avut ocazia să simt în alt loc. Am avut șansa de a nimeri la castel când nu mai era niciun alt vizitator, iar acest lucru mi-a dat libertatea de a cerceta în voie fiecare locușor, de a trăi în voie fiecare moment și fiecare senzație, de a fi eu însămi cu propriile trăiri, netulburată de altcineva, iar apropierea de timpurile de odinioară a fost astfel mult mai pregnantă. Recunosc, m-am simțit eu însămi ca o castelană și sunt extrem de recunoscătoare destinului care mi-a oferit șansa de a avea o astfel de experiență, care, acum, privind în urmă, îmi umple sufletul.

Am rugat-o pe Ottilia să aprindă șemineul din camera noastră, nu pentru că ar fi fost frig, ci pentru că nu aș fi vrut să ratez ocazia de a mă bucura de căldura unui foc în șemineu. Ottilia a venit zâmbitoare și prietenoasă, echipată cu cele necesare pentru a aprinde focul. Odată focul pornit, mi-am tras covorașul roșu în fața șemineului și acolo, pe covoraș, am citit despre familia Daniel, din cartea ”Castelul Daniel din Tălișoara și picturile sale murale din secolul al 17-lea” pe care o descoperisem în cameră, printre alte reviste, dar care se afla și în biblioteca din living și pe care am si cumpărat-o mai târziu de jos de la recepție, la prețul de 80 de lei și pe care o frunzăresc uneori aici, acasă, cu mare plăcere. Ottilia ne-a spus că la castel nu există meniu à la carte, că meniul este impus de alegerea bucătarului și ne-a vestit că masa, pe care o puteam servi începând cu ora 19, era compusă din mămăliguță cu brânză și smântână și carne de pasăre cu piure. Un meniu pe care l-am considerat tradițional, potrivit și ușor de pregătit pentru un astfel de loc și am vestit-o că după ora 19, o să mergem să servim masa. Am rugat-o, de asemenea, dacă vrea, ca după masă, să ne arate și celelalte camere ale castelului, lucru cu care Ottilia a fost, bineînțeles, de acord.

Am înțeles că masa se lua la castelul Daniel în living, alături de care se afla o bucătărie care acum nu mai funcționează, iar pe coridorul dintre living și bucătărie mi-a plăcut tare mult să admir pivnița de sub castel, vizibilă vizitatorilor printr-un plexiglas, sub care se vedeau frumos aranjate borcanele cu cele necesare pregătirii mâncărurilor la castel. De ceva timp, bucătăria și locul de servit masa au fost mutate într-o clădire anexă a castelului, în cealaltă parte a curții. Mutare pe care eu am considerat-o ca fiind perfectă, pentru că, puțin după ora 19, am luat drumul către clădirea în care urma să luăm masa. Camera nici nu am mai încuiat-o, cu laptopul și telefoanele la vedere, căci nu avea cine să intre. Am ieșit în aerul rece de iarnă, nu vedeam mare lucru din curtea întinsă, căci aceasta nu era luminată, dar ne-am lăsat ghidați de luminile din clădirea de mese și am ajuns cu bine, sorbind cu nesaț din aerul pe care îl simțeam bun și curat, cu un ușor iz de fum. Aer sănătos, curat, de sat de țară, dintre munți.

Sala de mese și bucătăria se află într-o clădire mai mică, dar cu același aer de demult, cu ziduri groase, cu arcade din piatră și mobilier vechi. Când am intrat, ospătarul ne aștepta în mijlocul sălii, ușor înclinat, și parcă el însuși venea dintr-un alt veac. O singură masă era pregătită, pentru singura pereche de musafiri pe care îi avea castelul și ospătarul ne-a ghidat zâmbind către ea. Masa era frumos aranjată, cu atenție sporită acordată tacâmurilor, iar imediat ce ne-am așezat, ospătarul a aprins pe masă și o lumânare, așezată într-un suport micuț. Atmosferă de epocă și lumânare aprinsă la masă, ce ar fi putut fi mai plăcut pentru un cuplu care era tot mai mirat să descopere ce avea la dispoziție. Ieșit din ședința care-l ținuse ocupat mai mult de două ore, soțul meu avea acum timp să privească și el în jur și să se minuneze de câte vedea. Ospătarul ne-a adus apoi un mic platoaș cu un pre-antreu care, după cum a spus el, conform tradiției de la castel, este servit tuturor oaspeților, ca o urare de bun-venit. Platoașul era însoțit și de câte un păhărel cu tărie cu gust de chimen... nu suntem băutori și nici cunoscători într-ale băuturilor, dar ne-a plăcut atât de mult, încât am fi vrut să luăm și acasă așa băutură bună. Spre liniștea noastră, ospătarul ne-a spus că băutura poate fi cumpărată de la cineva din sat și chiar ne-am făcut planuri ca a doua zi, la plecare, să mergem să luăm și pentru noi, acasă.

Masa a reprezentat o altă sursă de detalii care aveau să ne uimească și care mie îmi distrugeau sistematic imaginile preconcepute pe care mi le făcusem despre castel. Meniul prezentat de Ottilia mi-l imaginasem așa cum cred că l-am fi întâlnit la o mulțime de alte hoteluri și pensiuni care servesc mâncare tradițională: o bucată de mămăligă lângă o bucată de branză cu niște smântână în jur, sau niște piure pus pe o farfurie alături de niște bucăți de carne, eventual cu niște sos pe lângă. Dar nu, mă înșelasem, căci am înțeles rapid că în bucătăria de la castelul Daniel cineva acordă mare importanță nu doar gustului, ci și aspectului estetic. Fiecare fel m-a uimit prin prezentare și prin gust. Tradițională era doar denumirea, căci farfuriile arătau fantastic, perfect aranjate și atât de îmbietoare, încât nu ne-a mai trecut prin cap să facem vreun moft la mâncare. Eu sunt convinsă că, să fi avut vreo 20 de feluri de mâncare din care să alegem, m-aș fi oprit cu siguranță la niște cartofi prăjiți cu un șnițel deasupra, și nicidecum la mămăligă cu brânză sau la piure cu pulpe de pasăre. Dar alegerea bucătarului a fost infinit mai bună decât alegerea mea, iar atenția cu care au fost pregătite acele feluri de mâncare ne-a lăsat fără grai și ne-a făcut să realizăm că ne aflam într-un loc absolut special. Nimic din felul în care am fost serviți acolo nu a lăsat să se vadă că cineva a gândit vreun pic: sunt doar două persoane la castel, ce atâta deranj. Eram doar noi doi, da, dar simțeam că pentru noi se gătise cu toată atenția și cu tot dragul, iar ce am mâncat acolo și felul în care am fost serviți pune, în opinia noastră, această bucătărie pe primul loc în preferințele noastre.

Ce mi-a plăcut în mod deosebit pe toată durata mesei a fost discreția cu care ne-a servit ospătarul și cu care ne urmărea reacțiile. Era permanent în apropierea noastră, să observe dacă avem nevoie de ceva, dacă e cazul să intervină sau nu, dacă trebuie să strângă un fel sau să ne aducă alt fel, dar făcea acest lucru cu atâta discreție, încât nicio clipă ne ne-am simțit stânjenit de el. Fie căuta ceva, fie făcea ceva, fie punea o muzică în surdină, fie pregătea ceva la barul de lângă noi, era în permanență pe lângă noi și sunt convinsă că toată atenția îi era concentrată asupra noastră, dar nici un pic nu am avut impresia că ne privește, că ne țintuiește cu privirea, era la dispoziția noastră permanent și totuși aproape invizibil. Discreție, respect, amabilitate, receptivitate, atenție, toate erau prezente la acest băiat din Tălișoara, care și-a făcut treaba perfect.

Nu pot să nu amintesc și desertul, care ne-a plăcut la maxim, jumătăți de pară confiată, cu un pic de dulceață la mijloc, alături de niște ciocolată topită cu nuci măcinate deasupra. Bune de nu se poate. Am mâncat și am apreciat tot.

După ce am terminat masa și am luat iarăși o gură de aer proaspăt afară, în drum spre cameră, Ottilia s-a ținut de cuvânt și ne-a făcut un tur al castelului, descuind și celelalte camere la care nu avusesem acces. Am putut astfel să admirăm camere castelului și, deși apartamentul Lebăda pare să fie primul în preferințele vizitatorilor, am concluzionat că să petreci o noapte în fiecare din cele opt camere reprezintă o experiență în sine. Fiecare cameră are ceva de oferit, particular, și măcar un detaliu al unei camere tot te încântă mai mult decât la altă cameră. După apartamentul Lebăda, cred ca următoarea cameră în care mi-ar plăcea să stau ar fi Poarta Castelului, care păstrează extrem de bine detaliile castelului de odinioară, sau Budoarul Contesei, o cameră standard cu o baie extrem de seducătoare. Coliba din Ținutul Pădurilor, Camera Secretelor, Camera Contelui, Camera Constantinopolului și celelalte, toate au un farmec aparte, care le singularizează de celelalte și le fac atât de apreciate printre vizitatori. Ottilia ne-a plimbat prin toate, am zăbovit în fiecare cameră și am admirat detaliile fiecăreia, apoi ne-am întors la camera noastră, în care aveam să înoptăm. Ottilia a încuiat ușa de la intrare, pe care, de câte ori am folosit-o, îmi puneam toate forțele să o deschid și ne-a comunicat cu zâmbetul pe buze că vom rămâne singuri în castel, dar că să nu ne facem griji, nu vine nimeni pe acolo, nici vizitatori nocturni, nici stafii, cum am glumit noi, putem să ne odihnim fără griji. Ne-am luat rămas bun de la ea și i-am mulțumit pentru toată grija cu care ne-a primit și ne-a tratat, cu atât mai mult cu cât, după cum ne-a spus, venise din Baraolt special ca să ne întâmpine pe noi. Mulțumim, Ottilia, prințesa din castel, cum am numit-o noi.

După ce ne-am liniștit după masa de seară și după plimbarea prin camerele castelului, am pregătit baia și ne-am îmbăiat îndelung în cada aceea spațioasă. E ciudat, deși am avut timp disponibil doar seara aceea, de la ora 16, când ajunsesem, până s-a făcut ora de culcare, timpul parcă a stat în loc între zidurile castelului, căci am avut timp pentru toate, la discreție. Am avut timp să mă plimb în repetate rânduri prin castel, să admir livingul și să citesc în living, să vorbesc cu Ottilia, să citesc pe covoraș la gura șemineului din cameră, să mergem la masă, să ne plimbăm prin toate camerele castelului, să facem baie îndelung și să ne răsfățăm în patul cu baldachin, să stau chiar la televizor cuibărită în fundul patului... pentru toate a fost timp, fără să ne simțim presați de acesta.

Ospătarul ne-a întrebat la ce oră dorim să servim a doua zi micul dejun. Cum la 11 voiam să fim deja în Târgu Mureș, i-am spus că vrem să luăm masa încă de la 8, ca să putem pleca cât mai repede. Planul era de fapt să luăm micul dejun la 8, să ne plimbăm vreo jumătate de oră prin curtea castelului și prin Tălișoara, eventual în căutarea licorii minunate pe care o servisem la cină și pe care voiam să o cumpărăm pentru acasă, iar ora 9 să ne găsească deja pe drum. Dar dimineața am dormit ca niște bebeluși în patul acela mare și odihnitor, ne-am dezmeticit cu chiu cu vai pe la 8 jumate, până ne-am pregătit de plecare, până ne-am strâns toate de pe acolo, am ajuns în sala de mese abia pe la 9, cu scuzele de rigoare față de același ospătar care ne aștepta încă de la ora 8. Inutil să mai spun că micul dejun a fost de asemenea pregătit cu mare atenție, cu mâncăruri din care oricine ar fi putut alege după pofta inimii. Personal, mie mi-a plăcut cel mai mult o salată de vinete pe care am descoperit-o într-un castronel, în general îmi place salata de vinete, dar aceea mi s-a părut atât de bună, încât am preferat-o brânzeturilor și salamurilor pregătite pe un platou așezat printre gemuri, lapte, cereale, dulcețuri, unt și miere.

Am mâncat și am plecat la drum, fără să ne mai plimbăm prin curte și prin Tălișoara, abandonând chiar și ideea de a găsi vânzătorul pălincii cu chimen. La recepție, unde ne-am dus să predăm cheia nu am mai găsit-o pe Ottilia, dar recepționera de acolo era la fel de binevoitoare și, cu multă bună-voință, ne-a invitat să vizităm partea de Spa a castelului, recent dată în folosință, de care părea foarte mândră. Nu ne-am dus însă să vedem și această latură a castelui... ne grăbeam. Am lăsat în urmă castelul Daniel cu un regret nespus, dar cu o aminitire plăcută a unei seri pe care nu o vom uita niciodată. Pe drum, nu foarte departe de Tălișoara, am oprit la un izvor aflat pe marginea șoselei, am coborât în aerul rece de dimineață de iarnă, dar nu atât de rece pe cât ne-am fi așteptat să fie văzând că afară erau -2 grade și ne-am umplut cu apă cele câteva bidonașe pe care le aveam prin mașină. Faceți și voi același lucru dacă veți avea ocazia să treceți pe lângă acel izvor, e apa lui Dumnezeu acolo.

Mai târziu, întorși acasă și după câteva zile bune de la vizita noastră la castel, i-am cerut soțului meu să numească cu un singur cuvânt impresia pe care i-a lăsat-o Castelul Daniel. A folosit cuvântul ”catifea”, cuvânt care, venind de la el, m-a mirat, pentru ca soțul meu călătorește extrem de mult prin lume și a avut parte de cazări într-o mulțime de hoteluri și din țară, și din Europa, și de pe alte continente ale lumii și nici nu stă la cele mai proaste sau periferice hoteluri de pe acolo. Cuvântul ales de el m-a uimit, dar era un semn al faptului că, dincolo de ședințele cu care fusese ocupat mult timp din seara aceea, castelul îl vrăjise și pe el. Și, de fapt, acest cuvânt nici nu era departe de al meu, pentru că eu aveam pregătit un alt cuvânt pentru a-l descrie, destul de apropiat: ”finețe”. Să descrii o clădire veche de secole, cu ziduri groase si roase de timp în termeni de ”catifea” și ”finețe”, e aproape un pleonasm și totuși acestea au fost cuvintele la care ne-am gândit. Am înțeles că finețea aceasta care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la Castelul Daniel nu vine neaparat din vechimea sa sau din statutul său de castel al altor vremuri, ci din atmosfera pe care am găsit-o acolo, din felul de a fi al oamenilor care ne-au întâmpinat, din felul în care am fost primiți și tratați, din felul în care am găsit organizate lucrurile. Nu aș folosi alt termen pentru a descrie castelul, la care mă gândesc de fiecare dată cu drag și cu recunoștință. Pentru toată seara aceea specială, unică, pe care am avut-o atunci le sunt recunoscătoare și soților Lilla şi Attila Racz, care au avut curajul și voința de a pune acest castel în circuitul turistic al României, și celor care s-au străduit acolo la castel să ne facă seara frumoasă, Ottilia, ospătarul, bucătarul (bucătăreasa?) și oricui a pus umărul pentru ca noi să ne simțim bine. Le suntem recunoscători și le mulțumim din suflet.

Dacă m-aș mai întoarce la castel? Oricând. Și azi, de aș putea. Nu știu dacă aș mai trăi atât de intens o noua vizită, pentru că nu știu dacă am mai avea șansa să fim iarăși singuri în castel. Dar m-aș duce oricând aș avea ocazia și cred că mi-ar plăcea să fie poate vară, sau mai cald, să ne putem bucura de frumusețea naturii de acolo, să stăm mai multe nopți, pentru a putea bate la pas împrejurimile care, cu siguranță, îți oferă o mulțime de lucruri de văzut și cred că am lua cu noi fie copiii, fie prieteni, ca să împărtășim cu ei bucuria de a fi împreună în această experiență. De altfel, cu cine am mai vorbit, telefonic sau față în față, după această experiență, pentru toți am avut un singur îndemn: Mergeți la Castelul Daniel!

Câteva detalii bune de știut pentru cei interesați:

-dacă apartamentul Lebăda este disponibil atunci când faceți o rezervare sunt șanse mari să fiți, ca și noi, singurii oaspeți în castel. Noi am mers în decursul săptămânii, joi spre vineri și am fost singuri, dar weekendul era deja ocupat tot, la fel si zilele de Crăciun și de Revelion.

-apartamentul Lebăda este la stradă, deși zidurile sunt foarte groase, mașinile care treceau pe șoșea se auzeau, iar cineva mai pretențios ar putea avea o problemă cu acest lucru. Pe noi nu ne-a deranjat, am dormit extrem de bine, iar dimineata ne-a prins bine zgomotul mașinilor, căci să fi fost mai liniște nu ne-am fi trezit nici la 8 jumătate.

-deși în acea seară de decembrie era dat în folosință doar apartamentul Lebăda, tot castelul era încălzit bine și, vizitând toate camerele castelului, mi-am dat seama că apartamentul nostru era cel mai puțin încălzit, poate pentru că era cea mai mare încăpere. Totuși, chiar și așa, nu am simțit frig niciun moment, nici în apartament, nici în living, nici pe coridoare, nici seara, nici dimineața, condițiile au fost excelente.

-nu vă alarmați dacă vreți să faceți baie și constatați că nu este apă caldă. Apă caldă este, trebuie doar să lăsați apa să curgă mai mult timp, până reușește și cea caldă să ajungă acolo unde trebuie.

-la castel este internet, un lucru de care, până să ajungem, noi ne-am făcut ușoare griji. Ottilia ne-a dat parola, la început internetul a făcut oarece figuri, dar am descoperit ruoter-ul chiar în camera noastră, sub birou, soțul meu i-a dat un restart și internetul a mers ca pe roate. Vorba lui: un restart la timpul lui, face minuni.

-comparativ cu multe alte hoteluri la care am stat, televizoarele din castel oferă un număr foarte mare de posturi, multe canale cu desene animate, cu muzică, cu sport si filme, am găsit canalele mele preferate, am avut de unde alege.

-la castel vă puteți caza și cu vouchere de vacanță, așa cum am făcut și noi și m-am bucurat că am putut folosi în sfârșit voucherele cărora nu le găsisem încă utilizare. Pe total, cu cazare, masă, ce am mai luat noi, cazarea ne-a ajuns vreo 800 lei, plătiți toți cu vouchere.

---

VIZUALIZĂRI: 1984 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI