Mehedinți

TIPĂREȘTE

Mă obsedează Mehedinți-ul. Am citit despre Muzeul Porțile de Fier și nu-mi mai ies din cap alea două săptămâni din septembrie 2003 când m-am mutat în altă dimensiune.

Da’ nici în zilele noastre nu-s în stare să aliniez acele zile cu banala mea viață. N-am cum… n-am cum, nu seamănă cu nimic din nimic…

Vai de capu’ și de zilele mele!

Vaaai de capu’ și de zilele mele!

Septembrie 2003, a doua parte a lunii… o să fie un articol lung și cu multe personaje… deși au trecut atația ani, nici acum nu-mi revin…

Cred că în septembrie 2003 mi s-au aliniat planetele că n-am mai văzut așa înșiruire de evenimente șocante în viata mea, da șocante de tot felul, și de bine și de circ, curgeau personajele prin viața mea, câte două – trei trufandale pe zi – unul și unul…

O să fie nevoie și de completări că nu pot să mă exprim într-un singur articol toată nebuloasa de atunci – am două articole scrise în 2003 cu referire la povestea asta și nu vreau să le amestec cu altceva, vor veni completare la această prezentare a contextului: Ionuț și Alexei… Articolele erau într-un dosar, mă tot împiedicam de ele prin casă, numa’ acum văd că nu le mai găsesc deși le-am căutat...

Deci septembrie 2003, congres speo, Mehedinți, localizare – Drobeta Turnu Severin, coclauri, Orșova! Toate pe rând!

Congresul speo înseamnă întâlnirea anuală a speologilor, cu mulți ani înainte era Speosport însă Federația Română de Speologie a decis că speologia nu este un sport și ființele de specialitate nu doresc a se percepe așa și a schimbat denumirea în congres.

Congresul speo se întamplă toamna de când am deschis eu ochii în speologie – că în primăvara se întâmplă speo arta – tot cam de când am deschis eu ochii în speologie – și care speo arta este exprimarea artistică a activității speo românești adica poze speo exo și endo, filme speo, caricatură speo, snoave speo, bla bla bla.

Congresul speo este organizat de către Federația Română de Speologie (FRS) în cooperare și colaborare cu Societatea Româna de Speologie și Carstologie (SRSC) și cu Corpul Corsa și Dumnezau sfântu’ mai știe și cu cine.

La congrese – și cel din primavară și cel din toamnă - participă orice membru din orice club de speologie din țară și nu numai, oricine dorește. Astfel se adună poate o sută de participanți, poate două.

Astfel ajungem să cunoaștem speologii mai activi din toată țara și să avem o comunitate.

Eu participam rar, când mi se năzărea, așa cum am obiceiul.

În 2016 era cât pe ce să particip la congres, m-am și înscris, pană în ultima clipă când am realizat că nu mai este ce a fost, nu mai este întâlnirea unui grup de prieteni, a devenit un fel de acțiune mecanică, desensibilizată și care pe mine nu mă interesează, am observant tendința asta de mulți ani de zile însă deja s-a ajuns la cote alarmane, din intenția inițială și valurile de suflet ce curgeau în direcția asta a rămas nimic. Puțin mai lipsește să ne pună și mașini din alea ce eliberează bonuri de ordine cu numar și microcipuri…

Dealtfel prezentul articol accentueaza fix această tendință de robotizare umană.

Mare parte din ce s-a făcut în speologia românească este din muncă voluntară dar nu realizai asta și nu priveai lucrurile așa, mare parte din peșteri au fost cartate și sistematizate de către membrii cluburilor de speologie din țară prin acțiuni benevole, voluntare și neremunerate.

Dar în 2003 mi s-a năzărit să particip la congres…

Plec cu trenul de noapte, ajung la 4:00 dimi în Drobeta Turnu Severin. Gara – pustie, cin’ să fie la ora aia?

Doar în ceața întunericului se disting două siluete cu haine de munte și rucsaci imenși.

Mă apropii să-ntreb dacă’s la congres – că cine putea fi în configurarea aia – locație, oră, costumație??? – toate se legau…

Când mă apropii – ce să mai întreb, nici nu mai era nevoie că-i și cunoșteam – de-ai mei, de la Bucovina, de la Adi, era Monica și cu bucovineanul Brandon – voluntar din Satele Unite care venise în România în urmă cu peste un an cu nu’ș ce ONG că-l mai văzusem și cu un an în urmă (noiembrie 2002) la Cluj la Institutul Speo de acolo la nu’ș ce acțiune de două- trei zile, a fost acolo, și atunci tot cu Monica…

Până anul urmator, la Speo Arta, Brandon nu mai era în România, se întorsese în State și în locul lui a venit un cuplu, tot voluntari, habar n-am ce făceau pe aici, îi ținea Adi pe langă clubul speo din Suceava că alte ong-uri nu prea erau pe acolo și n-aveau ce face altcum.

Bun. Dăm să ieșim din gară toți trei și dăm nas în nas cu organizatoru’ că așa era info că ne preia de acolo, da, ne-a preluat, ne-a dus acasă la un speolog din clubul organizator ca să ne odihnim doua ore și la 6:00 plecăm spre munți.

Toate bune și frumoase, era luni dimi, atunci congresul ținea 7 zile și (încă) era cool, acum ține 3 zile (maxim 4) și e varză, nu mai e bucuria, nu mai e fericirea evenimentului, populația a murit (sufletește) – scriam despre asta în încheiere la Journey…

Până aici bine, ne duce în munți – fără să plătim transportul – acolo tabără de corturi, fiecare cu gospodărirea lui și cu echipametul lui individual însă asistență și echipament suplimentar de la organizatori – ne dă neoprene și ne bagă în peșteră pân’ la gât în apă – asta din prima dimineață, după noaptea-n tren – și alte cele…

Fain frumos, două activitați pe zi, una dimineața, alta după-amiază, seara foc de tabară, frigărui și povești…

Asta până vineri când ne mutăm în Orșova.

Și aici începe bâlciul.

După zile de comunitate parcă m-aș îndepărta puțin să îmi revin… în munți n-aveai un’te’ndepărta că pe un’ te întorceai, peste tot colcăiau speologi…

În Orșova ședem la Institutul pentru Cercetări Geografice sau ceva asemănător – eu așa îmi amintesc, institutul ăsta nu este chiar în oraș, e la marginea orașului, se ajunge acolo pe un drum șerpuit prin pădure de conifere spre nord, perpendicular pe Dunare, mergi cam un kilometru prin pădure până la institut, nu-i mult… zona e superbă, idilică…

Institutul are o curte mare, înierbată și ceva amenajări…

Sâmbătă dimineață fac ochii roată – no, amu micu’ dejun… ia hai în târg să târguiesc de unele că și-așa n-am văzut târg de-o săptămană…

Cobor pe șoseaua șerpuită da’ n-apuc să merg mult că mă intersectez cu o mașină. Mașina oprește – cine era? Organizatoru’! Zice:

-Une mergi?

Zic:

-La dejun…

Zice:

-Hai ‘napoi, urcă, ți-am cumpărat eu ceva!

Ce mai pot zice? Hai ‘napoi, urc, execut programul de congres…

Nu vreau să povestesc ce-am facut aseară… cum ne-a dus Razvan la crâșmă, ședeam la o masă în curtea institutului și mă uitam cum o mare de oameni intra într-un jeep Suzuki… nu credeam ca e posibil așa ceva, a fost posibil, ba chiar mai mult, după ce i-a îmbarcat pe toti, se uită la noi, ăștia de la masă, și zice:

-Hai și voi!

Nu vreau să merg dar nu scap… mai departe nu mai povestesc, e prohibit…

Dejun, activități… da’ eu tot cu fuga de-acasă-n cap…

Prind un moment când îi organizatoru’ cufundat în treburi și dispar. Vreau să vad orașu’, la naiba!

Umblu singură pe străzi… Mă întreb cum o fi viața pe aici…

Oamenii par tare închiși în viata lor… nu’s prea multe de văzut, orășelul e micuț, pe străzi pare cam pustiu… pân’ajung prin centru, parcă-i și-un cinematograf pe acolo – ceva lume adunată – hai că am găsit ceva… mă duc fuga să văd ce-i… he, he, ce să fie? Tot speologii mei, tot ei fac eveniment :D Cristi Lascu & the veilers :) deci – dacă vrei eveniment în Orșova trebe să-ți faci singur =)) să vii cu evenimentul de acasă…

E cam cald – pe după-amiază… Lumea pare plictisită, obosită, toropită, nu-mi arde să intru într-o sală să ascult o prelegere anostă… habar n-am cine prezintă și ce prezintă… Plec și de acolo… (AmFostAcolo =)) … )

Știu că diseară avem petrecere – cină festivă de încheiere…

Mă așteptam la o câmpenească în curte la institut… nu, n-a fost așa…

Încep să mă simt obosită, ia să mă trag eu spre institut să mă bucur de pregătirile de petrecere :)

Ajung la institut, pauză, pustiu… ha? Unde-i lumea asta?? Era hărmălaie mare… unde’s toți?

Pun mâna pe telefon, sun organizatoru’

Pe drum mâncasem nica să am poftă de mâncare la petrecere…

Zic:

-Unde-i petrecerea?

-La restaurant!

-Păi și eu de ce nu știu nimic??

Mă enervez…

Erau pereții plini de anunțuri, afișe, programe, hărți, bălării, tot felul de inutilități numa restaurant nu era pe pereți… să fi fost surpriză??? Pentru mine sigur a fost! Surpriză!!

Organizatoru’ – scurt:

-Vin să te iau!

-Nu veni să mă iei! Nu vreau! Spune-mi doar cum se numește restaurantul!

Nu-mi spune. Ce-o fi-n mintea lor… Dumnezeu și mila…

Okei. Stau și-aștept! Se îngână ziua cu noaptea, se vedea o stea…

Mă întind pe masa din curte, cu mâinile sub cap… E cool. Aștept…

Din zona capului apare o ființă și simultan aud:

-E cam devreme să te uiți la stele…

Asta e corect.

Mă uit la el – o ființă plăpândă…

Vorbea stâlcit românește… Îl întreb în engleză:

-Ce limbă vorbești mai bine?

Îmi răspunde, tot în engleză:

-Da, în engleză e mai bine!

Îmi povestește:

-Eu sunt Fin. Sunt student german. Fac turul Romaniei pe bicicletă. Am învățat românește binișor, pot să conversez! Am căutat loc de campare, am întrebat la baza de canotaj de pe Dunare și m-a trimis aici.

Om, apreciez!

Drept răsplată pentru interes hotărăsc să îi dau un premiu.

Îl intreb:

-Vrei să mergi la un party?

-Daaa…

-Bine. Du-te de te-ncalță că vine organizatoru’ să ne ia!

Fin era desculț… Se duce…

Mai devreme îl întrebasem:

-De cât timp ești aici?

-De câteva ore.

-Și câți oameni ai văzut?

-O, vreo doi, trei…

Mah, unde-i toată lumea asta, uni umblă???

Îi explic:

-Aici este un eveniment. Sunt peste o sută de oameni. Acum sunt la petrecerea de final.

Vine organizatoru’. Îi spun în glumă:

-Drept pedeapsă că n-am fost informată despre locația petrecerii voi veni cu cineva.

El o ia în serios și se supără.

Apare Fin, talâmb, talâmb, inocent, nevinovat…

Ne urcăm în mașină.

Organizatoru’ fierbe. El nu conduce, a ridicat un coleg de la masă (care și băuse un pahar de ceva) și care își luase și femeia cu el – în total cinci în mașina.

Ceva replici de divertisment până îmi trântește organizatoru’ replica fatală:

-Trebuie să vorbesti cu președintele clubului să îi spui că a mai venit o persoană în plus și ai grijă cum vorbesti cu el! (Fin nu plătise amărâții aia de 30 de lei, taxă de participare la cina festivă – în caz că asta era problema lui…)

Turbez. S-a revoluționat Orșova c-a venit un copchil neamț la party… nu pot să cred și nu vreau să cred. Nu suntem la Hilton, oameni, nici nu vreu să fim la Hilton, vreau doar să petrec o seară plăcută cu niste colegi dragi. Voi nu sunteți colegi dragi. Pa!

Fierbe capul meu în clocot.

Îi spun organizatorului:

-Eu am plătit taxa de participare.

-Da, tu ai plătit.

-Bine! Atunci Fin va participa în locul meu iar eu plec!

Mormânt. Liniște.

Ajungem. Coborâm. Văd greu în fața ochilor de nervi.

Întreb ostentativ unde este masa mea. Acolo! Merg la masa mea. Găsesc colegii – de la București, nu cei de la Suceava, oficial reprezentam Bucureștiul.

O întreb pe Andreea:

-Care este locul meu?

-Ăsta!

Îmi arată locul liber de lângă ea, cu farfuria cu mâncare pregatită – ceva pește cu cartofi natur.

Îl înșfac pe Fin, i-l bag sub nas și îi spun apăsat:

-El e Fin, e student german, va participa în locul meu!

Fac stânga-mprejur și plec.

Andreea, nedumerită, în urma mea:

-Dana, staai!

n-auzeam nimic! Andreea, sărmana n-avea nici o vină…

Turbam de nervi. Turbam de nervi!!!

Fraților, suntem speologi sau ce? suntem oameni, sau ce? Pentru ce, viața ei de mamă, vin eu la congres? Pentru asta? NU! Asta am pe toate drumurile. Vin pentru oameni și pentru munte. Vin pentru munte și pentru oameni. Vin pentru oameni și pentru munte. Aici nu e munte, aici nu sunt oameni. Nu! Nu, nu, nu!

Nu am cuvinte să explic caleidoscopul de stări și de senzații din capul meu... Îmi amintesc, parcă era ieri.

Vezi Doamne, a venit să mă ia de la institut că nu știu unde e restaurantul. I-am cerut să-mi spună doar cum se numește că-l găsesc eu în jumate metru de oraș cât e Orșova. Nu mi-a spus cum se numește, a venit să-mi strice seara…

Ei, surpriză, domnilor, drumul de la restaurant la institut l-am găsit și singură. Ce uimitor!

Bun. Nu vedeam pe unde merg, vedeam negru’n fața ochilor de nervi – tocmai ce venise seara…

Am făcut ce-am făcut, am ajuns iar pe Dunăre. Am șezut în fund pe mal și priveam la apa vălurită încercând să mă liniștesc.

Tot nu puteam înțelege cum? Cum, Doamne, cum? A venit Fin la chef. Așa, și? Face unu crize că n’ai plătit. Ce varza mami să plătești când tu ești pe bicicletă? De un’ să știi c-o lună’n urmă când s-au închis înscrierile și tu ai plecat din Germania ta că tocma s-o terminat sesiunea de examene de la studenți că speologii trebe plătiți ca să-ți petreci o seară cu ei? Cine-a mai vazut așa ceva? La speo??? Nu! Și dacă-și comanda separat ce era? Si dacă nu-și comanda separat ce era? Mureați voi! E invitat surpriză, na! E invitat de onoare! Poți să-l și înscrii la club la o adică! Da’ unde nu-i, nu-i și pace! Nu vreau cu voi!

Fără să mai spun că a doua zi, în drum spre Bucuresti, mi-a spus Bebe că au ramas multe locuri neocupate că mulți au plecat mai devreme din Orșova, cu toată masa festivă plătită. Mă-ntreba Bebe: de ce n-ai venit la masa noastră? (clubul Sfinx din Gârda), eh, nu asta era idea, de ce a venit Fin la petrecere, aia era beleaua…

M-am mai liniștit nițel și mi-am dat seama că mi-e foame. No, hai să mănânc ceva pân’ ce s-o închide și crâșma – era o crâșmă aproape de Dunare, cam pe unde începea drumul ce mergea șerpuit spre institut, perpendicular pe Dunare, mai mâncasem acolo cu o zi înainte cu gașca mea de speologi din Suceava și cu alții ce s-au mai lipit. Doar eram cu toții colegi! Îmi plăcea să mănânc în gașcă.

Prind crâșma la mustață, îmi dă să mănânc, îmi dă și-o bere și-nchide, îmi dau seama că supărarea mea e mai mare decât o bere și mai iau încă o bere și plec spre institut cu berea-n mâna, legănând-o a pagubă…

Și cum merg eu așa prin pădure, brazi, molizi, întuneric bezna, foșnet de ramuri, freamăt de codru – ce mi-e dat să-mi aud urechilor? Iar un moment din Acela – once in a life time: Deep Purple – sweet child in time? Cum? Poftim? Noaptea, în padure la Orșova??? În padure la Orșova??? Aici în pustie? In the middle of nowhere… și niște acorduri sublime… îți cam dai seama din prima când auzi ceva de excepție… Deci încă o dată: În padure la Orșova???

Deci piesa asta are niste riff-uri de te doare mintea… Greu de executat, bulversante și pen’ cine le execută și pen’ cine le ascultă… Doamne, și executate cu suflet, cu nerv, cu sensibilitate, nu greșesc să spun că nici în interpretarile originale nu am auzit așa…

youtube

Mă opresc brusc! Ascult! Nu se poate așa ceva! Noaptea asta este magica! Eu credeam că e un fiasco, nu, este magică!

Deep Purple în pădure la Orsova??? ... see the blind man! – am văzut vreo doi în seara aia, amândoi președinți…

Mă apropii. Erau niște copii cu chitara pe marginea drumului, în iarbă proaspătă, fragedă, de pădure, vreo trei – patru adolescenți, sunt fascinată de ce aud, ce văd mi se pare firesc. Okei, cantă copii la chitară…

Pen’ că eram crizată de nervi, pen’ c-am băut o bere, pen’ că-aveam încă o bere în mană dar în special din primul motiv – că altfel nu aș fi avut curaj să dau curs intenției – și pen’că sunt fascinată de ce aud și, la naiba, de ce nu? întreb copii de mă lasă să șed să ascult. Îmi fac semn cu mâna din scurt să șed și-și văd în continuare liniștiți de cântatu’ lor, mai mult persuasiv dar nu zgomotos…

Stau noaptea-n iarbă, în pădure la Orșova, la marginea drumului și ascult Child in time într-o interpretare de excepție.

E adevărat ce mi se-ntâmplă? Pare că da... Incredibil…

Mă las pătrunsă de muzică. E frumos. E liniștitor. E relaxant… e sublim… până vine președintele. După ce vine președintele nu mai e sublim…

-Plecați de aici că tulburați liniștea!

…

…

…

-Cum?

-Eu sunt președintele institutului și vă spun să plecați!

Deci președintele institutului de cercetari geografice din Orșova care găzduia întâlnirea speologilor și nu președintele speologilor care era la restaurantul cu taxă!

În Orșova sunt mulți președinți.

Părea un nene oarecare… doar părea… până vorbea…

Deci nu’nțelegeam care-i beleaua, niște adolescenți cântau la chitară (liniștiți) în pădure la Orșova... Iar curtea institutului e mare, nici nu cred că se auzea până la clădiri că erau departe de șosea… dar ce căuta el acolo noaptea? Dormea acolo???

Își motivează demersul:

-Uite, latră câinii! E gălăgie!

Da’ câinii au început să latre când a început președintele să vorbească, după ce a plecat președintele au tăcut și câinii… - se justifica să-i faci LUI observație – el era nefiresc într-o lume firească…

Doamne, ce se intamplă? Doi președinți într-o seară…

Greșesc să îmi exprim nedumerirea:

-Are legătură cu evenimentul?

Nu înțeleg nimic… încerc să mă lămuresc care-i necazul…

Președintele își focuseaza atenția spre mine, nu îmi răspunde și contra-atacă:

-Ești la eveniment?

-Da.

-Să-mi spui cum te numești și de la ce club ești ca să trimit o adresă la clubul tau!

-!!!

Continuă:

-Evenimentul nu e aici, evenimentul e în altă parte!

Și eu nu execut programul de eveniment! Îmi explic eu în gând…

Așa de tare mă impresionează adresa ta către clubul meu că îmi vine să și plâng. Nici habar n-am care-i clubul meu că eu merg pe munte cu cine am eu chef…

Nu mai comentez…

Ce să mai comentez, am comentat destul… ce să mai explic, ce să mai exprim???

Sunt atâția ani de atunci și eu încă nu mi-am revenit și încă nu am scăpat de stupoare…

Și încă asta nu e tot…

Președintele pleacă…

Ionuț îmi spune blajin să nu mă mâhnesc… Zice să ne mutăm mai încolo ca să nu îi mai dăm motive de comentarii… Ușor, ceilalți doi-trei se spulberă încet și eu rămân cu Ionuț la povești…

Incepe să îmi spună:

-Lasă-l în legea lui, nu te mâhni din atâta… că eu… m-am și săturat de plătit amenzi…

-Amenzi?

Îmi povestește și îmi tot povestește, blajin, molcom… îl apucă dorurile, își ia chitara și iese noaptea pe stradă să umble și se ia potera de el că-i pe stradă la ora 2:00 noaptea fără un motiv întemeiat…

Și continuă:

-Eram în Sighișoara, după amiază, era festival, ședeam pe bordură, cu chitara, cântam o piesă de-a Adei Milea. Și trece Ada Milea. Mă aude, întoarce capul brusc:

-Tu cânți un cântec de-al meu!

El, vinovat:

-Daaaa…...

Ea:

-Hai să cântăm împreună!

Și cântă cu Ada Milea, pe bordură-n Sighișoara o piesă de-a Adei Milea. Ionuț – leșinat de emoție…

Zice el:

-Altă dată, merg la concurs. Dar nu m-am înscris că nu știam că trebuie să mă înscriu. Nu am putut să cânt în concurs.

Zice Alifantis:

-Hai lângă noi, în juriu dacă nu poti să cânți în concurs!

A cântat din partea juriului! Ionuț – iarăși - leșinat de emoție…

M-a lăsat mască – avea 17 ani…

Se crăpa de ziuă… L-am trimis acasă.

Zice:

-Bine, merg să dorm dar mă întorc la 12:00!

Eu trebuia să plec pentru că se terminase congresul. Dimineața au dispărut ușurel toți speologii, unul câte unul, fără să-ți dai seama, am rămas singură în curte.

Telefonul se descărcase, nu aveam unde să îl încarc, habar nu aveam cât este ora… am stat ce-am stat, așteptam să se facă ora 12:00 să vină Ionuț… până am clacat, n-am mai rezistat presiunii, ceva oameni de-ai casei mișunau prin curte, mă așteptam să apară în orice moment un președinte de pe undeva să mă ia la rost supărat că sunt acolo pentru că… nu-i așa? congresul nu-i acolo…

Am avut inspirația să îi cer adresa lui Ionuț pentru că l-am chemat să cânte în Vamă, nu vroiam să îi pierd urma, organizam concert de amatori ca să salvăm Vama Veche :D, Stufstock era pentru profesioniști dar vroiam să mai facem unul și pentru amatori… Ionuț nu avea telefon. După o vreme a făcut ce a făcut, și-a cumpărat telefon și m-a sunat. M-a anunțat că vine în București în noiembrie și vrea să ne vedem. Zis și făcut! Vine și sună. Ne vedem. Ce să fac cu el? Îl duc în Stuf. Gașca deja se adunase.

Ionuț îmi povestise că-i prăbușit psihic, că nu-l înțelege nimeni, că are parte mereu de gesturi de ostilitate din partea celor din jur (așa cum bine văzusem cu ochii mei în pădure la Orșova) și că asta îl dăramă.

Mi-a spus că venind spre Bucuresti a făcut tranzit în Craiova unde a schimat trenul, a stat în gară cam vreo oră răstimp în care – și acolo - a fost atacat din senin. A fost nevoit să se apere. Mi-a arătat, avea stropi de sânge pe pantaloni. Avea niste jeansi bej, nuanță deschisă…

În Stuf m-a rugat să merg cu el la bar să-și ia bere că nu vrea să aibă parte iar de evenimente – se aștepta la orice de oriunde…

A stat cumințel o vreme, umil pe scăunașul lui, se făcea de ora zece, se gândea să plece că locuia la cămin la o fată care era prietenă de familie și nu vroia să aibă iar necazuri acasă că le spune fata la parinți nu’ș ce… deși era ditamai omu’, nicicum nu părea minor, era totuși minor…

Asta pân’spre ora unșpce când nu mai rezistă, dă cu basca de pământ (la figurat- că dealtfel era un om foarte echilibrat) și o sună pe fata lui – unde locuia el și-i spune să vină și să îi aducă și chitara. Fata se execută, vin, nu o fată ci două. Două fete și-o chitară.

No, și-ncepem să ne organizăm… nu că nu ne-ar fi plăcut în Stuf, ne place, e locul nostru preferat da’ bubuia creația în noi, nu mai puteam…

Mergem să cântăm pe trotuar! Hai să cântăm pe trotuar! Ionuț se-nfrățise cu Fermecătoru’, deja-ncepuseră concertul… Vine Para, ne recuperează și ne bagă-n hol că-i noiembrie, ne cocoloșește ca o cloșcă, ne aduce hainele – cui îi trebe și – go 4 it!

Cred că a fost cea mai senzațională noapte din viața mea… o gașcă de nebuni cu chitara-n hol în stuf…

Holul ăsta din stuf are câteva trepte pe care urci când intri. Deja nu mai era loc să treci pe acolo de cât public se adunase pe treptele alea...

Lumea vroia să intre sau să iasă și când auzea ce se-ntâmplă înțepenea locului, fix cum pățisem și eu în pădure la Orșova…

Unii cereau voie să stea, alții nu cereau voie și stăteau, se înțesase holul de ființe. Parcă eram pe altă lume…

Unii spuneau:

-Băăăăăi, concertu-i aici, nu în sală…...

Mă uitam la gașca mea, stăteau toți aliniați și cântau toți în cor… era un moment din acela de te transportă, eram fascinată…

Chitara se plimba – ba la Ionuț ba la Fermecătoru’…

Ne spune Ionuț:

-Sunteți minunați… era uimit că nu-l harțuiește nimeni…

Fermecătorul pufnește zâmbind:

-Tu esti minunat, bei!

Afară se crăpa de ziuă și eu nu vroiam să văd asta.

Îl aud pe Para:

-Uf, la naiba… iar dorm o oră…

Era ora șase dimineața…

Fata lui Ionuț mă întreabă inocentă, cu un glas subțire, muncindu-se să se concentreze:

-De ce sunteți așa prietenoși?

Îi răspund firesc, zambind:

-Așa ne veselim noi :)

O fi ceva bizar? Lumea ne vrea răi? Eu nu vreau! Oricâți președinți aș întâlni…

Cu greu, ne-am împrăștiat… nimeni nu vroia să plece…

O vreme am fost îndrăgostită de un Celtic Thunder și îi urmăream postările fb, cea mai importantă lecție ce mi-a predat-o a fost cea cu arcul – o poză cu un arc în poziție de tragere și comentariul (în traducere aproximativă): când viața te trage înapoi – nu dispera, be aware! Ți se pregătește ceva great!

Articolul ăsta l-am scris special pentru Ionuț Sârbu. Dacă aveam măreața șansă să particip la cacialmaua aia de petrecere festivă nu mai apucam să îl găsesc pe Ionuț pe șanț, cu chitara-n mână, doinind… (îmi amintește de Estas Tonne)

Ionuț Sârbu, Orșova și Porțile de Fier…

Povestea este cu mult mai complexă, Ionuț mi-a spus că este fiul gm-ului de la Porțile de Fier. În traducere liberă înseamnă general manager sau director general. Amu’ nu știu detalii, nu știu, ierarhic ce fel de director era și care din ei că or fi fost mai mulți dg-i acolo.

Ce spunea el făcea sens, părea verosimil și legat cu ce am văzut. Ceilalți baieți de i-am întalnit în pădure erau necopți, așa cum te-ai aștepta la acea vârstă însă Ionut era de cu totul altă factură, altă abordare, altă atitudine, altă siguranță combinată cu nedumerirea vârstei, singur, se descoperea pe el însuși. Fizic, semăna oarecum cu Pepe, cu părul la fel, ceva mai lung și ondulat…

Avea fricțiuni în familie și bubuia în el atitudinea demonstrativă, avea dialoguri de genul:

-Tot ce ai, ai de la mine!

-Nu vreau nimic de la tine, mă voi descurca singur!

După o vreme a plecat în Timișoara, a cântat o vreme într-o crâșmă ceva, a coordonat construcția unui mall deși el încă nu terminase liceul… îmi spunea lucruri ciudate, spunea că privește muncitorii lucrând și le simte gândurile…

Spunea că simte în el lucruri pe care nu le înțelege.

O dată m-a sunat și mă întreba aproape îngrozit:

-Ce sunt eu, varcolac?

Spunea că îi spun oamenii că îl văd în altă parte decât știe el că este.

Noaptea dormea la locul lui de cazare și un cunoscut, a doua zi îi povestea despre ce au făcut ei împreună în seara precedentă.

-Dar nu ne-am văzut aseara! Nu am ieșit deloc. Am dormit!

-Pai, zice, cum nu? Ne-am văzut aseară și am vorbit fix așa cum vorbim acum!

Asta se cheamă bilocație dar exact nu știu nici eu ce se întampla cu el…

I-am trimis ceva materiale despre călătoriile astrale însă mai mult nu am știut să fac.

Pentru mine, fazele de roman au continuat încă o saptămană după Orșova că din Orșova am mers glonț în Vama Veche, mai aveam concediu încă o săptămană și n-aveam nici un chef să intru în Bucuresti, pe drum de la Orsova la București l-am găsit pe Bebe, fratele mic al lui Ciubo din Gârda și de aici iar mulțime de telenovele, de la București la Constanța l-am găsit pe Cosmin – absolut întâmplător, fără să ne vorbim dinainte, aducea un grup de copii gimnaziali dintr-o tabără pe Valea Prahovei ce tocmai se terminase, în Vamă l-am găsit pe Alexei cu eșarfa multicoloră a franțuzoaicei și-o gașcă de nemți cu care făcea concert și alții care se tot adunau la masa mea, era deja sâmbătă, începea să vină lumea că-n timpul săptămânii fusese pustiu – era deja sfârșit de septembrie, o singură crâșmă mai era deschisă în Vamă – unde e acum Barbă Neagră aveau niște localnici afacere de hrănit lumea – și doar eu la masă pe toată terasa și care cum venea se așeza la masa mea, habar n-am de ce că pân-a ajuns Cosmin mai pe seară deja era masa plină. Desigur – și el s-a așezat tot la masa mea – singura diferență – (doar) pe el îl așteptam…

Să mai detaliez și toate astea – mai ies vreo zece articole nesfarșite dar deja am obosit de scris… =))

Atunci am aprofundat cu mult conceptul: “spectator în viața mea” – lucrurile se întâmplau singure – în viața mea – fără ca eu să am vreo contribuție – nu știu dacă este ușor de înțeles conceptul ăsta dar mie – cu siguranță – îmi este mult prea cunoscut…

---

VIZUALIZĂRI: 944 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI