Ferma restaurant Supramonte - un prânz la păstori, în Sardinia

TIPĂREȘTE

Autocarul a oprit în apropierea oraşului Orgosolo în localitatea Shartu Thitu pe SP22, din provincia Nuoro, în regiunea Barbagia. Numele de Barbagia (Barbaria) a fost dat din cauză că sardinezii s-au refugiat în munţi în timpul invaziilor romane şi cartagineze. Drumul a fost de munte, cu serpentine, trecând prin apropierea unui nuraghi ( construcţie neolitică din mil.VI î.Hr., în Sardinia rezistă încă 7000), pe lângă un teren cu mori eoliene şi multe turme de oi care includeau în mod obligatoriu o singură oaie neagră pe lângă cele albe.

Am ajuns la poarta unei ferme de păstori semnalată de o piatră pictată şi în faţa unui gard de lemn nefasonat. Restaurantul în aer liber din curtea fermei se numeşte Supramonte. Este o asociaţie de familie care pe lângă prânz oferă cazare în camping şi excursii în munţi cu maşini de teren.

Am intrat într-o curte mare în care pe mese acoperite cu şervete brodate erau expuse produsele casei spre vânzare: borcane cu miere de Orgosolo, cârnaţi, şuncă, caşcaval tare în coajă, vin Mirto. Mai departe erau nişte colibe de formă conică, cu uşi înguste prin care nu pătrundea lumina şi căldura de afară, în care se ţineau la rece produsele perisabile. Pe lateral era un cort enorm cu pereţi de plastic în care erau serviţi musafirii în caz că ar fi plouat.

În fundul curţii din câteva grătare enorme în care sfârâiau berbecuţi întregi, emanau mirosuri care-ţi stimulau glandele papilare. Grătarele erau atât de mari încât berbecuţii păreau nişte mieluşei abia fătaţi. Alături erau mari stive de lemne.

Am fost conduşi într-un loc umbrit de măslini şi invitaţi să ne aşezăm pe bănci. Erau multe bănci rudimentare, care aveau o lungime cât să se aşeze 20-40 de oameni la fiecare. Nicio masă. M-am aşezat alături de prietena mea şi întreg grupul. Am aruncat o privire spre celelalte bănci paralele. Oamenii mâncau în poală, cu mâna, fără tacâmuri, dintr-o tavă scobită de lemn. Erau câteva sute de turişti, capacitatea de servire fiind de 400 turişti în două ore.

Mai întâi şi mai întâi ni s-a dat fiecăruia câte o cană de ceramică fără toartă cu capacitate fie de 250ml, fie de 500 ml. după cum doreai. Un bărbat cu o carafă mare de vin roşu - Cannonau di Sardegna - a trecut prin faţa fiecăruia, ne-a umplut cana şi când s-a întors de la capătul băncii a reumplut cănile celor care le goliseră. Un puşti, probabil din tineretul familiei ne-a adus câte o tavă de lemn scobit cu mâner şi şerveţele de hârtie să ne ştergem pe mâini. Pe tava scobită de lemn urma să mâncăm tot ce ni se aducea.

Din nou au venit câţiva bărbaţi cu tăvi enorme. Unul ne-a dat cam un sfert de lipie caldă, altul o Mozzarela şi o felie de caşcaval uscat, altul cârnaţi locali afumaţi, cruzi, destul de iuţi, un al patrulea un fel de kaizer. Iuţeala cârnaţilor a fost stinsă din nou cu vin.

Următorul fel au fost nişte coaste cu carne de berbec la grătar şi doi-trei cartofi fierţi tăvăliţi prin unt de casă. Deja eram super sătui. A urmat o felie mare de pepene galben cu un gust necunoscut la noi şi o prăjiturică de casă cu miere.

Bărbatul cu carafa de vin tot îmbia turiştii dar nimeni nu a depăşit măsura. La banca noastră unde eram vreo 30 de turişti au fost afiliaţi cel puţin cinci oameni care ne-au servit impecabil. Erau foart politicoşi, gata oricând să te mai servească cu o porţie din ce doreai, să-ţi mai toarne din carafă şi chiar te întrebau.

Costul unui asemenea prânz ar fi fost de 23 eur/persoană dar noi nu am plătit acolo, prânzul fiind inclus în costul excursiei opţionale care a mai cuprins şi alte câteva obiective.

După ce ne-am ridicat de pe bancă ne-am oprit să ascultăm muzica lor populară cântată de trei bărbaţi care se ţineau de umeri şi îşi astupau o ureche ca să nu greşească ritmul propriu. Probabil era o melodie transmisă din generaţie în generaţie din timpul în care Sardinia era împărţită numai între păstori şi agricultori şi fiecare şef de familie îşi făcea propria dreptate.

Ne-am luat rămas bun şi de la nişte câini de stână care se plimbau sub bănci şi salubrizau oasele căzute. Ne-am urcat în autocar să mergem mai departe.

A fost un prânz de neuitat.

La câte restaurante am mâncat în excursii sau în Bucureşti, Supramonte este singurul de la care-mi amintesc moment cu moment ca într-un film.

---

VIZUALIZĂRI: 811 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI