Întoarcerea de la Varna. Vizite și peripeții

TIPĂREȘTE

În ziua de 18 martie 2018 ne întorceam acasă din scurtul nostru periplu bulgar. Încă de dimineață, după micul dejun servit la Hotel Odessos - Varna, ghidul ne-a informat că pe parcursul zilei vremea se va răci accentuat și că se anunță ploi, ba chiar și ninsori. Părea incredibil după ziua minunată din ajun, în care - doar în tricouri cu mânecă scurtă - admiram floricele și ne plimbam printre pietrele istorice ale Bulgariei. Vestea nu tocmai plăcută nu ne-a împiedicat însă să ne continuăm programul așa cum fusese stabilit pentru că - nu-i așa? - turistul vrea să vadă Lumea și nu doar să străbată kilometrii șoselelor Lumii.

Pobite Kamăni - Pădurea de Piatră, rezervaţia naturală spectaculoasă prin relieful său ruiniform care a luat naştere prin eroziunea unui fost platou calcaros, a fost primul obiectiv din programul turistic al zilei. Cam la 18 km de Varna, spre vest, pe drumul către Sofia, autocarul ne-a lăsat în parcarea mare - liberă și gratuită atunci când am fost noi - de lângă păduricea care mărginește un loc parcă rupt de pe altă planetă.

Într-o zonă întinsă, acoperită cu nisip fin, de o parte și de alta a drumului răsar din pământ coloane de piatră mai mari sau mai mici, izolate sau grupate. Înălțimea și grosimea, dar și forma lor diferă foarte mult. Ceea ce pare cel mai curios este faptul că unele dintre aceste coloane sunt goale în interior, asemenea unui trunchi de arbore bătrân, gata să cadă la prima furtună.

Panoul de lângă șosea ne informează că am ajuns la intrarea în grupul central al Pădurii de Piatră care măsoară 800 m lungime. Ne mai spune (ademenindu-ne parcă să și vizităm locul) că de acolo, de la intrare, nu aveam cum vedea cea mai frumoasă parte a obiectivului. În interior, după ce parcurgem 200 m, vom putea admira una dintre minunile Bulgariei - o fantastică pădure de piatră, veche de 50 milioane de ani.

Taxa de vizitare (3 leva/persoană - adulți și 2 leva/persoană - studenți) se achită într-un chioșc perfect integrat în peisaj - o coșmelie din piatră de unde poți achiziționa și un suvenir la plecare.

Nu vreau să intru în amănunte - când, cum și cine a descoperit acest loc, ce cercetări au fost făcute ulterior și ce teorii au fost emise privind apariția acestei zone deșertice aici, în Bulgaria. De asemenea, nu voi face referiri la încărcătura energetică a zonei gata să pătrundă și în tine numai dacă atingi pietrele, dacă umbli desculț prin nisipul de acolo sau dacă treci prin nu știu ce strâmtoare prin care are loc doar un copil.

Pentru mine, atunci, important era ceea ce vedeam. Desigur, m-am încărcat cu energie pozitivă pentru că m-am bucurat de un loc frumos, nemaivăzut, că primăvara împodobea cu flori arbuștii din pădurice, că din nisipul fin răzbeau smocuri de iarbă proaspătă și că din cerul înnegurat nu cădea încă nici o picătură de ploaie.

M-am plimbat pe cărăruile deșertului bulgar lăsându-mi mintea slobodă, fără a o forța să identifice fenomene, lucruri sau personaje, bucurându-mă de farmecul deosebit al acestei părți de lume.

Dacă ajungeți la Pobite Kamăni în zi de vară, dacă vă avântați prin Pădurea de Piatră, nu uitați apa, protecția solară și încălțămintea potrivită.

Kavarna, situată la 60 km de Varna și la 43 km de granița cu România, este unul dintre locurile de evadare a constănțenilor în weekend. Am o prietenă în Constanța care îmi povestea că pentru ei, localnicii de pe litoralul românesc, mult mai simplu și mai aproape este să dea o fugă în Bulgaria decât oriunde în România. Au locuri preferate unde servesc masa, unde poposesc doar pentru o cafea sau unde își fac cumpărăturile.

Kavarna nu este o destinație turistică în adevăratul sens al cuvântului cu toate că ar avea ce arăta celor dispuși să exploreze zona mai pe îndelete. Cap Kaliakra, minunatul promontoriu de la Marea Neagră, se afla în apropierea oraşului asta ca să nu mai amintesc de atrăgătoarele stațiuni litorale care se înșiruie una după alta la numai câțiva kilometri spre sud.

Noi am oprit la Kavarna doar pentru masa de prânz. O tavernă cu un salon mare despărțit în două de un șir de stâlpi de lemn ne-a primit pe toți în interior. O parte este decorată în stil pescăresc, cu năvoade atârnând din tavan, cu o cârmă de corabie fixată de un stâlp și cu câteva tablouri cu peisaje marine. Pe peretele din fața intrării, în mărime naturală, este pictat Sf. Nicolae, protectorul pescarilor. În cealaltă parte, cea dinspre ferestre, sunt etalate mai multe trofee de vânătoare. Atunci când am fost noi acolo, la televizor se transmitea un meci de fotbal, dar… mă opresc aici pentru că nu vreau să relatez acum despre localul al cărui nume nici nu l-am reținut. Menționez doar că după cel de-al doilea război balcanic, în perioada 1913-1940 Kavarna a aparținut României.

La ieșirea din restaurant am simțit cu adevărat că vremea este în înrăutățire. Vântul sulfa cu putere și frigul se accentuase. În aceste condiții, bucuroși totuși că nu ne plouă, am pornit spre Cap Kaliakra.

Cap Kaliakra - cel mai estic punct al Bulgariei - este o fâșie de pământ, lungă de 2 km, care intră în mare creând un peisaj frumos, cu stânci roșiatice, înalte și abrupte. În urmă cu câțiva ani am mai fost acolo. Era în prima zi de iunie. Câmpurile erau verzi, invadate de maci purpurii. Pentru imagini mai frumoase vă invit să accesați articolul meu mai vechi Cap Kaliakra - mirific!.

De astă dată natura nu a mai ținut cu noi. Vântul se întețise și mai tare atunci când am coborât din autocar, în parcarea de lângă monument. Este monumentul dedicat escadronului rus condus de amiralul Usakov care a nimicit flota imperiului otoman și a pus capăt războiului ruso-turc (1787-1791), bătălia finală - cea mai crâncenă încleștare navală din istoria Mării Negre - dându-se la 31 iulie 1791 lângă Kaliakra.

În autocar, din mers, ghidul ne-a povestit legendele locului și ne-a semnalat monumentul celor 40 de fecioare care amintește de perioada expansiunii și stăpânirii otomane în zonă.

Având în minte imaginile frumoase și soarele strălucitor din acel început de iunie când am mai fost acolo, la coborâre m-am înfiorat nu numai de frig, ci și de pustietatea locului. Lângă parcare totul părea mort. Nu mai existau tarabe, nu mai exista comerț cu suveniruri locale. Nici taxa de parcare sau de vizitare nu se plătea pentru că nu era nimeni acolo să o încaseze, chișcul pe care scria "Kassa" fiind devastat de intemperiile iernii. Cineva spunea cândva că avantajul de a vizita Cap Kaliakra în extrasezon este faptul că nu plătești nimic. Așadar, îmbrăcați cu cele mai groase haine pe care le aveam la noi, cu glugile trase pe cap și strânse cu șireturi în jurul fețelor pentru ca vântul să nu ne zboare șepcile, câțiva temerari am pornit spre extremitatea estică a promontoriului. De o parte și de alta, malurile înalte și abrupte din stâncă roșie, acum bătute de un vânt năprasnic și de valuri furioase, încă îmi încântau privirile. Am trecut de poarta reconstruită privind și din când în când fotografiind ceea ce a mai rămas din cetatea locuită cândva de traci, bizantini, otomani şi bulgari, dar nu am mai ajuns la capătul promontoriului, acolo unde limba de pămînt se îngustează, iar peisajul este cel mai atractiv. Pentru că eu cunoșteam bine locul, iar soțul meu nu s-a arătat dispus să înfrunte vântul cu adevărat potrivnic, ne-am întors la autocar. Curând s-au întors și ceilalți. Ghidul, meteorolog de profesie, ne-a informat că viteza vântului a fost de 22 m/s, iar în autocar ne-a explicat de ce și cum se formează adesea, aici, curenți atât de puternici.

Știam că la Tiulenovo este prevăzută o nouă oprire, ultima în scop turistic din acest minicircuit. Nu mai fuseserăm la Tiulenovo și ni se promitea frumusețea unui cadru natural unic, cu mare și plaje stâncoase. Vântul care te dobora la Kaliakra îmi cam potolise cheful de peisaje marine spectaculoase, dar - surprinzător - aici suflarea lui era cu mult mai potolită, înlesnind deci plimbarea noastră pe țărmul mării. Am câteva imagini de la Tiulenovo care rivalizează cu multe altele de pe însoritele țărmuri ale Greciei.

Tiulenovo - cu vechea denumire Kalacichioi - este un sat pescăresc situat nu departe de Șabla, iar locuitorii săi sunt de origine găgăuză.

Stancile solitare, împrăștiate prin apa mării, au fost izolate de faleză în urma unui îndelung proces de eroziune. Acestei lucrări a naturii îi datorăm aspectul țărmului cu stânci aproape verticale, străpunse de grote și de tot felul de scobituri mai mici. Se spune că la Tiulenovo există și multe peșteri în adâncul mării, inundate de ape, accesibile doar scafandrilor.

Nu am rămas prea mult timp la Tiulenovo. Doar atât cât să dăm o tură pe faleză, să ne bucurăm de frumusețea ei sălbatică și să respirăm aer curat, de mare.

În Șabla - cel mai nord-estic punct geografic al Bulgariei - am fost doar în trecere. N-am oprit, dar am văzut celebrul far din Șabla, cea mai veche construcție de acest gen din Peninsula Balcanică. Până la granița cu România mai aveam de străbătut doar 24 km.

Când am oprit la Vama Veche pentru controlul documentelor am văzut primii stropi de ploaie. A fost ca și cum ploaia și vremea rea n-au primit viza pentru a trece și dincolo, la vecinii noștri bulgari. O dată cu înserarea se lăsase și frigul. Cei care au coborât din autocar pentru țigară sau toaletă s-au întors în pas alergător, zgribuliți. Pe traseu, cu surprindere, am început să vedem acoperișuri albite de ninsoare. Vremea frumoasă din ajun, cu mult soare și cu pomi înfloriți, rămăsese doar în amintirile noastre. Pe autostradă am mers numai câțiva kilometri după care am fost dirijați pe vechiul drum spre București, prin Lehliu. Termometrul din autocar indica o temperatură exterioară în scădere. De la +5 ̊ C a coborât până la -5 ̊ C.

Cu oarecare întârziere, autocarul ne-a adus cu bine în București, în acelaşi punct din care am plecat. Pășind cu prudență pe trotuarul poleit, sprijinindu-ne de balustradă, am coborât la metrou prinzând ultimul tren care ne-a adus casă.

---

VIZUALIZĂRI: 1860 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI