Cappadocia sub cerul colorat cu cioburi de curcubeu

TIPĂREȘTE

Pentru tine, care ai călătorit în Cappadocia cu balonul și ți-e dor, sau pentru tine, care încă n-ai ajuns acolo, dar ești curios, ți-am pregătit o surpriză: te afli doar la un click distanță să privești în depărtare, cu ajutorul camerei web live, spectacolul baloanelor – licurici. Condiția: vară sau iarnă, să te trezești cu puțin înainte de răsăritul soarelui… sau dai click pe time-lapse și vezi imagini înregistrate cu o zi în urmă. Sunt imagini live de pe terasa unui hotel din Uchisar. Iată skylinewebcams.com/en/web ... tml?timelapse=1

Te las să-ți imaginezi că ești cu mine…

Suntem la mijloc de aprilie, în Turcia, în mijlocul Podișului Anatoliei – Cappadocia.

De ce Cappadocia? Pentru că am vrut să trăiesc o experiență cu adevărat cerească, fără teamă. Zborul cu balonul. Am călătorit cu avioane uriașe sau mai mici, cu vase de croazieră, cu trenul sau cu autocarul, cu bicicleta sau pe jos, dar zborul cu balonul este incomparabil, le-a întrecut pe toate! Acum pot spune că am zburat ca vântul … și ca gândul…

Visul omului de a se înălța a existat, probabil, dintotdeauna. Măcar cu privirea… Și cine, copil fiind, nu s-a jucat cu baloane colorate, n-a înălțat zmee, privindu-le zbaterea în vânt, dornice parcă să se elibereze?

În primul rând, îi mulțumim în gând lui Arhimede. El a făcut primul pas. Potrivit principiului care-i poartă și numele, este posibilă plutirea vapoarelor și a baloanelor. Apoi, fraților Mongolfier, inventatorii francezi ai balonului cu aer cald.

Echipajul întâiului zbor cu balonul a avut trei eroi: o oaie, o rață și un cocoș. Data: 19 septembrie 1783. Balonul a reușit să se mențină în aer 15 minute. Nu avem de unde să știm cum s-a simțit oaia în zbor, important este că a ajuns cu bine pe pământ.

La scurt timp, 21 noiembrie 1783, din centrul Parisului se înalță primul balon cu pasageri la bord. Sunt Jean Francois Pilatre de Rozier și marchizul Francois – Laurent d*Arlandes. După ce au plutit vreo cinci mile, balonul a aterizat în mijlocul unei podgorii. Țăranii locului au fost șocați de acest obiect de foc ce a coborât din cer. Piloții le-au oferit din șampania pe care o aveau la bord, atât pentru a le potoli uimirea, cât și pentru a sărbători succesul zborului. Aceasta a devenit o tradiție și la fiecare aterizare, pasagerii se bucură de o cupă cu șampanie.

La mai bine de două sute de ani distanță, în anul 1999, frații Brian Jones și Bertrand Piccard încheiau cu succes zborul cu balonul înconjurând globul. Același zbor îl repetă în anul 2002 îndrăznețul aventurier Steve Fosset, înregistrând recordul de a zbura de unul singur.

Condițiile propice din Cappadocia pentru zborul cu balonul cu aer cald sunt descoperite în anul 1989. După mulți ani de investigație și pregătire, cunoscând defectele și erorile cu care s-au confruntat primele companii de zbor, în 2006 ia ființă ”Anatolian Balloons”, companie ce se înzestrează din start cu echipamente de înaltă calitate și cu echipaje profesioniste. Dintre cele peste 30 de firme care asigură plimbări de agrement cu balonul în Cappadocia, Anatolian Balloons este singura care posedă certificat ISO 9001:2000 și are faima de a fi cei mai buni operatori din Goreme. Cu ei am zburat și noi.

Nici noi nu ne-am lăsat mai prejos, prima ascensiune cu balonul ”Mihai Bravul” s-a petrecut la 9 iunie 1874, iar Bucureștiul a fost survolat la 20 octombrie 1905 de balonul”România”. Cine a fost îndrăznețul aeronaut? Provocarea a primit-o locotenentul Eugen Assaky.

Dar m-am îndepărtat de la ce voiam să-ți povestesc…

Oferta specială venită din partea unei agenții de turism avea să împlinească visul meu de 5*!

Programul s-a chemat ”Circuit Cultural Cappadocia”, cuprinzând patru zile de cazare în Belek la hotelul Belek Beach și trei zile cazare în Cappadocia, în localitatea Ortahisar, la hotelul Burcu Kaya, zbor dus-întors București- Antalya, taxe incluse, demipensiune, transport cu autocarul între Belek și atracțiile turistice din Cappadocia, ghizi. Toate acestea la prețul de 630 euro pentru două persoane. Nu numai că am luat în seamă cu încântare, dar am mai racolat încă trei familii prietene, formând grupul vesel al celor 8.

Cursă charter București – Antalya, zbor de dimineață. Am impresia că întreg avionul era ocupat de cei care au rezervat această excursie, pe aeroport așteptându-ne patru autocare ce ne-au condus la hotelul din Belek, în ziua următoare am pornit-o pe drumul lung spre Cappadocia – peste 500 de kilometri…

Cum pentru mine nimic nu-i întâmplător și în călătorii adeseori mi se întâmplă lucruri frumoase, iată că și de această dată am avut parte de o surpriză. La această excursie, cu aceeași dată de plecare se înscriseseră și @elviramvio cu soțul. În Belek am stat la același hotel, dar în Cappadocia, fiind un grup atât de numeros, am fost împărțiți la hoteluri din localități apropiate. Noi în Ortahisar, ei în Urgup. Cu toate că n-am fost cazați în același hotel, ei rezervând prin altă agenție decât a noastră și fiind în alt autocar, îmi făcea plăcere ori de câte ori aveam câte o întâlnire fugară la unele puncte de atracție turistică din excursiile la care am participat.

Peisajul Cappadociei este robust, dar frumos. Să-l admiri de la nivelul solului este un fapt, dar să-l îmbrățișezi în întregime, din cer, este cu totul altceva!

Au fost veacuri de erupții vulcanice ai celor trei neastâmpărați, astăzi inactivi: Erciyes 3916 m, Hassan 3253 m și Melendiz (îmi place cum sună!) 2963 m. Primii doi vulcani într-o perioadă au erupt în același timp, iar lava eliberată a umplut văile de la poalele lor. Variațiile de temperatură, vântul și ploaia, contopindu-și forțele, au săpat în tuful vulcanic, modelându-l într-un fel specific. S-au format bolovani uriași din straturi de cenușă sedimentată și pe măsură ce piatra mai moale a fost erodată, rocile mai dure au rămas echilibrate în mod precar, ele devenind imaginea Cappadociei. Straniile și spectaculoasele turnuri de piatră s-au lăsat apoi pe mâna oamenilor, aceștia scobindu-le, le-au devenit așezăminte. De ce aceste formațiuni geologice poartă denumirea de coșuri sau hornuri de zână? Cei care locuiau în aceste formațiuni de piatră, asemănătoare cu niște faguri imenși de albine, făceau focul în interiorul lor pentru a se încălzi sau pentru a găti. Cei care treceau prin apropiere și vedeau fumul înălțându-se, își închipuiau că doar zânele puteau locui în astfel de locuri bizare.

Balonul se ridică și plutește datorită faptului că aerul cald injectat de arzător are o densitate mai mică decât aerul rece din exterior. Sursa de căldură – arzătorul – folosește drept combustibil propan sau amestec de propan și butan. Limba flăcării poate ajunge și până la șase metri lungime. În nacelă, din loc în loc se găsesc mânere de susținere și centuri de siguranță, dar, oare cine și le pune, când acolo sus nu vrei nimic mai mult decât să te simți liber, neîncorsetat…

Zborul cu balonul la compania Anatolian Balloons ne-a costat 150 euro/persoană. Nu comentez dacă-i mult sau nu. Plăcerile costă întotdeauna… Pe drumul de la Belek spre Cappadocia a trebuit să optăm, sau nu, pentru zborul cu balonul. Ghida ne-a recomandat compania cu care să zburăm și înscrierile s-au făcut pentru a doua zi de cum ajungem. Să fi căutat pe cont propriu o agenție turistică care să rezolve zborul și să mai negociem puțin prețul, ar fi fost prea riscant. În primul rând pentru că n-am avut la dispoziție decât două zile pline în Cappadocia și exista posibilitatea ca să nu mai găsim locuri libere. Pe de altă parte, condițiile meteo îți pot juca oricând feste… În cazul în care baloanele nu se pot ridica într-o zi, există speranța pentru ziua următoare…

Nu știu dacă merită să plătești suplimentar - și nu puțin – pentru un zbor de 90 de minute. După o oră de zbor, toate baloanele pornind cam la aceeași oră, doar din locuri diferite, dar apropiate, cerul sărăcește de culori, mai rămân doar câteva, întârziate… Dacă și-ar dori cineva acel zbor prelungit, cred că n-ar fi la fel de fermecător ca atunci când ai în preajma ta peste o sută de baloane.

Să mă documentez dinainte cu privire la incidența prăbușirilor baloanelor sau a eventualelor erori săvârșite de piloți? Nici gând! Nu mi-am dorit acest amănunt, oricum ”nebunia”-mi trebuia dusă la îndeplinire… Și nu eram singura…

La hotelul Burcu Kaya din Ortahisar am ajuns seara târziu, după un drum lung și destul de obositor, cu pauze de întindere cam la un interval de trei ore. Alte opriri mai consistente am avut în Konya, pentru vizitarea Mănăstirii Mevlana, apoi a caravanseraiului Obruk Han.

Cina a fost urmată de o siestă binevenită cumulată cu admirarea priveliștii oferite de pe terasa restaurantului nostru – stâncile scobite luminate de reflectoare puternice -, apoi, despachetat o parte din bagaje și pregătirea celor necesare pentru zborul de a doua zi, precum și pentru excursia în Valea Ihlarei.

Sejurul nostru în Cappadocia a fost plin de frenezie, aproape că n-am reușit la încheierea lui să mă dezmeticesc bine… Atât de bine organizată de agenție, cu atâtea puncte turistice bifate într-un atât de scurt timp, cu doi ghizi competenți și plăcuți, nu în ultimul rând, compania celor șase prieteni, mi-au creat o vacanță perfectă, o experiență de neuitat, neprețuită…

După un somn cam iepuresc, peste noapte începuse să bureze și mi-era teamă că zborul putea fi compromis, ceasul deșteptător nu-și dezminte menirea și tresare zgomotos la ora 3.30. Da, dacă vreți zbor cu balonul, vă sacrificați, trebuie să vă treziți cu noaptea-n cap! Soneria telefonului îi urmeză imediat exemplul, de la recepție au datoria să-i trezească pe cei care au rezervat zbor. După câteva minute, un ciocănit ușor în ușă – este șoferul microbuzului care ne va conduce spre marea aventură și vrea să se asigure că n-am adormit la loc… Apelul muezinului la rugăciunea din zori nu ne mai găsește în patul cald.

12 aprilie, asta e, ziua începe foarte devreme.

Fără cârcoteli și plini de speranță că zborul va fi aprobat în acea zi, facem ultimele pregătiri și părăsim hotelul când afară este întuneric și alții încă mai visează… Grupul vesel urcă iute în microbuz, șoferul conduce cu viteză pe străzile înguste, flancate de siluetele formațiunilor incredibile din rocă, unele luminate, altele nu. Ne oprim la un hotel din preajma locului de lansare a baloanelor unde vom aștepta verdictul… Se zboară în acea zi, sau nu? Aici ni se oferă un mic dejun frugal în timp ce se verifică condițiile meteo. Un sandviș, o prăjitură, cafea și ceai, la alegere. Poate părea insuficient, dar îți furnizează o cantitate suficientă de energie până când adrenalina și entuziasmul vor da pe-afară, precum o sticlă de șampanie destupată. Dar cine poate mânca atât de devreme? Ne-am rezervat pentru micul dejun de după zbor, de la hotel.

Cu cât momentul decolării se apropia, cu atât și emoțiile se accentuau, pentru că nici nu știi la ce să te aștepți până în ultima clipă… Dar avem noroc! Se primește permisiunea de zbor și o voce răsunătoare (ce dragă mi-a fost!) ne anunță că trebuie să ne îmbarcăm din nou în microbuze care ne vor conduce până la terenul de lansare.

Pietricică în gură n-am luat, dar în grabă am cules una mică de pe jos și am strecurat-o-n buzunar. Ajungem în scurt timp la locul stabilit și coborâm iute din mașină să urmărim procesul de pregătire a baloanelor. Semiîntunericul amplifică starea de magie în care ne aflam cu toții. Încă nu știm care dintre baloane ne este destinat. Suntem înconjurați de baloane colorate în diferite stadii de umflare. Mai întâi, balonul primește în pântecele său imens porții de aer rece și când acesta este destul de umflat, este pornită flacăra, iar aerul cald ridică nacela și balonul la verticală.

În frenezia și emoțiile care mă cuprinseseră la vederea atâtor baloane, mă simt deodată luată de subsuori și îndrumată să urc într-un balon. Ușiță în nacelă sau fante ca să-mi ajut picioarele să treacă mai ușor peste bord? Ioc! Picioare lungi? Nici…

Când grupul nostru a ajuns la balonul ce ne-a fost destinat, cea mai mare parte a nacelei fusese deja încărcată cu pasageri, aceștia fiind primii, urcaseră în dreptul compartimentelor care aveau făcute fante în nacelă și le ocupaseră. Urcarea ca urcarea cum a fost pentru noi, dar la coborâre toți se blocau pe marginea nacelei în poziții caraghioase, neștiind ce să facă cu picioarele, încotro să le îndrume pentru un sprijin cât de mic. Ce admirăm? Ba un semișpagat, ba o cumpănă… Totuși, la aterizare angajații companiei roiesc în jur, nu rămâi … în balon… Poate ar fi eficiente niște scărițe ușoare, atașabile de marginea nacelei. Dar n-ar mai exista amuzamentul de la final…

Nacela noastră era una dintre cele mai încăpătoare – 8 compartimente plus cel al pilotului, în total 31 de ”zburători” am fost. Dacă vreți să ajungeți cu partenerul/a în aceeași găoace, țineți-vă de mână până ajungeți lângă balon. Altfel, pățiți ca noi… Eu într-o găoace, el în alta, pe partea opusă, chiar în spatele meu. Până la urmă, nu m-a afectat prea tare această despărțire de o oră – am obținut fiecare fotografii diferite de cele pe care le-am fi făcut dacă am fi stat unul lângă altul. Zborul nostru a durat o oră și nu se putea anticipa cu exactitate în ce direcție ne va purta vântul sau cât de repede vom zbura.

Cordonul ombilical ce țintuise până atunci balonul de pământ este eliberat. Mângâiem puțin iarba și începem lin să ne-nălțăm. Deasupra capetelor noastre un balaur nevăzut pufăie din când în când o vâlvătaie fierbinte însoțită de un șuierat răgușit. Nu, nu trebuie să-ți fie frică. Doar îți trăiești visul…

Iei aer în piept și strigi cât poți de tare. Toți o fac, n-am timp să-i privesc, doar îi simt. Mulți strigă de bucurie, unii să-și ascundă teama… Dar nu-i nimic periculos. După această descărcare ”in corpore”, nu-ți rămâne decât să contempli. Balonul se ridică atât de lin că aproape n-ai timp să te dezmeticești și totul devine din ce în ce mai mic. Este ca la aparatul de fotografiat când revii de la zoom la imaginea normală.

Apoi, ți se pare că totul este încremenit și doar pământul defilează încet sub tine. Nu știu alții cum se simțeau atunci, dar eu parcă eram inundată de un sentiment de liniște, de relaxare, de ușurare, parcă devenisem una cu adierea ușoară a vântului. Balonul se înalță în linie verticală câțiva metri, pentru ca apoi să se lase în voia curenților. Suntem în aer! Nu există smucituri, zdruncinături, doar o plutire grațioasă în aer. Liniște perfectă, parcă ești tentat să-ți ții și respirația! Dintr-o dată faci parte dintr-un peisaj minunat în care toată lumea admiră priveliștea total impresionantă, mai întâi în tăcere, pentru ca mai apoi exclamațiile să nu mai contenească…

Este atât de spectaculos să privești o mulțime de baloane care zboară în același timp! O adevărată simfonie! Precum notele muzicale pe un imens portativ azuriu, baloanele urcă și coboară. Oare să-nchid ochii și să-mi închipui că mi-au crescut aripi? Nici vorbă! N-ai timp nici măcar să clipești. Îți dorești cu ardoare să nu scapi nici un amănunt…

Răsăritul soarelui a fost momentul culminant uimitor de frumos, păcat că nu poate fi prelungit. Totul este inundat acum de razele soarelui. Pilotul a manevrat cu iscusință balonul, nu numai schimbând mereu altitudinea, ci și rotindu-l în mod regulat, astfel încât toți pasagerii au avut șansa să pozeze apariția soarelui, flotila de baloane și peisajul plin de spectaculozitate, fără a fi nevoiți să se întoarcă sau să se înalțe peste capetele celor din spate.

Aplecându-mă și privind exact în jos, pe lângă balon, este adevărat, mă cam lua amețeala și parcă mă trecea un fior din cap până-n picioare, așa de câțiva volți… Dar și eu, ca toți ceilalți zburători, doream să ne depășim temerile!

Privim Goreme de sus, apoi vântul pașnic ne poartă prin minicanioane spectaculoase, printre conurile de tuf calcaros. Baloanele își împart cerul într-un miracol silențios. Ne-nălțăm, coborâm, zburăm în zigzag, ne rotim. Pilotul nostru menține balonul la joasă înălțime, strecurându-se mlădios printre stânci, apropiindu-ne de pereții lor sau de vârfurile copacilor, amplificând în mod abil drama pericolului. Dar suntem la cheremul unor mâini extraordinar de dibace! Umbrele baloanelor se profilează pe suprafața stâncilor găurite precum bucățile de șvaițer. Zborul este filmat tot timpul, la final primești un stick cu imaginile înregistrate contra sumei de 20 euro. Este o idee bună mai ales dacă faceți parte dintr-un grup de prieteni mai numeros.

Așa cum dintr-un vis frumos n-ai vrea să te trezești, tot așa mi-aș fi dorit ca zborul cu balonul – licurici să se mai prelungească. Măcar puțin… Permanent pilotul ține legătura cu cei de la sol cu ajutorul unei stații radio, îndrumându-i spre locul de aterizare, acolo unde are chef balonul să poposească.

În funcție de pilot, aterizarea poate fi controlată sau… imprevizibilă, posibilă chiar în pom! Aterizarea noastră a fost perfectă, pilotul potrivind nacela exact pe spatele remorcii care ne aștepta la locul stabilit.

Conform tradiției a urmat botezul cu stropi de șampanie, toastul și înmânarea certificatelor că am zburat fără motor…

Imaginile nu pot reflecta exact atmosfera înălțătoare, dar ne ajută să ne amintim cu plăcere de acele clipe…

Zborul cu balonul cu aer cald a fost pentru mine cea mai pașnică, mai liniștită și mai frumoasă experiență de călătorie.

---

VIZUALIZĂRI: 2668 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI