Et in Euskal Herria ego...

TIPĂREȘTE

Ei, da... Pentru că asta mi-am propus, să îmi umplu cu realitate acel vast teren viran născut din imaginația unui copil care citea, fiindcă altceva nu putea face, într-un timp desuet, unde chiar și imaginația era interzisă. Și acum, mai bine de trei decenii după, turul de forță pe coasta atlantică a acelei țări pe care eu, de la înălțimea acelor visuri, coroborate cu experiența unei realități mature, afirm că este regina Europei, fără de care Europa însăși nu ar fi supraviețuit prăbușirii zeilor olimpieni, la cumpăna primului mileniu creștin, în fața UAI-ului otoman, a constituit o fericită satisfacere.

Pentru că, dacă Franța nu exista, trebuia inventată!

Așadar am părăsit Merignac, de la periferia Bordeaux-ului, cap compas pe autostrada către Biarritz, spre Bayonne... Orașul care a inventat o armă oribilă, baioneta... Nici nu e de mirare, la capătul unui mileniu de istorie controversată, din care, exact trei veacuri, adică, practic, o treime, a fost sub stăpânire englezească. De altfel, de-a lungul întregului periplu pe coasta franceză a Atlanticului, m-am aflat pe teritoriu englez și m-am tot întrebat cum ar fi arătat azi lumea – Europa, cel puțin – dacă finalul Războiului de 100 de ani ar fi fost altul... Probabil că ar fi fost imposibil alt final, pentru că, nu-i așa, dacă Franța nu exista...

Am pătruns în Bayonne pe ocolite, prin cartiere ciudate, cu blocuri comuniste, rupte, parcă dintr-un Ferentari autohton, doar cu mai multe spații verzi, dar, să nu uităm, orașul este aproape de Ocean, la care a fost și port, odinioară, până când natura, imprevizibilă, a colmatat culoarul Adour-ului... Pe care, regii francezi, interesați de poziția strategică a orașului, la confluența civilizațiilor, l-au repus în matca lui, un secol după alungarea englezilor în insula lor, la o mie de kilometri depărtare...

Deoarece m-am cazat chiar peste râu, la doi pași de centrul vechi – în linie dreaptă, căci șoseaua făcea un mic ocol, către pod și pe linia către Biarritz și, mai departe, spre sud. Ce dezamăgire, această cazare, într-un lanț hotelier care îmi plăcuse aici, în Hexagon, cu trei ani în urmă!

Iar primul contact cu orașul, pe strada care îl străbate, de-a lungul râului, pe lângă primărie, a fost în chiar după amiaza sosirii, când am căutat plajele renumite de la Atlantic. Pe care le-am găsit, întinse, dincolo de port și de un parc de distracții. Parcările sunt imense și gratuite, dar cu greu găsești un loc liber. Iar plajele, de-a lungul cărora poți merge kilometri, până la Biarritz, m-au cam dezamăgit. Poate și ca o continuare a gustului amar lăsat de cazare... Nu-i vorbă, sunt largi, deloc aglomerate, cu tot ce trebuie unei plaje, de la cabine de schimb, la toalete îngrijite și restaurante, ba chiar, în spatele aleii de promenadă, ascuns de dune nisipoase, uneori năpădite de verdeață, un uriaș teren de golf – influența celor trei veacuri de dominație britanică? Iar spre sud, misterioasă, o platformă montană, cu un turn metalic ce amintea de cei doi aproape omonimi, Wells și Welles, cu a lor debarcare marțiană... Să reținem acest turn!

După o baie în Atlantic, ale cărui ape mi s-au părut murdare, după puritatea de la Dune du Pilat, am revenit în oraș, pentru o primă preumblare. Am lăsat mașina într-una dintre parcările generoase, de lângă râu, unde prima oră era gratuită, iar de la 19.00, nu se mai percepea taxă. Cum am scos biletul de parcare la 18.03, am beneficiat de mărinimia edililor pentru a vizita în tihnă centrul vechi. Superb, prin arhitectură, prin culori, prin diversitatea umană. Terasele, pline cu oameni veseli, râul, plin cu ambarcațiuni vesele, stradele medievale care porneau, în stea, printr-un oraș, la rându-i, vesel. Căci Bayonne este incredibil! Plin de contraste, merită o vacanță numai pentru a-l înțelege. Pentru că, iată, am reușit miracolul de a ne rătăci prin el, după ce am intrat pe intrarea principală a Catedralei Sainte-Marie, centrul din centru! Am admirat construcția, dar și tablourile artizanilor care își expuneau arta în spirit mercantil – dar, hei! , pentru asta este arta, să bucure ochii profanilor și să le golească buzunarele, deopotrivă, tocmai pentru ca ei, artiștii, să trăiască și să creeze mai departe... Apoi am părăsit catedrala pe o ușă laterală, către un alt cartier, rememorând traseul, pentru întoarcere. Drumul către palatul orașului ne-a fost barat de un clan dubios de romi – nu, nu erau conaționalii noștri, pentru că romi sunt în toată Europa, de când cu invazia mongolă, doar ignoranța unor jurnaliști dâmbovițeni în căutare de senzațional îi face pe toți români – dar și de echipajul de poliție care ne-a recomandat un alt traseu. Așa că am coborât pe lângă zidul palatului, prin orașul nou, plin de tineri care, acum, în fapt de înserare, se adunau pentru a-și prelungi ziua de vară și de vacanță, către un parc frumos, cu alei largi, cu un tunel care scurta drumul spre intrarea în palat și cu aceiași polițiști care vegheau. Palatul este, azi, hotel, iar camerele sale, cu mobilier medieval, costă cât un sejur mediu. Cu toate astea, era plin de turiști care, de la ferestre, priveau pe stradă cu superioritate, precum, odinioară, feudalii la plebe. Însă, oare, nu cumva aceia erau noii feudali?

Întoarcerea către catedrală a fost lină, pe lângă fântâna de Ev Mediu, departe de Fontana di Trevi, dar la fel de atrăgătoare de turiști romantici. Doar că, surpriză, ușa aceea laterală în catedrală, cea pe care ieșisem, când cu clanul de romi, era închisă, la ora aceasta. Bun așa, dar zidul catedralei era obturat de clădiri diverse, așa încât ocolirea ei – act pe care l-am considerat trivial – s-a dovedit a fi un obstacol de netrecut. Iată-ne, așadar, în rolul lui Ulise, pe drumul său către Itaca... Am coborât pe o stradă colorată, plină cu magazine, către râu, în ideea că, de acolo, vom găsi ușor calea către primărie și parcare. Idee deloc rea, doar că, în acea seară, se părea că Zeul Orientării adormise căci, în loc să coborâm, preț de cinci minute, până la parcare, am luat-o în amonte, pe lângă niște case incredibil de frumoase și ne-am trezit în partea înaltă a orașului, cea mărginită de zidurile de apărarea ale lui Vauban, celebre, prin ele însele. Nimic de zis, doar că farmecul istorico-arhitectural era deja pătat de amurgul zeilor, într-un oraș a cărui geografie nu o cunoșteam. Sau, poate, tocmai de aceea, ca să îi străbatem ulițele, să îi vedem oamenii, așa cum sunt ei, la căderea serii, să îi mirosim parfumul vechi, ițit de acolo, din pulberea străvechii Țări a Bascilor...

Pentru că, a doua zi, am purces spre sud, către Biarritz, stațiunea de fițe de pe malul Atlanticului. De fapt, aș zice azi, când pot să fac comparația cu Marsilia, Cannes sau Nisa, stațiunea aristocratică, deoarece fițele sunt acolo, la Mediterana.

Atlanticul nu este pentru oricine!

Iar Biarritz, satul recomandat pentru beneficiile sale terapeutice – pentru că medicii Vechiului Regim descoperiseră talasoterapia – a devenit cunoscut prin interesul imperial manifestat de Eugenie, soția lui Napoleon al III-lea – pe vremea când acesta era tânăr și preocupat de Gurile Dunării și de statul ce avea să ființeze acolo. Căci Împăratul, departe fiind dezastrul de la Sedan, a construit un palat pentru Împărăteasă chiar acolo, la marginea golfului... Palat care, azi, este unul dintre cele mai scumpe hoteluri. Pe sub care s-a săpat o trecere, prin stâncă, pe unde chiar Churchill a pășit. Pentru că istoria celor două țări este un exemplu de interferență.

De aceea, sub razele blânde ale soarelui de dimineață, cu tălpile goale mângâiate de nisipul răcoros, am luat micul dejun, cu o felie de pâine unsă cu nu mai puțin celebrul pate de fois gras, alături de un iaurt rece. Căci cafeaua aburindă își avea locul pe o terasă, de unde, alături de mulți, poți să admiri plaja centrală care începe să se aglomereze.

Tocmai de aceea pleci, pe faleză, către Stânca Fecioarei Maria, punct de atracție turistică, la poalele căreia s-a ridicat Muzeul Mării. Acolo, peste rocile care străjuiesc Oceanul, sub podul ridicat la îndemnul aceluiași Napoleon al III-lea, te bucuri de bucuria canotorilor marini care se odihnesc, o clipă, înainte de a-și mânui caiacele peste apele liniștite ale Atlanticului. În timp ce, pe drum spre centrul vechi, observi cu coada ochiului platforma montană, pe care se înalță turnul marțian al omonimilor Wells și Welles...

Iar centrul vechi te cucerește, la marginea Oceanului, cu o vizită la Biserica Sf. Martin. Unde, pentru prima dată în periplul de-a lungul coastei atlantice, întâlnești turistul rus, ce pare atât de anacronic aici, departe de căldura UAI-urilor...

Iar ziua următoare, cu o schimbare radicală de vreme, de la un soare pătrunzător, la o ploaie mocănească de toamnă, cu temperaturi pe măsură, am dedicat-o sudului extrem, aparținător Țării Bascilor, ce se întinde pe ambii versanți ai Pirineilor. Depășind Biarritz, drumul te poartă către Saint Jean de Luz. Sat cu o vechime considerabilă, la doi pași de Spania, renumit pentru corsarii basci care i-au adus prosperitatea înainte de Revoluție, este o stațiune foarte căutată azi, pentru plajele sale sigure, apărate de diguri bine construite. De fapt, turismul este principala – dacă nu singura – sursă de venit, dar o sursă sigură, datorită profesionalismului hotelierilor și amabilității localnicilor. Am ajuns relativ devreme la Saint Jean de Luz, dar am fost ultimii care am găsit loc în ultima parcare subterană liberă, în ciuda ploii enervante. Toate parcările de suprafață erau pline și a trebuit să ocolesc de două ori centrul pentru a ocupa mult căutatul loc de repaus pentru mașină. Doar că parcarea era în buricul centrului, chiar în piața în care băștinașii își vindeau mărfurile tradiționale, din care jambonul de porc – doar eram la o aruncătură de băț de Spania – era la mare căutare!

Plaja centrală era aproape, doar că goală, sub stropii reci. Din fericire, în adevărat spirit victorian, la baza plajei se întindea o construcție acoperită, un fel de mall modern, cu magazine și restaurante.

Am părăsit satul, spre următorul popas, senzualul Ainhoa, pe care îl luasem ca reper încă din perioada documentării excusiei (poate și pentru că, într-un bizar serial distopic spaniol – nu știam că spaniolii pot da naștere la o distopie, deși Dali a fost spaniol, mă rog, catalan – Ainhoa era numele unui personaj la fel de senzual).

Până acolo, însă, am făcut un popas la poalele formațiunii muntoase cu turnul marțian, rupt din creația omonimilor Wells, Welles... Vă amintiți? Așadar, am oprit în gara trenului cu cremalieră, către La Rhune... Întrebasem de el în Biroul de Turism de la Saint Jean de Luz (asta, după ce intrasem într-un magazin alăturat, ca să cumpăr o bucată de brânză... Ce șoc am avut atunci, la prima inhalare de aer. Am crezut că m-a lovit un tren, dar, observând-o pe doamna de la galantar, care, alături de fiica ei, dădea binețe oricărui client ce le făcea să sune clopoțelul de la intrare, mi-am zis că am făcut armata și că știu să mă stăpânesc, mai ales că aerul acela ar fi vindecat și un astamatic în fază terminală).

Iar trenul cu cremalieră te poartă, preț de vreo oră, printr-un relief cu adevărat marțian, întretăiat de izvoare, pante abrupte, oi care ronțăie iarba de la marginea șinei, turiști care urcă, per pedes, disprețuind pasagerii trenului, dar răspunzând, cu chiote de veselie, saluturilor acestora și caii pe care doar aici, în Euskal Herria, îi găsești.

Căci acesta este misterul platformei muntoase și a turnului. Vârful de la La Rhune, cu ai săi 905 metri, cu restaurantul de la granița franco-spaniolă, care îți oferă priveliști de vis pe toată coasta, către Biarritz și Bayonne. De vis, cu condiția să vezi, nu să fii cu capul în nori, la propriu. Așa că am intrat în restaurant, pentru un ceai cald și pentru a achiziționa o șapcă specifică Țării Bascilor, acea caschetă cunoscută din anii comunismului, fără de care imaginea muncitorului din uzină nu era completă: basca...

Pentru ca finalul călătoriei să ne poarte în satul Ainhoa, cu o incredibilă arhitectură, pe ruta Sfântului Iacob, Camino de Santiago, cea al cărei sfârșit am avut onoarea să îl vizităm acum doi ani, la Santiago de Compostella...

Iar Ainhoa face graniță comună cu un alt sat, poate mai cunoscut pe meleaguri dâmbovițene, mai ales amatorilor de ardei iute... Espelette...

Ce spuneam?

Dacă Franța nu ar fi existat, ar fi trebuit să fie inventată...

---

VIZUALIZĂRI: 3638 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI