Boka Kotorska - un bonus apreciat

TIPĂREȘTE

Golful Kotor a fost bonus-ul vacanţei noastre. Pesemne, fuseserăm foarte cuminţi de-a lungul anului şi Cineva vroia să ne răsplătească. Iniţial, era programat să plecăm într-o miercuri şi să ne întoarcem duminică, după 10 zile. Apoi a intervenit ceva foarte important pentru unul dintre noi, aşa că am fost nevoiţi să decalăm plecarea cu 3 zile după, ceea ce ar fi însemnat să ne întoarcem într-o joi. Pe bune?! Să vin joi ca să mă duc vineri la treabă şi apoi să am iar 2 zile libere?! Deci, să fie… Boka Kotorska, zic! Ce bine e să fii propriul tău patron, nu?!

Desigur că nu ştiam prea multe despre acest loc, pe net există mult mai puţine informaţii decât despre obiectivele turistice croate, de exemplu. Îmi rămăseseră însă în suflet nişte imagini pe care le văzusem întâmplător în urmă cu vreo câţiva ani, din categoria (gândeam atunci): „Nu pup io aşa ceva:(”

Golful Kotor (Boka Kotorska) este asemuit cu fiordurile norvegiene, cu ape liniştite şi albastre, peste care par să se prăvălească impunători pereţi de piatră; în unele descrieri golful este numit „cel mai sudic fiord al Europei”. De fapt, din punct de vedere geologic, nu e vorba despre un fiord, ci despre fenomenul numit ria, adică prăbuşirea unui teritoriu apropiat de un ţărm marin, care duce la inundarea de către apele mării a fostelor albii de râuri, străjuite de pereţi muntoşi aproape perpendiculari. De fapt, spuneţi-i cum doriţi: fiord, ria, golf – frumuseţea acestui loc e dincolo de puterea imaginaţiei omeneşti, trebuie văzut ca să înţelegi!

Se poate ajunge acolo în mai multe contexte, evident. Unii vin special pentru el (din Bucureşti sunt cam 1000 km), dar majoritatea combină vizitarea golfului cu a altor obiective din zonă, sau cu un sejur de relaxare pe litoralul muntenegrean sau croat; în această ultimă categorie ne-am încadrat şi noi, venind din nord, dinspre Dubrovnik. Ne-am stabilit cartierul general în Donja Kostanica, la Boka Vista Apartments, una dintre cele mai bune cazări pe care le-am experimentat în viaţa mea. După cum vă povesteam în articolul despre cazare, Golful Kotor seamănă cu un fluture sau, şi mai bine, cu o fundiţă cu 2 bucle care se insinuează între pereţii muntoşi şi 2 capete libere, cel nordic pierzându-se în mare, iar cel sudic sfârşind între 2 peninsule. În zona „nodului”, funcţionează linia de ferry-boat-uri Kamenari-Lapetane, care şuntează golful. Asta e bine, pentru că dacă te cazezi chiar lângă „nod”, cum am făcut noi, după ce străbaţi Magistrala Albastră, adică şoseaua ce înconjoară golful de la un capăt la altul, nu vei fi nevoit să te întorci pe acelaşi drum (extrem de spectaculos, de altfel, dar format din doar 2 benzi înguste şi „sugrumat” pe alocuri, chiar şi în aceste condiţii, de mulţimea de autoturisme şi alte vehicule)

Şi iată-ne deci poposiţi la porţile Paradisului, într-un loc în care până mai ieri abia visam să ajungem. Prima după-amiază ne-am petrecut-o pe micuţa plajă din faţa pensiunii, înotând în apele de cristal, vegheaţi de pereţii albăstrii de piatră. Seara ne-a găsit pe terasa spaţioasă, cu privirile pierdute în luminiţele jucăuşe care se aprindeau, rând pe rând, pe malurile golfului; aveam Risan-ul în stânga, Perast-ul în dreapta şi chiar în faţă idilicele insuliţe „Sf. Gheorghe” (Sveti Dorde) şi „Fecioara de pe stâncă” (Gospa od Skrpjela), fiecare adăpostind câte o biserică.

A doua zi dimineaţă, am pornit-o în stânga, în direcţia Risan. Nu ştiam exact unde ne vom opri pe parcurs, orice ar fi părut interesant ar fi putut să devină haltă în explorarea noastră. Spectacolul de culori şi forme n-a pregetat să ne lase cu gurile căscate; imaginaţi-vă munte şi mare în acelaşi loc, golfuleţe albastre străjuite de câteva case albe, cu acoperişuri cărămizii, încadrate de pini şi chiparoşi înalţi! Fiecare curbă ne dezvăluia alt peisaj de vis, ilustratele se succedeau una după alta cu o viteză ameţitoare, camera foto blincănea încontinuu, încercând să surprindă cât mai multe amintiri preţioase.

Zona abundă în dovezi arheologice interesante; după ce am străbătut doar vreo câţiva km, în stânga se făcea un drum către micuţa localitate Lipci, situată chiar la poalele unor stânci pe care s-au descoperit desene preistorice, înfăţişând scene de vânătoare, iar în apropierea Risanului, există un sit cu mozaicuri romane. Noi nu ne-am abătut nici pe la unul, nici pe la celălalt, am oprit însă pe malul apei de câteva ori, să-i ascultăm clipocitul, să privim bărcuţele plutind uşor, să ne umplem inimile cu pacea acestor locuri.

Prima haltă mai importantă a fost însă în Perast, cea mai apropiată localitate de insuliţele cu biserici, care mă atrăgeau ca nişte magneţi. Am fost îndrumaţi de un nene poliţist către parcarea de la intrarea în Perast, accesul în oraş fiind doar pietonal. Nici n-am coborât bine din maşină, că am şi fost abordaţi de un flăcău în ideea de a ne duce la insule. Ne-am învoit rapid şi, pentru un preţ rezonabil (5 euro de persoană, gratis pentru copii), ne-am îmbarcat într-o barcă micuţă, împreună cu o familie de maghiari. Urma să debarcăm pe Gospa od Skrpjela, pentru 30 de minute, iar la întoarcere să dăm un ocol pe mare celeilalte insule, Sveti Dorde, care nu este inclusă în circuitul turistic, pe ea funcţionând o mănăstire benedictină.

Călătoria nu a durat mai mult de 10 minute şi iată-ne păşind pe tărâmul artificial al insulei Fecioarei. Se spune că demult era doar o stâncă ce străpungea apele golfului, stâncă pe care, după o furtună năprasnică, doi fraţi marinari au găsit o icoană a Maicii Domnului, pe care au luat-o şi au dus-o la ei acasă. Unul dintre fraţi s-a îmbolnăvit destul de grav, dar în mod miraculos după o noapte de febră şi delir, după care nimeni nu-i mai dădea vreo şansă, a doua zi dimineaţă s-a trezit teafăr şi în putere, ca şi cum n-ar fi avut niciodată nimic. Realizând că icoana găsită era făcătoare de minuni, fraţii s-au hotărât să construiască o insulă în jurul acelei stânci miraculoase, iar pe insulă să ridice o biserică, în altarul căreia să depună icoana. Că o fi fost, că n-o fi fost aşa… oricum, povestea e frumoasă, eu am aflat-o şi v-am spus-o şi vouă. Altă legendă, mai prozaică un pic, zice că marinarii locului, după fiecare călătorie pe mare aruncau în jurul stâncii pietricele şi tot felul de balast de pe epavele întâlnite în cale, astfel că încet-încet insula a căpătat contur, iar biserica a fost o consecinţă firească, cineva trebuia să aibă în continuare grija navigatorilor! Obiceiul de a arunca pietricele în jurul insulei continuă până în zilele noastre, mai ales în cadrul ceremoniilor anuale care se desfăşoară pe 22 iulie, când este celebrată Maria-Magdalena. Şi mai prozaică (dar cu atât mai plauzibilă) e istoria care spune că locuitorii Perastului au construit insula pentru a putea supraveghea mai bine ceea ce se petrecea pe la vecini, pe Sveti Dorde, care de ani de zile era sub tutela rivalului Kotor. Cei cărora le plac simbolurile văd în alăturarea celor două insule „femeia şi bărbatul”: „femeia” este reprezentată de Gospa od Skrpjela, delicată, luminoasă, instabilă, ca orice creaţie umană, iar „bărbatul” de Sveti Dorde, statornică, solidă, făcută de Dumnezeu. Recunosc că şi această simbolistică mi-a plăcut.

Jumătatea de oră alocată iniţial vizitării insulei mi s-a părut la început insuficientă, dar m-am înşelat. Evident, băieţii fac asta de multă vreme şi ştiu cel mai bine. Pe o suprafaţă de aproximativ 3 kmp, insula adăposteşte frumoasa biserică, o clădire care conţine magazinul de suveniruri şi toaletele şi o micuţă alee de promenadă, în capătul căreia se află un far. Intrarea în biserică se face „pe serii”, pentru a evita supraaglomerarea şi costă 1 euro (parcă). Construit din piatră alburie de Korcula, edificiul e modest ca dimensiuni (format dintr-o singură navă, o capelă acoperită cu dom albastru şi un turn înalt de 11 metri, în care nu se poate urca), dar spectaculos în ceea ce priveşte interiorul. Altarul de marmură albă are în centru icoana făcătoare de minuni (se zice că a fost plasată exact pe locul unde a fost găsită, deasupra stâncii marine care se află şi azi în adâncuri), străjuită de două statui delicate. Tavanul navei este o adevărată galerie de artă, cuprinzând o serie de picturi în ulei ale artistului local de inspiraţie barocă Tripo Kokoljia, care descriu în imagini viaţa Fecioarei Maria şi a lui Iisus; acest ansamblu pictural a fost supranumit şi „Lacrima Fecioarei”. Pereţii laterali sunt decoraţi în părţile de jos cu picturi în acelaşi registru, iar în cele de sus cu plăcuţe votive din argint, fiecare dintre ele fiind donată de unul din marinarii locului la întoarcerea dintr-o călătorie cu peripeţii. Există şi o icoană dăruită bisericii de o femeie care a lucrat-o din argint şi propriul păr, în timp ce-şi aştepta bărbatul să se întoarcă de pe mare.

Biserica se continuă cu câteva încăperi care au servit cândva slujitorilor locaşului în scopuri casnice, în care în prezent a fost amenajat un mic muzeu, cuprinzând o machetă a celor două insule, tablouri, tot felul de obiecte vechi bisericeşti şi nu numai. În spate, afară, există o zonă îngrădită cu câteva morminte. Zona liberă din faţa bisericii era supranumită „Piaţa Împăcării”, aici obişnuind locuitorii vechiului Perast să-şi rezolve micile conflicte.

Am avut timp să ne mai învârtim puţin prin zonă, ba chiar să dăm o fugă până la far şi să cumpărăm câteva suveniruri. Între timp, barca „noastră” se dusese înapoi în Perast şi adusese altă serie de vizitatori. Am ocolit, aşa cum ni s-a promis, cealaltă insulă, cu misterioasa mănăstire ascunsă de ziduri înalte de piatră şi de chiparoşi uriaşi.

Ajunşi înapoi pe ţărm, am purces apoi la o plimbare agale de-a lungul falezei romanticului orăşel Perast, pe care un cunoscut blogger îl numeşte „Veneţia din Kotor Bay” şi despre care citisem câteva lucruri interesante. De exemplu, că în secolele 16-17, zona a fost o adevărată pepinieră de luptători navali, mai ales pentru soldaţii ruşi, care erau trimişi de ţari să se şcolească aici; mulţi navigatori din Perast au fost amirali în Flota Rusă. De asemenea, că Perastul n-a fost niciodată sub stăpânire turcească. Acestea (şi probabil că multe altele) sunt în prezent ilustrate în Muzeul Oraşului, care te întâmpină pe partea stângă chiar la intrarea în zona pietonală, adăpostit într-un frumos palat veneţian cu balcoane şi loggia. Noi nu l-am vizitat, ci ne-am continuat plimbarea, neştiind unde să ne îndreptăm mai repede privirile: în dreapta, spre marea spectaculoasă, cu zecile de bărci albe, sau în stânga, spre vechile palate şi biserici?! Pentru că, din acest punct de vedere, Perastul se poate „lăuda” cu o bogată moştenire: 16 palate veneţiene (majoritatea în curs de restaurare, vor deveni hoteluri de lux), 17 biserici catolice şi 2 ortodoxe, oraşul fiind practic reconstruit de veneţieni. În zilele noastre se apreciază că aproximativ 140 de locuitori ai urbei încă mai vorbesc acasă vechiul dialect veneţian. Ce e interesant, e că veneţienii n-au fortificat Perastul după ce l-au cucerit, în stilul ce-i caracteriza; acesta a fost apărat de un ansamblu de 9 turnuri şi… de amplasarea sa naturală, cu muntele în spate şi marea în faţă.

Nu după multă vreme am ajuns în centrul micii localităţi, către care ne atrăgea semeaţa turlă a Bisericii Sf. Nicolae, în care n-am pregetat să intrăm, unii mai mult ca să admire altarul de marmură, bogatele candelabre şi o altă galerie de artă semnată Tripo Kokolja, alţii mai mult ca să se adăpostească puţin din calea caniculei care începuse să muşte temeinic. În scuarul din faţa bisericii sunt expuse câteva busturi de personalităţi locale, printre care – aţi ghicit – acelaşi Tripo Kokolja.

Pe drumul de întoarcere, ne cam pălise tare de tot căldura, aşa că am oscilat între a executa două activităţi: a coborî pe scările metalice gen piscină pentru o mică scaldă în mare sau a ne hidrata corespunzător pe la vreo terasă-ceva. Pe partea dinspre mare erau, din loc în loc, terase ce aparţineau unor restaurante de peste drum, puţin cam scorţoase după gustul meu (e vorba de cel financiar), aşa că am ales o terasă drăguţă decorată cu nişte flori agăţătoare mici, roşii, asemănătoare ardeilor iuţi. Ce bună e o gură de bere la vremea potrivită!

Oraşul vechi Kotor, cel de-al doilea obiectiv principal al zilei ne aştepta la locul lui, la vreo 12 km depărtare de Perast. Dacă vă mai amintiţi „fundiţa” de care vă vorbeam, Perastul este vis-a-vis de „nod”, iar Kotorul în capătul buclei sudice. Relieful este şi mai accidentat în această zonă, contrastul munte-mare mai accentuat şi, evident, mai spectaculos.

Am parcat aproape de oraşul vechi, într-o parcare mare, civilizată, din aceea în care un aparat îţi eliberează la intrare un tichet pe care e trecută ora venirii, iar la plecare ţi se scanează tichetul şi plăteşti cât ai stat. Nu mai ştiu tarifele, oricum, nu dărâmătoare (după Dubrovnik, probabil că va fi greu ca o parcare să ne mai impresioneze). Locul e chiar în faţa portului unde vin vasele de croazieră şi am putut admira şi noi un astfel de frumos exemplar în drumul nostru spre cetate. Am traversat un pod peste canalul Skurda, care înconjoară zidul sudic, apoi un părculeţ cu o fântână circulară şi cu bănci pictate haios şi ne-am trezit în faţa intrării principale în cetate, Poarta Mării, decorată – cum altfel? - cu leul veneţian, omniprezent simbol al puternicei Republici. Am pătruns dincolo de răcoarea porţii, ne-am abătut în dreapta la Centrul de Informaţii unde ne-am căpătat cu o hartă (cadou), ne-am repezit să pozăm Turnul cu Ceas al Oraşului şi ne-am continuat drumul înainte, către simbolul Kotorului, Catedrala Sf. Trifon.

Ei, biserica asta chiar m-a impresionat, mai ales prin vechimea ei. De-o parte şi de alta a intrării sunt trecute două numere: 809, anul când s-a început construcţia edificiului şi 2009, anul când a fost comemorat acest lucru, probabil în semn de mulţumire adresată sfântului patron al oraşului, că un ultim război se terminase, în sfârşit. 809! Vă daţi seama?! Această catedrală, deşi nu la fel de fastuoasă (dar eu cred că farmecul unei biserici nu stă în dimensiuni sau ornamente), este cu 544 de ani mai vârstnică decât cunoscuta Sf. Paul din Londra, cu 460 ani decât nu mai puţin celebra Sf. Petru din Roma şi cu 69 de ani decât Notre Dame din Paris!

A fost terminată în 1166 pentru a adăposti moaştele Sf. Trifon, răscumpărate de la Constantinopol. Construită în stil romanesc, cu o navă centrală şi două laterale, deţine şi două turnuri pătrate dispuse simetric, unite în partea din faţă printr-o terasă situată deasupra bolţii intrării principale. În 1667, un puternic cutremur a distrus catedrala aproape în totalitate, ea urmând a fi reconstruită ulterior, cu multe elemente baroce; se spune că municipalitatea ar fi terminat fondurile destinate reconstrucţiei şi de aceea un turn a rămas mai scurt decât vecinul său. Abia după alt cutremur mai recent, care a avut loc în 1979, după care biserica a fost grav avariată, reconstrucţia sa a ţinut seama de aspectul său iniţial şi azi arată aproape ca în prima zi!

Vizitarea ei costă 2 euro (parcă) şi, după ce admiri coloanele înalte şi bolţile din cărămidă roşie, precum şi frumosul altar, poţi urca la nivelul superior unde sunt găzduite tot felul de artefacte vechi şi valoroase, precum cărţi religioase, obiecte de cult, haine monahale. Pe alocuri, sunt păstrate fresce din vechea pictură a bisericii. Terasa dintre cele două turnuri oferă o privelişte frumoasă a pieţii, în mare parte acoperită cu terase unde poţi servi una-alta.

Asta a urmat şi pentru noi pe ordinea de zi: masa de prânz, căci era şi cazul! Nu ne-am oprit prea departe în acest scop, ci la una dintre terasele din piaţă, pe numele ei Dekaderon, cu feţe de masă în carouri vesele. Sub umbrelele imense, aerul era ceva mai respirabil, la acest lucru contribuind şi câteva ventilatoare care împrăştiau vapori de apă. Timpul de aşteptare rezonabil, mâncarea bună şi… mai departe!

Despre cocoţatul pe fortificaţiile cetăţii, ce se etalează pe versantul ce străjuieşte oraşul spre apus mi-a trecut destul de repede, după ce restul grupului a zis „pas”. Într-adevăr, aceasta nu e o excursie pe care s-o faci la 40 de grade Celsius, căci, după cum pare, nu te poţi apăra de soare în nici un fel. Dar ce privelişti trebuie să ţi se ofere de acolo, de sus! Cu mare regret, a trebuit să mă consolez cu explorarea „la sol”. Din piaţa catedralei, am luat-o în stânga şi ne-am pierdut cu încântare pe străduţele înguste, pietruite, printre vechi ziduri de piatră cu obloane vopsite în verde, maro sau cenuşiu. Am citit mai târziu într-un ghid că în Kotor ar exista cea mai îngustă străduţă din lume, supranumită „Lasă-mă să trec”, din cauză că doi oameni abia se pot strecura unul pe lângă altul; pe harta noastră nu era semnalizată nicicum şi, deci, nu mă pot lăuda că am descoperit-o. Un motiv în plus să revin.

În curând am ajuns la Poarta Gurdic, cea sudică, dar noi nu vroiam să ieşim din cetate, aşa că ne-am întors şi ne-am continuat hoinăreala în sens opus. Între timp, cerul a început să se acopere cu ceva nori şi chiar ne-am bucurat de câţiva stropi de ploaie bine-veniţi, dar fără a fi semnificativi. Şi iar: mici terase pe lângă zidurile de piatră, fântâni ciudate, magazine de suveniruri, bisericuţe ascunse de vegetaţie, pisici şi iar pisici… Există şi un Muzeu al Pisicilor, dar l-am nimerit închis.

Pe o suprafaţă relativ mică, co-există în cetatea Kotorului nu mai puţin decât 16 biserici (catolice, franciscane, dominicane, ortodoxe). Prima care ne-a ieşit în drum a fost o bisericuţă bizantină pitică, pe care n-am reuşit nicicum să aflu cum o cheamă; închisă, de altfel, am admirat-o doar pe dinafară. Lângă cea de-a treia poartă a cetăţii, cea nordică, ne aştepta Biserica Sf. Maria, construită în 1221 pe locul unei bazilici aparţinând creştinismului timpuriu, adică sec. 6. Navă prelungită cu dom, interior sobru, turn pătratic, uşă masivă decorată cu sfinţi şi corăbii, fetiţă cu băsmăluţă şi îngheţată :) …

Ajungem în Piaţa Sf. Luca, numită astfel după biserica omonimă (sec 12). Altă mâncare de peşte! Peretele din faţă e tot o suprapunere de arcade, deasupra cărora veghează o campanilă veneţiană cu 3 clopote. Lucru rarisim, dacă nu chiar nemaiîntâlnit: a funcţionat multă vreme atât ca biserică ortodoxă, cât şi catolică, aşa că înăuntru sunt două altare, câte unul pentru fiecare confesiune. Mai facem câţiva paşi şi dăm de alte două biserici, în aceeaşi piaţetă: impunătoarea Sf. Nicolae, nouă (1909) şi ortodoxă până la ultima… cărămidă (aşteptăm ca grupul de ruşi zgomotoşi să-şi termine asaltul asupra ei, apoi o vizităm şi noi în pace) şi fermecătoarea biserică franciscană a Sf. Clara (sec. 18), al cărui interior luminos, în stil renascentist, îmi rămâne la inimă!

Cam asta a fost, am ieşit din cetate pe unde am intrat şi am urmat, cu maşina, drumul şerpuitor pe malul golfului. Zona aceasta dintre Kotor şi Lepetani este, cred, cea mai spectaculoasă parte a Magistralei Albastre, deşi ploaia care s-a declanşat cu putere ne-a împiedicat puţin s-o admirăm pe de-a-ntregul. Am apucat însă să vedem micile localităţi centrate de turle de biserici şi punctate de zeci de chiparoşi, casele de piatră în stil tradiţional, cu aceleaşi obloane de lemn pictate, pontoanele de care erau legate bărcile localnicilor, micile taverne pline de farmec; toate acestea au fost descrise cu atât de mult suflet de colega @Aurici în articolul dumisale, că n-are rost să mai insist eu acum!

Ploaia, ca orice ploaie de vară, n-a ţinut mult, până am ajuns la ferry, cerul se făcuse iar albastru şi stropii de pe parbriz aproape că se evaporaseră cu toţii. Am cumpărat bilete (4.5 euro de căciulă umană, autoturismele „din partea casei”) şi după câteva minute de aşteptare ne-am îmbarcat. Ferry e, de fapt, un bac mai mare şi mai modern decât cele cu care suntem obişnuiţi să traversăm Dunărea noastră, circulă tot la 30 de minute şi drumul durează 10-15 minute de pe un mal pe celălalt. Adică n-apuci să faci decât vreo 2-3 poze, să respiri aerosolii golfului de câteva ori şi gata, trebuie să cobori!

… Excursia noastră se apropia de sfârşit şi, după experienţe extraordinare trăite pe parcursul a aproape două săptămâni, trebuia să ne gândim, cu părere de rău, la drumul de întoarcere acasă… Boka Kotorska a fost, evident, cireaşa de pe tortul acesta fabulos şi, chiar dacă n-am putut poposi decât atât cât să ne facem o idee, amintirile despre acest tărâm de basm or să ne urmărească toată existenţa noastră… turistică!

---

VIZUALIZĂRI: 6278 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI