ARTICOL ÎNCĂRCAT ÎN: 14.04.2015
--- F ---
GR. VÂRSTĂ: 50-60 ani
DIN: București
ÎNSCRIS: 26.03.14
STATUS: AUGUSTUS
DATE SEJUR
MAY-2010
DURATA: 5 zile
cuplu fara copii

GRAD SATISFACȚIE
SERVICII:
100.00%
Încântat, fără reproș
CAZARE [camere etc]:
NU SUNT ÎN MĂSURĂ SĂ MĂ PRONUNȚ
BUCĂTĂRIE ŞI MASĂ:
100.00%
Încântat, fără reproș
CADRUL NATURAL:
100.00%
Încântat, fără reproș
DISTRACŢ. / RELAXARE:
100.00%
Încântat, fără reproș

NOTA MEDIE REZULTATĂ
100.00%
OBS: Spre deosebire de GRADUL de SATISFACŢIE (care se selectează de autor si se exprimă in procente, 0 - 100 %), MEDIA se calculeaza AUTOMAT, ca notă de la 1 (foarte slab) la 10 (excelent)

AUTORUL ar RECOMANDA
această destinaţie unui prieten sau cunoscut

Descoperă Granada

Itinerare andaluze (IV) – Trei coline şi rosas de suave fragrancia

Ilustrație video-muzicală
TIPĂREȘTE URM de aici

Motto:

Granada, loc sfânt al gloriei spaniole!
Munţii tăi acoperişuri albe-s peste case,
Zidurile tale, cercuri pe vazele de flori,
Câmpia ta, un şal maur brodat în tonuri calde
Iar turnurile, închisori ce te-mpresoară.

José Zorilla (1817-1893), poet şi dramaturg spaniol

Mai 2010. Avionul aterizează în miez de noapte la Málaga, închiriem maşina, orbecăim prin oraş în căutarea hotelului (stăpânul inimii mele şi totodată şoferul familiei urăşte GPS-urile, zice că-l enervează vocea robotului) şi într-un sfârşit cădem laţi pe la 2 a. m. Dimineaţa bem iute un espresso în zona pietonală şi ne îmbarcăm. Destinaţia: GRANADA.

După scurte opriri la Torre del Mar şi Nerja ajungem în Granada. Bineînţeles că din autostradă intrăm complet aiurea şi ne trezim într-un cartier de blocuri. Soţul coboară la o benzinărie, cu confirmarea de la booking în mână, ca să ceară lămuriri. Benzinarul se scarpină în cap, habar n-are unde e strada. Eu mărunţesc din buze în maşină. Salvarea vine pe motocicletă: un tip în uniformă de la policia turística – nu ştiam că există aşa ceva, ce idee bună! –, care ne conduce până la Hostal Rodri, gazda noastră în următoarele cinci zile. Fără ajutorul lui nu ştiu cum ne-am fi descurcat, căci hotelul se află în zona centrală a oraşului, într-un cartier labirintic, pe o străduţă cu sens unic atât de îngustă, încât practic trotuarele sunt doar decorative şi dacă trece vreo maşină trebuie să te lipeşti de zid. Fără a intra în amănunte, recomand Rodri pentru cei ce doresc o cazare ultracentrală la un preţ convenabil, cu atât mai mult cu cât are şi un mic garaj la parter iar dacă nu e loc, vă vor îndruma undeva în apropiere (preţul parcării este de 12 euro/zi). De altfel, Rodri are un scor de 9,6 pe booking, ceea ce spune mult, şi cu excepţia holului kitchios – lucru surprinzător, veţi vedea mai departe de ce –, nu am avut nimic de reproşat.

Dar să trecem mai departe, cu alte cuvinte să purcedem la descoperirea Granadei.

REALEJO

Suntem aşadar în Realejo, zona centrală, plată şi cea mai animată a Granadei. Vă spuneam că strada pe care se află hotelul este foarte îngustă. Şi scurtă. Şi totuşi, cale de vreo 50 de metri, cât are, am numărat trei baruri, din câte îmi aduc aminte, şi toate aveau clienţi! Eram la prima noastră vizită în Spania şi asta ne-a mirat peste poate. Dar şi mai mare ne-a fost uimirea când, ieşind în Plaza Trinidad şi mai apoi în Plaza Pescadores, am dat peste localuri pline-ochi. Fiind sfârşit de mai şi deci început de sezon estival, turiştii nu se prea înghesuiau, majoritatea consumatorilor fiind localnici. Asta se întâmpla pe la prânz, dar seara era o adevărată nebunie: stăteau în picioare la nişte mese înalte şi beau cafele, sucuri, bere, unii din ei vin sau sangría, şi vorbeau întruna. Tare şi repede, mâncând silabele, de nu ştiu cum de se înţelegeau între ei. Iar pe nişte farfurioare aveau în faţă nişte chestii de li se zice tapas.

Acum mai toată lumea ştie ce sunt tapas şi @alinaro a scris un review excelent pe această temă, aşa că n-o să mă lungesc prea mult. Totuşi, pentru că suntem în Andaluzia, să dăm Cezarului, pardon! , maurilor, ce-i al maurilor. Căci preferinţa lor pentru delicatese, pentru gustările uşoare şi variate a dus la această inovaţie gastronomică pe care Spania a ajuns să o exporte în întrega lume. Termenul derivă de la verbul tapar, „a acoperi”: se zice că pe vremuri băutorii din cârciumi îşi acopereau paharele, ca să nu intre muştele, cu feliuţe de pâine cu şuncă sau brânză, şi uite aşa, cu timpul, bucăţile mici de mâncare au devenit un acompaniament al licorilor. Vestea bună e că în Andaluzia ai parte de ele gratuit în foarte multe locuri: când comanzi café con leche, de pildă, aşa cum am făcut eu cel mai des, ai şanse să fii servit cu chipsuri, măsline, alune sau migdale. Iar dacă eşti amator de cerveza, precum soţul, atunci se schimbă povestea: poţi primi jamón serrano, chorizo, boquerones (anşoa) sau albóndigas, acestea din urmă fiind nişte chifteluţe înăbuşite în sos de roşii. Aşa s-a întâmplat la Sevilla, când, în aşteptarea deschiderii unui muzeu, ne-am aşezat la o terasă şi soţul a fost „obligat” (de bunul simţ, desigur!) să înghită sus-numitele chifteluţe, şi încă în două reprize succesive, la ora 9.30 dimineaţa, şi asta pentru simplul motiv că, însetat fiind, a comandat şi el, ca omu’, o berică, şi pe urmă o a doua.

Dar să revin la tapas. Nu pentru a detalia reţete, ci pentru că plăcându-ne nouă foarte tare chestia asta cu gustările gratuite, am remarcat şi altceva la barurile andaluze: decoraţiunile cu azulejos, acele minunate plăci de ceramică smălţuită pictate în fel şi chip, o altă moştenire maură cu care Peninsula Iberică se mândreşte pe bună dreptate. Nicăieri pe unde am circulat în lume nu am văzut localuri amenajate cu mai mult bun gust ca în Andaluzia (şi în Spania, în general). Deşi, desigur, azulejos sunt un element ornamental prezent şi în palate şi alte clădiri monumentale, dar şi pe faţadele caselor obişnuite, ca şi în patiouri.

Bună cafeaua! Bune şi tapasurile, dar acum e momentul să o luăm la picior, că doar de asta ne aflăm aici. După Plaza Pescadores am pătruns într-un labrirint de alei înţesate cu magazine de suveniruri destul de scumpe. Se numeşte Alcaicería şi pe vremuri era piaţa arabă de mătăsuri. De aici drumul ne duce în Plaza Bib-Rambla, de la „bibarrambla”, adică „poarta râului”, căci se afla iniţial pe malul râului Dorro. E locul unde se ţineau în timpurile maure sărbători fastuoase iar după Reconquista – luptele cu tauri dar şi arderile pe rug ordonate de temuta Inchiziţie. Astăzi acest scuar vast este mărginit de restaurante şi tarabe cu flori, motiv pentru care mai este cunoscut şi drept „Plaza de las Flores”.

Mai multe străzi comerciale, unele din ele pietonale, dau în zona numită Puerta Real, al cărei „titlu” regal se datorează vizitei întreprinse în Granada de către Felipe IV în 1624. Aici ne-au atras privirea magazinele specializate în costume şi accesorii flamenco, pe care aveam să le regăsim apoi şi în Córdoba sau Sevilla: rochii, cordeluţe, pantofi speciali, piepteni, funde, şaluri, evantaie şi câte şi mai câte – în veci nu m-aş fi gândit la ce eforturi, inclusiv de ordin financiar, se supun femeile pentru a intra în posesia unei ţinute festive specific andaluze. În imediata apropiere a pieţei se află unul din monumentele importante ale oraşului, Corral de Carbón, cea mai veche clădire din Granada. A fost construită în 1336 şi este unicul caravanserai conservat în Europa. I se spunea „Alhóndiga Gigida”, alhóndiga însemnând han. După Reconquista a fost transformat în teatru; aici au fost puse în scenă piese ale marelui dramaturg Lope de Vega (1562-1635), pentru ca mai apoi să devină loc de depozitare şi tranzacţie pentru negustorii de mangal – de unde şi numele. În prezent găzduieşte un atelier de meşteşugărit, Artespaña, şi birouri administrative. Arcada în formă de potcoavă este magnific ornamentată iar tavanul cupolei, înfrumuseţat cu muqarnas, reprezintă un exemplu tipic de arhitectură maură. În schimb, clădirea în sine, de formă dreptunghiulară, nu impresionează prea mult. Plăcută este însă curtea, plină de portocali.

De la Corral del Carbón am traversat Plaza de Isabel la Católica, dominată de statuia reginei, înfăţişată acordându-i lui Columb permisiunea de a porni în prima sa expediţie în Americi. A fost ridicată în 1892 pentru a marca patru secole de la succesul lui Columb şi al Reconquistei. Într-adevăr, 1492 a fost un an excepţional pentru Spania iar Columb a fost martorul predării Granadei de către mauri în mâinile monarhilor catolici. Piaţa este o zonă elegantă şi totodată un important nod de transport urban. De aici se ajunge uşor pe jos la Catedrală şi Capilla Real. În 1504, Isabel I de Castilla şi Fernando II de Aragón, aşa-numiţii Reyes Católicos, au decis să fie înmormântaţi în Granada, ultimul bastion maur recucerit de armata creştină. Era o alegere simbolică, dar care sublinia în acelaşi timp rolul pe care Granada urma să îl joace în configuraţia noului regat. Construcţia capelei regale a durat din 1505 până în 1517. Regina a murit în 1504, la două luni după luarea deciziei, iar regele în 1516, cu un an înaintea finalizării lucrărilor. Intenţia celor doi monarhi a fost aceea a creării unui Panteon regal în care să fie înmormântaţi toţi urmaşii lor, marcând astfel triumful definitiv al creştinătăţii asupra Islamului. Nepotul lor, Carlos V sau Sfântul Împărat Roman Carol Quintul a considerat însă capela „prea mică pentru o glorie atât de mare”, motiv pentru care în 1521 a ordonat ridicarea unei catedrale în care să fie adăpostite rămăşiţele bunicilor săi.

Capilla Real, înălţată pe locul celei mai mari moschei din oraş, a fost construită în stil gotic târziu (isabelline), cu adăugiri ulterioare renascentiste şi baroce. În cripta subterană se află sicriele din plumb ale celor doi monarhi catolici (deasupra cărora Carol Quintul a înălţat un monument din marmură), al fiicei lor, Juana „cea nebună”, al soţului acesteia, Felipe „cel frumos”, şi al prinţului Miguel. În muzeu sunt expuse sceptrul şi coroana reginei, sabia regelui, steaguri de luptă, bijuterii ale coroanei, tapiserii, sculpturi şi picturi ale unor renumiţi artişti, printre care Rogier van der Weyden, Hans Memling sau Botticelli. La intrarea în capelă se află o copie după un tablou din secolul al XIX-lea al pictorului castilian Pradilla care îl înfăţişează pe ultimul domnitor nasrid, Boabdil, înmânând cheile Alhambrei celor doi regi catolici. Scena a avut loc în Palacio de Comares şi este reluată şi pe iconostas.

Pentru catedrală, Carol Quintul i-a angajat pe câţiva dintre cei mai renumiţi arhitecţi ai timpului, precum Diego de Siloé (care a lucrat şi la Úbeda şi Baeza), dar şi pe sculptorul Juan de Mena. Din păcate, planurile sale nu au fost duse la bun sfârşit: construcţia a fost finalizată abia în 1714 şi mormintele iluştrilor săi strămoşi au rămas în capelă, iar fiul său, Felipe II, a mutat panteonul regal la Escorial. Recunosc că deşi edificiul este grandios, putând fi văzut de la depărtare, nu m-a impresionat foarte tare. Este destul de înghesuit şi intrarea se face printr-o uşă laterală: adevărata faţadă exterioară a Capelei Regale este orientată spre interiorul catedralei. Merită totuşi să daţi ocol clădirii pentru a admira porţile sfinţilor Jerónimo şi Perón şi silueta rotondei, dar şi pentru a vă desfăta simţurile la tarabele cu ceaiuri şi mirodenii exotice care se înşiră de-a lungul unei laturi. În interior, amestecul de stiluri gotic, renascentist şi baroc m-a cam deconcertat. În concluzie, aş zice că monumentul a servit mai degrabă necesităţii afirmării unui crez politico-religios, valenţele sale spiritual-confesionale fiind cumva lăsate pe planul doi.

Adaug că în Realejo mai pot fi văzute şi alte clădiri impresionante, ca de exemplu Iglesia de Santo Domingo, cu un amestec de stiluri gotic, renascentist şi baroc; Casa de los Tiros sau „Casa Puştilor”, un palat din secolul al XVI-lea denumit aşa din cauza decoraţiunilor cu ţevi de muschete de pe faţadă; Palazo Madraza, primul seminar islamic din Granada, ridicat în 1349 de Yusuf I. Dar chiar dacă nu sunteţi pasionaţi de arhitectură şi istorie, centrul oraşului este locul cel mai potrivit pentru a vă amesteca printre localnici şi a socializa la o cafea sau un pahar de ceva, a face cumpărături sau a căsca, pur şi simplu, gura (şi ochii).

Cum însă orice turist serios este „împovărat” de o „misiune” autoasumată, a sosit momentul să descoperim cele trei coline ale Granadei: Alhambra, Albaicín şi Sacromonte.

ALHAMBRA

Cel mai faimos monument musulman din afara lumii islamice, vizitat anual de peste două milioane de turişti, se înalţă pe dealul Sabika. Despre istoria şi configuraţia acestui complex s-au scris reviewuri cuprinzătoare, aşa încât mă voi mărgini la descrieri mai puţin detaliate. Câteva precizări de ordin practic: faceţi neapărat rezervare, pentru că fluxul de vizitatori este controlat; dacă mergeţi la Alhambra pe cont propriu, luaţi un autobuz din zona Pieţei Isabel, altfel riscaţi să ajungeţi gata obosiţi după urcuş; în sezonul cald e bine să aveţi la voi o sticlă cu apă, căci în cadrul complexului există un singur magazin cu răcoritoare şi sandvişuri, situat la intrarea principală, lângă Alcazaba; şi mai ales programaţi-vă cel puţin trei ore pentru turul integral.

Construcţia Alhambrei a început în 1240, sub Ibn el-Ahmar, primul rege din dinastia maură Nasrid, şi s-a încheiat spre sfârşitul secolului al XIV-lea. Se ştie că maurii, veniţi din nordul Africii în anul 711, au pus rapid stăpânire pe aproape întreaga Peninsulă Iberică după ce i-au înfrânt pe vizigoţi. Reconquista, îndelungatul proces de recucerire de către creştini a teritoriilor iberice aflate sub stăpânire musulmană, a debutat aproape imediat şi a durat aproape opt secole. În 1236 Fernando III al Castiliei a cucerit ultimul bastion maur, Granada, transformându-l în stat vasal. Totuşi, abia peste mai bine de 250 de ani, mai precis în 1492, Boabdil, tânărul rege nasrid, s-a predat regilor catolici.

De această perioadă înfloritoare a emiratului nasrid se leagă istoria Alhambrei, o citadelă ce cuprindea palate, şcoli, barăci militare, băi şi grădini înconjurate de ziduri şi turnuri de apărare. Reprezintă o inegalabilă „desfăşurare de forţe”, în care arhitecţii şi decoratorii şi-au dat frâu liber imaginaţiei, construind cu migală şi pasiune clădiri cu arcade şi cupole din lemn, ipsos şi gresie înfrumuseţate cu stucaturi dantelate, plăci de ceramică cu motive geometrice şi mocárabes, renumitele stalactite ornamentale. Le-au adăugat curţi interioare şi grădini de trandafiri pline de fântâni şi iazuri, o adevărată desfătare pentru simţuri.

Noi ne-am început vizita din Generalife, palatul de vară situat pe Cerro del Sol („Dealul Soarelui”), de pe ale cărui terase se deschid privelişti minunate către întregul oraş. Denumirea provine, evident, din arabă, şi anume de la „Djinat al-Arif” („Grădina arhitectului”). Am trecut pe lângă teatro, apoi am străbătut Jardines Nuevos, mărginite de garduri vii, după care am intrat în Jardines Altos, unde am admirat fântânile şi mai ales spectaculosul joc de apă din bazinele din Patio de la Acequia. Ne-am îndreptat apoi spre palatele nasride, trecând prin Jardines Partal, amenajate într-o zonă care cuprindea mai multe clădiri, din care nu s-a păstrat decât cea având cinci arce cu portic. În drum am văzut turnurile bogat ornamentate ce întretaie din loc în loc zidurile.

După o pauză de refacere în aşteptarea orei de intrare (înscrisă pe bilet) la Palacios Nazaríes, am pătruns în inima Alhambrei. Ce aş putea să spun? Că m-am simţit copleşită de atâta frumuseţe? Că m-au încântat inscripţiile delicate cu fragmente din textele din Coran, lucrăturile fine în lemn, ca o dantelă belgiană de cea mai bună calitate, sau minunatele azulejos ce împodobesc pereţii? Totul presărat cu patiouri cu bazine de apă şi fântâni care îşi îndeplinesc rolul liniştitor şi de relaxare, potrivit credinţei musulmane? Şi din acelaşi crez a rezultat şi alegerea materialelor nerezistente, căci palatele nu puteau rivaliza cu lucrarea lui Allah şi nu erau gândite pentru a dura o veşnicie, ci pentru a fi refăcute şi completate de generaţiile viitoare.

Această zonă a Alhambrei cuprinde o fantezie aparent nesfârşită şi extrem de complicată de clădiri splendide şi curţi interioare, şi în absenţa unei hărţi detaliate te poţi realmente rătăci. Pentru a simplifica totuşi, cât de cât, lucrurile, pot preciza că palatul nasrid cuprinde trei secţiuni: mexuar, spaţiul destinat activităţilor administrative; serallo, zona de săli ceremoniale; şi haremul. Din multitudinea de încăperi, una mai frumoasă ca cealaltă, amintesc Sala de los Abencerrajes sau Sala Maurilor, cu o cupolă în formă de stea; Sala de las Dos Hermanas sau Sala celor două surori, cu un plafon cu motive ornamentale elaborate, ca de stup de albine; Salón de Embajadores, sala tronului, locul unde erau primiţi ambasadorii, în faţa căruia se află Patio de Arrayanes sau Curtea cu mirţi, cu bazine înconjurate de plante frumos mirositoare; Sala de los Mocárabes, unde aceste stalactite ornamentale sunt cel mai bine puse în valoare. Complexul Alhambra mai cuprinde şi Palacio de Carlos V, o clădire în stil renascentist ce distonează cu restul arhitecturii maure. Adăposteşte Muzeul Alhambra, pe care din păcate nu l-am putut vizita (este deschis numai dimineaţa şi rezervarea naostră a fost pentru după-amiaza). Înainte de plecare am aruncat o privire şi spre Alcazaba, fortăreaţa în mare parte în ruină, aflată la intrarea principală în complex, deasupra căreia se înalţă Torre de la Vela sau Turnul de Pază, în care n-am mai avut puterea să urcăm pentru a vedea atât cartierul Albaicín, cât şi Sacromonte.

Am părăsit Alhambra cu sufletul plin de bucuria de a fi văzut atâta frumuseţe: concepţiile urbanistice şi arhitectonice maure mi s-au părut a releva un echilibru de invidiat, perceptibil în alăturarea dintre ornamentaţiile delicate şi construcţiile solide cu rol de apărare. Cât despre bogăţia decoraţiunilor, ea nu mi s-a părut deloc ostentativă, atenuată fiind de prezenţa elementelor naturale – grădini şi apă. Abia mult mai târziu, în perioada otomană „decadentă”, luxul etalat de conducătorii musulmani ajunge să frizeze kitschul, ca în cazul Palatului Dolmabahçe din Istanbul. Ştiu, ştiu, e poate o comparaţie hazardată, dar nu m-am putut abţine... În orice caz, pe drumul spre hotel, dar şi în zilele următoare am meditat la moştenirea maură: fără ea Europa ar fi arătat nu numai altfel, ci infinit mai săracă. Voi reveni însă asupra acestui aspect în articolul următor, rezervat Córdobei.

ALBAICÍN

Acest vechi cartier arab acoperă dealul de vizavi de Alhambra. A fost ridicat de maurii refugiaţi în Granada după cucerirea Baezei de către regele Fernando III în 1227. La apogeul domniei nasride cartierul număra peste 40.000 de locuitori şi avea 30 de moschei. După Reconquista, Albaicín a fost lăsat în totalitate maurilor, termenii capitulării, concepuţi în mare parte în conformitate cu tradiţia medievală a convivencia – convieţuirii/coexistenţă – permiţându-le să-şi păstreze religia, legile, obiceiurile şi proprietăţile. Totuşi, mudéjarii, de la arăbescul „al-mudajjar” (adică „oameni cărora li s-a permis să rămână”), au fost curând supuşi constrângerilor religioase şi obligaţi să se convertească la creştinism. Moscheile au fost transformate în biserici iar în 1501, în piaţa Bib-Rambla, musulmanilor le-au fost arse cărţile sfinte. În cele din urmă, maurii care au refuzat să revină în Africa au fost convertiţi şi aşa-numiţii nuevos cristianos convertidos de moros au devenit, mai pe scurt, moriscos.

Astăzi cartierul Albaicín este un amestec de case coşcovite şi carmenes, vile particulare înconjurate de ziduri, toate dispuse pe străzi înguste, cu pante abrupte. Din loc în loc apar mici scuaruri pitoreşti, încărcate cu flori. Noi am pornit în explorare din Plaza Nueva, care, în ciuda numelui, este cea mai veche din Granada, unde am intrat în Iglesia de Santa Ana, o biserică din cărămidă ridicată în secolul al XVI-lea pe locul unei moschei. Din acest scuar larg am pătruns în Plaza Santa Ana, unde am admirat, numai pe dinafară, din păcate, lăcaşul fiind închis, Basílica de San Juan Juan de Dios, o clădire barocă despre care am citit că reprezintă centrul spiritual al Ordinului Ospitalier. Şi de aici a urmat urcuşul: pe Caldería Nueva şi Caldería Viejo s-a dezvoltat un fel de bazar marocan, cu prăvălii şi tarabe pline-ochi cu haine brodate, papuci şi genţi din piele naturală, servicii de ceai, obiecte din argint şi ceramică, dar şi cu ceainării. Ne-am oprit şi noi la o mică terasă pentru a savura o ceaşcă de ceai de mentă răcoritor. Ne-am continuat drumul, urcând cu chiu, cu vai, până la El Mirador de San Nicolás, esplanada din faţa bisericii cu acelaşi nume, de pe care se deschid panorame splendide ale Alhambrei. După aceea am luat-o (slavă Domnului!) la vale. Am trecut pe lângă Casa de Castril, un conac somptuos decorat care a aparţinut secretarului reginei Isabel. Adăposteşte Muzeul Arheologic, dar mărturisesc că eram prea obosiţi pentru a intra, aşa că ne-am continuat drumul pe malul râului Darro, până la Paseo de los Tristes. Denumirea acestei străzi, care datează din anul 1609, provine de la faptul că pe aici treceau cortegiile funerare în drum spre cimitir. Este o arteră foarte frumoasă, mărginită pe o latură de un parc cu alei pavate şi fântâni, dincolo de care, mai jos, curge râul traversat de două poduri, şi pe cealaltă de câteva cafenele şi baruri. Am zăbovit la o cafea, respectiv o bere, pentru a admira priveliştea frumoasă a laturii de nord a Alhambrei.

SACROMONTE

Cea de-a treia colină din Granada se înalţă în spatele Albaicínului şi oferă panorame spectaculoase asupra turnurilor Alhambrei şi pantelor cartierului arăbesc. Am ajuns la Sacromonte cu un microbuz electric luat din centru. La poalele dealului şoseaua devine atât de îngustă, încât nu e loc decât pentru o singură maşină, dar presupun că circulaţia nu este prea intensă în zonă. Dealul este sfredelit de peşteri unde, începând din secolul al XVIII-lea, s-au adăpostit ţiganii. Căutătorii de comori au găsit în interiorul uneia din ele nişte oseminte omeneşti pe care le-au „identificat” ca aparţinând lui San Cecilio, motiv pentru care dealul a fost denumit sacro monte, adică „muntele sfânt”. În fapt, casele zugrăvite în alb, unele din ele locuite şi acum, grupate în jurul unor râpe presărate cu cactuşi, dau mai degrabă impresia unui pueblo blanco cu străzi înguste şi abrupte. De câteva decenii Sacromonte a devenit cunoscut ca loc de desfăşurare a renumitelor zambras, spectacole de flamenco aparent improvizate în unele peşteri. La ora matinală la care am ajuns noi locul era pustiu – presupun că rezidenţii se refăceau după petrecerile de cu o seară înainte. Pentru că ideea de a merge pe cont propriu într-un cartier rău famat ni s-a părut riscantă, ne-am interesat la o agenţie de turism din oraş şi preţurile la un spectacol de circa o oră şi jumătate porneau de pe la 20 şi ceva de euro de persoană, ceea ce ni s-a părut mult. Am renunţat şi trebuie să mărturisesc cu oarece regret că pe întreaga durată a călătoriei noastre în Andaluzia nu am vizionat reprezentaţii de flamenco decât întâmplător, pe stradă, în Córdoba, aşa cum voi relata în următorul review.

Am „epuizat” astfel cele trei coline care fac faima Granadei. Dar nu şi explorarea oraşului!

Nu degeaba am făcut referire în titlul articolului la „rosas de suave fragrancia”, preluând textul din versurile celebrei arii interpretată de nu mai puţin celebrul Placido Domingo, preferatul meu dintre cei trei mari tenori. Nicăieri nu am văzut atâţia trandafiri ca în Granada – peste tot, în pieţe, pe străzi, în parcuri, şi lucrul ăsta m-a uns pe suflet. Într-o zi am decis să mergem la Monasterio de la Cartuja, situată la periferia oraşului, în partea de nord-vest, departe de centru. Am traversat Granada cu autobuzul, străbătând cartiere de blocuri dintre cele mai banale, dar care aveau ceva deosebit: rondurile de trandafiri. Încă o confirmare a dragostei pentru frumos a localnicilor, moştenită (oare?) de la mauri. Cât despre mănăstire ca atare, construcţia sa a debutat în 1506 şi s-a finalizat abia peste 300 de ani. Exteriorul este extrem de simplu, lucru înşelător, căci înăuntru, şi mai ales în sacristia în stil baroc, coloanele de marmură multicolore, ornamentaţiile din aur, argint şi fildeş stau mărturie poreclei primite, de „copie creştină a Alhambrei”.

Mai presus de orice, sentimentul adânc cu care am rămas după vizita în Granada a fost acela al unui oraş care pulsează de atâta viaţă, cu un centru atrăgător atât pentru iubitorii de istorie şi artă, cât şi pentru amatorii de distracţie, cu trei coline de pe care se deschid panorame încântătoare, până hăt, spre Munţii Sierra Nevada, şi cu o comoară inestimabilă – Alhambra. Totul frumos „ambalat” în buchete de trandafir cu arome suave.

Părăsesc acum, cu regret în suflet, Granada, un loc în care ne-am simţit excepţional, pentru a descoperi (alături de voi, sper) o altă nestemată a Andaluziei: CÓRDOBA.

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=ch7G9VgX_6s

Citește și CONTINUAREA aici

---
Trimis de Carmen Ion in 14.04.15 13:48:41
Validat / Publicat: 14.04.15 16:17:20
VIZUALIZĂRI: 2876INFO ADIȚIONALE
  • Nu a fost singura vizită/vacanţă în SPANIA.
NOTĂ: Articol ARHIVAT (nu intră în calculul mediei acestei destinaţii)
SESIZEAZĂ
greșeală / conținut, limbaj
Adn. FAVORIT
8 ecouri scrise, până acum, la acest articol

NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (Carmen Ion); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo sau ale administratorilor.
Poze atașate (se deschid în pg nouă)
P01 Vedere de ansamblu a zonei din Granada aflată la poalele Alhambrei
EVIDENTIAȚI ARTICOLELE CU ADEVĂRAT UTILE!
Dacă impresiile de mai sus v-au impresionat prin utilitate, calitate etc folosiți linkurile de mai jos, prin care puteți acorda articolului un BONUS în Puncte de Mulțumire-Apreciere (PMA) articolului.

Puteți VOTA acest articol:

PUNCTAJ CRT: 1000 PMA (std) PLUS 34400 PMA (din 36 voturi)
NOTĂ: Mulțumită numărului de voturi primit, articolului i-a fost alocat automat un SUPERBONUS în valoare de 2000 PMA.

ECOURI la acest articol

8 ecouri scrise, până acum

webmaster70 [14.04.15 14:23:23] »

@Carmen Ion - Ilustrația muzicală sau video-muzicală indicată a fost atașată articolului (vezi sus, imediat sub titlu).

alinaro CONS. ONORIFIC AFA / SPANIA [14.04.15 16:53:56] »

@Carmen Ion -

Păi dacă aţi început cu marele Zorrilla, născut la Valladolid (bulevardul principal, un teatru, stadionul şi o piaţă îi poartă numele)... pe mine m-aţi cucerit din start. Nu numai pentru asta, bineînţeles. Articolul este detaliat şi bine structurat, mie mi-a plăcut mult. Cu atât mai mult cu cât eu încă nu am ajuns la Graná.

O singură nelămurire am: la capitolaşul cu tapele, vorbiţi de mauri (să-i dăm Cezarului... ce-i al maurilor). Probabil faceţi referire la amestecul de naţii din Andaluzia, pentru că tapas sunt de origine spaniolă (cel puţin aşa se laudă spaniolii).

Si, cu permisiunea dvs., redau versiunea originală a strofei din poemul lui Zorrilla, ca să dăm cu mai mult parfum local pe aici:

Granada!... tú el santuario de la española gloria:

tu sierra es blanca tienda que el pabellón te da,

tus muros son el cerco de un gran jarrón de flores,

tu vega un chal morisco bordado de colores,

tus torres son palmeras en que prendido está.

Carmen Ion [14.04.15 17:13:51] »

@alinaro - Mulţumesc pentru aprecieri şi pentru completarea în versiunea originală a poemului lui Zorrilla.

Cât despre tapas, ai probabil dreptate: revăzând textul am constatat că m-am exprimat probabil confuz, deşi nu am afirmat că maurii au "inventat" tapas, ci că preferinţa lor pentru mâncărurile variate şi uşoare a inovat gastronomia. De altfel, dacă e să dăm crezare legendei potrivit căreia "tapas" derivă de la verbul "tapar" - a acoperi -, fiind vorba de mici "sandvişuri" avant la lettre cu care băutorii îşi acopereau paharele în cârciumi ca să nu intre muştele, maurii nici nu intră în ecuaţie - Coranul interzice consumul de băuturi alcoolice.

Carmen Ion [14.04.15 18:18:20] »

@webmaster70 - Mulţumesc

kessdox [14.04.15 19:44:19] »

@Carmen Ion - ce mult as vrea sa ajung si eu in Spania!

Carmen Ion [14.04.15 20:36:04] »

@kessdox - Sper ca dorinţa să ţi se îndeplinească

zuzi [14.04.15 21:20:12] »

@Carmen Ion - un articol foarte amplu și foarte bine documentat, la fel ca și celelate episoade ale itinerariilor andaluze.

Este o parte a Spaniei în care nu am ajuns încă, dar când voi alege aceasta zonă ca destinație de vacanță, cu siguranță articolele tale vor constitui sursa mea de bază pentru informatii privind aceste locuri.

Carmen Ion [14.04.15 21:26:35] »

@zuzi - Mulţumesc foarte mult

Sfârșit SECȚIUNE Listă ECOURI scrise la articol

ROG REȚINEȚI:
  • Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul articolului (review-ului) de mai sus
  • Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine linkul ADAUGĂ IMPRESII NOI
  • Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație: in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o ÎNTREBARE NOUĂ
    (întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
SCRIE UN ECOU LA ACEST REVIEW
NOTĂ: Puteți folosi ptr formatarea ecoului: [b]...[/b], [i]...[/i], [q]...[/q]
EMOTICOANE ce pot fi folosite SHOW/HIDE
Sfârșit SECȚIUNE SCRIE ECOU

NOTĂ: Rubrica de mai jos vă permite să vă abonați (sau să vă dezabonați) la / de la notificări (înștiințări prin email) atunci când cineva răspunde unui text scris ca ecou mai sus.
Status Abonament Ecouri la acest review - abonament INACTIV [NU primiți înștiințări atunci când se scriu ecouri la acest review]
VREAU înștiințări pe mail când se postează ecouri la acest review
4 utilizatori sunt abonaţi la urmărirea acestui fir de discuţie (primesc instiinţări la adăugarea unui ecou):
alinaro, Carmen Ion, kessdox, zuzi
Alte impresii din această RUBRICĂ:


    SOCIALs
Alătură-te comunității noastre

AGENȚIA DE TURISM AmFostAcolo.Travel:
SC Alacarte SRL | R.C.: J35/417/24.02.09 | RO 25182218 | Licența de turism 218 / 28.11.2018

[C] Copyright 2008-2021 AmFostAcolo.ro // Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului este interzisă
AmFostAcolo® este marcă înregistrată
AmFostAcolo recomandă găzduirea la ROHOST.COM
pagină generată în 0.0934450626373 sec
ecranul dvs: 1 x 1