ARTICOL ÎNCĂRCAT ÎN: 28.12.2014
--- M ---
GR. VÂRSTĂ: 40-50 ani
DIN: Bucuresti
ÎNSCRIS: 05.05.13
STATUS: SENATOR
DATE SEJUR
AUG-2014
DURATA: 2 zile
cuplu fara copii

GRAD SATISFACȚIE
SERVICII:
100.00%
Încântat, fără reproș
BUCĂTĂRIE ŞI MASĂ:
100.00%
Încântat, fără reproș
CADRUL NATURAL:
100.00%
Încântat, fără reproș
DISTRACŢ. / RELAXARE:
100.00%
Încântat, fără reproș

NOTA MEDIE REZULTATĂ
100.00%
OBS: Spre deosebire de GRADUL de SATISFACŢIE (care se selectează de autor si se exprimă in procente, 0 - 100 %), MEDIA se calculeaza AUTOMAT, ca notă de la 1 (foarte slab) la 10 (excelent)

AUTORUL ar RECOMANDA
această destinaţie unui prieten sau cunoscut

Descoperind regiunea Midi-Pyrenees

[fb]
NOU TIMP CITIRE: 14 MIN

Occitania, valea Ariege-ului sau locul de unde Parisul merită o liturghie!

Ilustrație video-muzicală
TIPĂREȘTE URM de aici

Il etait un fois
Dans la ville de Foix
Une marchande de foie
Qui vendait du foie
Elle se dit ma foi
C’est la premiere fois
Et la derniere fois
Que je vends du foie
Dans la ville de Foix

Semnificația acestui cântec pentru copii, pe care l-am regăsit pe un magnet, la poalele castelului din Foix, ne scapă nouă, carpatinilor, deși el, cântecelul ritmat, este de folos preșcolarilor din Hexagon, atunci când învață tainele pronunției celei mai melodioase dintre graiurile planetei... Dar nu despre gramatică sau ierarhizări lingvistice este vorba, ci de o altă pagină de istorie, care are reflexii târzii, în lumea virtuală scornită din pana lui Paul Feval și, de ce nu? , ale autohtonului și, ca de obicei uitatul, Ioan Dan... Despre virulenții conți de Foix, Gaston Febus și Henri de Foix-Bearn, mai târziu...

Drumul de la Bayonne la Toulouse, cu un mic ocol, trece printr-un târgușor de la poalele Pirineilor. Acolo, în inima Occitaniei, teritoriul rebel, care atât de greu a acceptat regalitatea franceză. Căci, până la urmă, chiar și micuța Bernadette, la mijlocul veacului al XIX-lea, încă se întreținea în langue d’oc, această rudă a catalanei, cu Fecioara Imaculată... Abatarea, de vreo 40 de kilometri, merită, însă, efortul. Pentru că Lourdes este un obiectiv de neratat aici, pe Meridianul Zero, cel pe care foștii stăpâni ai castelului, în acea perioadă controversată de dinaintea unei alte fecioare, coborâte din Orleans, l-au stabilit la Greenwich, pe Tamisa. Căci pentru asta a fost cunoscut satul, pentru castelul său, care veghea calea Pirineilor, încă din vremea maurilor, cei asediați de Charlemagne și cuceriți cu prețul unei alte minuni – căci, se pare, miracolele sunt la ele acasă, aici, în lumea catarilor – minune care a dus la creștinarea șefului musulman, Mirat, al cărui nume, după botez, a fost Lorus, de unde și actualul Lourdes... De fapt, dacă analizăm o legendă mai puțin cunoscută nouă, observăm compromisul politic, vechi de când lumea. Dar legenda este frumoasă și merită povestită...

Acel Mirat, ultimul dintre sarazinii de pe teritoriul francez, deoarece aceștia fuseseră alungați de Carol Martel, bunicul lui Charlemagne, jurase în fața lui Mahomed să nu predea castelul unui muritor. Situație ingrată, în fața asediului prelungit, la capătul căruia nu se întrezărea decât un singur deznodământ. Dar episcopul din Le Puy, diplomat – sau doar mai șmecher – l-a îndemnat pe maur să se predea Reginei din Ceruri, Maria, așa încât nu ar fi trebuit să își încalce jurământul. Mai mult, după aceea, Mirat s-a creștinat și, înnobilat de însuși Carol, a devenit stăpânul creștin, de data asta, al citadelei pe care tot el o comandase, ca lider islamic...

La Lourdes am ajuns după ce GPS-ul m-a făcut să ocolesc orașul propriu zis, ca să ne lase chiar lângă complexul monumental ridicat în cinstea micuței Bernadette. Am găsit loc de parcare chiar în centru, într-o piațetă îngustă, înconjurată, la înălțime, de hoteluri uriașe. La fix am fost acolo, deoarece, până să ajungem chiar la intrarea în complexul religios, toate căile de acces au fost închise de oamenii legii, din motive de suprapopulare. Nu întâmplător Lourdes este principalul loc de pelerinaj al lumii catolice și nu numai. După ce ciobănița Bernadette Soubirous a avut cele 18 viziuni în Grota Massabielle, peste 200 de milioane de pelerini și-au îndreptat pașii într-acolo. Azi, giganticul Sanctuar al Fecioarei îți fură ochii și te atrage, hipnotic, dincolo de orice altă voință. Alături de mii, din toată lumea – vezi indieni din India sau ruși ortdocși – îi urci treptele în spirală, îi admiri picturile uriașe, îi pătrunzi culoarele și, de la o înălțime amețitoare, privești orașul, dincolo, cu al său castel care, azi, pare minuscul. Nu, este prea mult, chiar și pentru cineva care a văzut destule construcții megalitice! Dincolo de monumental, dincolo de imaginația umană și, cu atât mai mult, dincolo de speranța acelora care, în cărucioarele lor împinse de tinerii voluntari, caută alinarea pe drumul calvarului, spre munte. Și, atunci, am avut o revelație: cu siguranță, Bernadette nu și-a dorit așa ceva! Și, precum potirul Sfântului Graal nu strălucea în aur și diamante, nici locul de reverie al ciobăniței nu putea căpăta aceste dimensiuni faraonice. Într-adevăr, sub imensa clădire, la poalele Vechii Stânci (Massabielle – masse vieille), despicătura în rocă nici măcar numele de grotă nu și-l merită. Este doar un loc de adăpost în calea ploii – exact ceea ce căutase atunci Bernadette, la fel de insignifiant ca și ieslea în care s-a născut Mântuitorul.

Am stat la rând, pentru turul spre grotă și am observat umilința acelora, credincioși sau nu. Nu pot să nu comentez, departe de orice implicare, ordinea și bunul simț care domneau acolo, printre mii de pelerini de o diversitate rară – de la pioșii ordinelor catolice, la indienii îmbrăcați tradițional și chiar indecentul grup britanic, cu inele în nas și tatuaje pe tot corpul – prin simpla comparație cu un pelerinaj la moaștele autohtone...

Ca și cum Sanctuarul însuși nu ar fi de ajuns, undeva, la adăpostul unei ridicături în pământ, de deschide, în adâncime, de data asta, catedrala stranie construită în onoarea lui Pius al X-lea, pentru care s-a excavat echivalentul volumic al unui stadion de fotbal de mare clasă! Basilica a fost inaugurată la un veac de la prima viziune a Fecioarei și consacrată de viitorul Papă Ioan XXIII. De formă ovală, are o rampă în pantă, pe pereții căreia sunt dispuse Misterele Rozariului și Opririle pe Drumul Crucii. Interesant, într-o laterală se află o bucată din haina pe care o purta Papa Ioan-Paul în ziua în care a fost împușcat.

Iar la plecare, am fericit un spaniol, căruia i-am dat tichetul de parcare, valabil încă două ore...

La Toulouse am ajuns pe la începutul după amiezii și, chiar în momentul cazării, lângă Universitate (apropo, Universitatea din Toulouse, azi, al treilea centru educațional, după Paris și Lyon, datează de pe la 1230!), am văzut, deasupra capului, greoi ca un gâscan – deși, la cum arată, seamănă mai degrabă cu un cașalot, dar, hei! , cașaloții nu zboară – un Airbus Beluga, celebru pentru urâțenia sa în eleganta familie aviatică, unde A 380 tronează fără drept de apel... Asta ca să nu uităm că, azi, Toulouse este sediul aeronauticii și astronauticii europene!

Anticul Tolosa, capitală a regatului vizigot și a provinciei Languedoc, este, azi, capitala culturală a Occitaniei, mai ales că, demult, a fost centrul trubadurilor de limbă oc. Orașul are o istorie complexă, cunoscând creșteri și descreșteri, de la Epoca de Fier până la epoca modernă. Să nu uităm că unul dintre conții săi a fost conducătorul primei cruciade, iar Inchiziția, în lupta ei contra ereticilor – catarii, hughenoții, care au găsit refugiu pe pământ occitan – și-a stabilit aici sediul, pentru vreo patru veacuri.

De la Ibis Hotel Universite am luat metroul – căci mașina merita odihna și, poate, chiar șoferul. Dar ce metrou! Când am observat trenul din sensul opus, am crezut că nu văd bine, dar, apoi, am înțeles că, la rându-mi, mă sprijineam de geamul din față al vagonului. Adică acolo unde ar fi trebuit să fie locul mecanicului! Și m-am îngrozit, la gândul vitezei cu care mergea trenul. Singur, fără conductor... Căci aici, în capitala tehnologiei europene, metroul era ghidat de la distanță! Am ieșit fix în centru, lângă catedrală, în mijlocul unei mulțimi pestrițe, de la bunicul care avea grijă de cei doi nepoți care se jucau cu mingea, la tinerii studenți care cântau la chitară și magrebienii stranii, cu părul coafat în simboluri antice de neînțeles. Apoi am luat-o la vale, spre râu, pe lângă catedrală, în piața mare, străjuită de magazine. Cu adevărat, Toulouse este la Ville Rose, pentru că, mai ales în apusul însorit, zidurile iradiau în culoarea fericirii! Iar când am atins Garonne-ul, singurul punct de reper al expediției de până acum, am șezut și am meditat. Poate că schimbarea prea rapidă de relief și istorie, poate simțirea profundă de la Lourdes, poate amintirea unei Bretanii deja din altă viață, poate toate la un loc au făcut ca preumblarea prin Toulouse să fie amețitoare de-a dreptul. Știam că e un oraș cosmopolit, știam că e la confluența civilizațiilor, eram pregătiți pentru asta – doar supraviețuisem Londrei, Parisului și, mai ales, Bucureștiului – dar Toulouse ne-a copleșit. Așa că ne-am retras, în glorie, spre hotel, pentru a pune la cale ziua următoare, ultima a periplului francez.

De fapt, în pregătirea expediției, plănuisem să vizităm Albi și Montauban, pentru a înțelege catarii la ei acasă. Doar la Albi au fost albigenzii și a lor cruciadă... Doar că, pe drum, lectura amănunțită a ghidului de călătorie ne-a dezvăluit un alt traseu, poate mai inițiat decât celălalt.

Spre sud, la castelul virulenților conți de Foix!

Deoarece nu am documentat bine traseul, am făcut unele greșeli.

Astăzi, pot găsi cel puțin patru etape într-o excursie pe Valea Ariege-ului: peșterile preistorice, adăposturile catare și bastidele, castelele și traseele montane, etape care pot acoperi, fără plictiseală, o săptămână întreagă. Iar noi am avut la dispoziție doar o zi...

Așadar ne-am îndreptat către grota de la Le Mas d’Azil, cea mai mare din zonă și singura străbătută de șosea. Inițial am avut o strângere de inimă, la gândul gazelor eșapate de carele moderne, dar am înțeles că fluxul de aer generat de arhitectura grotei și de curgerea rapidă a râului evacuau rapid aceste reziduuri. După ce am lăsat mașina în parcare, ne-am întors, pe malul râului, prin tunelul natural, descifrând, pe drum, o frescă lungă, pe care, ca într-o bandă animată, timpul curgea invers, din secolul XXI către -30000 de ani, la intrarea în peșteră. Căci, da, aici suntem la începuturile umanității, 15 milenii înaintea magdalenienilor din valea Dordogne. Nu știu dacă aerul rece din tunel sau abisul atemporal ne-au făcut să ne înfiorăm... Iar vizita cu ghid ne poartă pe niște culoare uriașe, de templu antic, prin încăperi de catedrală, către locuințele de neînțeles ale azilienilor, ramură a culturii aurignaciene care umpleau văile în plină epocă glaciară. Și toate istoriile astea, de dincolo de istoria însăși, ne sunt dezvăluite nouă de groapa gigantică, plină cu resturile menajere fosilizate a mii de ani de existență... De altfel, în clar obscurul unei săli, după vizionarea unui documentar holografic, în care cei doi descoperitori ai culturii cu pricina dialogau cu o domnișoară de acum 30000 de ani, ghida, cu o voce serioasă, ne povestea cum că, cu peste treizeci de milenii în urmă, valea și râul arătau oarecum la fel. Să nu ne imaginăm, însă, că aceia, o dată ieșiți la lumina soarelui, se bucurau de căldura verii. Dimpotrivă, acolo, pe versanți, îi așteptau nămeții, viscolele și, undeva, pe malul râului, o familie de mamuți care scormoneau zăpada pentru niscaiva iarbă uscată. Doar din adâncurile tenebroase ale peșterii se auzeau mormăiturile înfundate ale ursului de grotă...

Am ieșit, terifiați, la șosea, ca să mai auzim, ca prin ceață, că peștera a servit drept adăpost în epocile catare, în timpul Revoluției, dar și pentru maquisarzii extrem de activi în zonă, în timpul ocupației naziste. Care minaseră tunelul, în eventualitatea unei retrageri germane. Din fericire, nu a fost nevoie să fie detonate acele mine!

Și tot din fericire, la gura tunelului nu ne aștepta viscolul, ci verdele umed și căldura plăcută de august. Ba chiar, trântiți pe iarbă, un mare grup de gură-cască chiar asta făcea, căsca gura în sus, spre povârniș. Cum omul este o ființă imitativă, prin definiție, am ridicat și noi privirea într-acolo, ca să vedem un curajos – sau, poate, doar inconștient – cum primește ultimele indicații, înainte de a fi aruncat în gol, susținut de elastica coardă de bungee jumping. Iar după ce și-a dat drumul, bălăngănindu-se înspăimântător de aproape de peretele abrupt, nu a fost ridicat înapoi, pe munte, ci coborât, lin, în apa râului, pe care a străbătut-o, înot, până la prietenii săi, care îl aplaudau în delir. Probabil că, în caz extrem, aceia erau pregătiți să îl plângă cu aceeași maximă intensitate...

Dar distracția pe valea Ariege-ului atinge cote de nebănuit.

Noi, însă, mai cuminți (sau cu minți!), ne-am continuat drumul, prin defileu, către satele renumite din zonă. Și am ajuns la Saint Lizier... Serpentine abrupte te poartă către Palatul Episcopal, căci micul sat, abia trecut pe hartă, are o istorie milenară, atestat fiind încă din vremea romanilor. Bine așezat, la intrarea Pirineilor, veghează asupra Drumului Sfântului Iacob. Sus, pe deal, Palatul Episcopal este, azi, în renovare, dar calea prin curtea lui continuă prin satul medieval, locuit, pe niște străzi incredibil de înguste, încât, nu de multe ori, am avut impresia că traversăm curțile oamenilor, printre copaci ornamentali, mese, scaune și umbrarii. Dar nimeni nu a zis nimic și, după o scurtă rătăcire prin acel labirint, ne-am trezit în satul din vale, cu ulițe largi, cu restaurantul la care adăstau, leneș, câțiva localnici – căci Spania este la doi pași și siesta, așijderea. Acolo, în piața centrală, ca peste tot în satele de Ev Mediu, trona fântâna din piatră, cu bazinul aferent. Pentru că era cald, pentru că apa curgea, apetisant, am vrut să îmi înmoi palmele în lichidul vital, dar o mișcare roșiatică din bazin m-a oprit. Privind cu atenție, am văzut că bazinul era plin cu pești de acvariu, așa că am lăsat răcorirea pentru mai târziu. Am pășit în biserica romanică, cea mai veche, construită înaintea Palatului Episcopal, doar pentru a admira cele câteva fresce autentice, păstrate din primele secole creștine.

Deoarece traseul ne purta, în continuare, către castelul virulenților conți de Foix!

Ce istorie! Supuși, mai întâi, conților de Toulouse și de Barcelona, nobilii de pe stânca de la Foix și-au luat soarta în mâini – sau, mai bine zis, sabia – ajungând, ei înșiși, la rangul de conți. S-au remarcat prin participările violente la primele două cruciade, fiind și anatemizați de Papă pentru furtul averilor bisericii, dar și remarcați pentru cucerirea Accrei, alt capitol fulminant de istorie. Rebeli, dar și ajutați de poziționarea geografică, conții au fost refugiul catarilor, până la înfrângerea decisivă în urma cruciadei albigenzilor ca, mai apoi, după cucerirea Bearn-ului, să devină centrul protestantismului francez și, prin ultimul conte de Foix-Bearn, Henri, să acceadă la tronul Franței și să pună bazele uneia dintre cele mai longevive și extinse dinastii europene. Chiar dacă, nu-i așa, precum strămoșul Charlemagne, Henri a înțeles compromisul politic, oferindu-i Parisului mesa mult așteptată...

Dar prietenul nostru, în această vizită, avea să devină Gaston Febus, ultimul dintre conții care și-au avut reședința aici, înainte de mutarea la Bearn.

Satul Foix este impresionant, cochet, umbrit de copaci cu coroana rotundă. Se întinde ocolit, în jurul dealului pe care este construit castelul. La care ajungi, după ce străbați centrul vechi, liniștit și liber, la orele siestei. Castelul în sine seamănă cu cele din poveștile copilăriei, cu ziduri înalte, circulare, cu cele trei turnuri care domnesc asupra întregii văi și din care ai o perspectivă de vis spre munți și Spania. Doamna de la casa de bilete spunea, chiar, că cine știe să vadă, poate zări chiar Andorra... Poate... Noi nu am știut să vedem, dar ne-am bucurat de castel, de camerele cu tapiserii și tablouri, de povestea lui Gaston... Acolo, în turn, poți răsfoi, virtual, cartea lui de căpătâi, celebră în istoria literaturii occitane, „Cartea despre vânătoare”, în care își destăinuie secretele celor ce doresc să se inițieze în tainele acestei arte sângeroase. De fapt, pragmatic, Gaston a dedicat volumul regelui Franței, căruia îi refuzase vasalitatea... Iar imaginea definitivă a contelui este retușată de chiar cuvintele acestuia, de la bătrânețe, cuvinte țesute pe tapiseria care îl prezenta dictându-și gândurile scribului: cele trei delicii care i-au încântat și dirijat viața au fost armele, dragostea și vânătoarea...

Te desprinzi cu greu de castel și de sat, doar ca să te afunzi mai spre sud, spre peșterile preistorice. Cum, însă, ce e prea mult, strică, am ajuns la Bedeilhac tocmai la timp ca să vedem cum pornește ultimul grup de turiști în călătorie. Iar apropierea de Spania îți spune cuvântul, deoarece, deși relativ devreme, parcul preistoric, de la poalele muntelui, îți închidea porțile... Hm... În plin sezon și cu atâția turiști...

Am lăsat în urmă toate acestea, după o goană de cinci mii de kilometri, ca să revenim, a doua zi, către Paris și civilizație. Care civilizație ne-a întâmpinat, la chiar ieșirea din Occitania, cu acea ploaie rece, mocănească, atât de familiară locuitorilor acelor meleaguri...


[fb]
---
Trimis de makuy in 28.12.14 18:42:35
Validat / Publicat: 28.12.14 19:51:50
VIZUALIZĂRI: 2138INFO ADIȚIONALE
  • Nu a fost singura vizită/vacanţă în FRANȚA.
SESIZEAZĂ
greșeală / conținut, limbaj
Adn. FAVORIT
6 ecouri scrise, până acum, la acest articol

NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (makuy); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo sau ale administratorilor.
Poze atașate (se deschid în pg nouă)
P09 Lourdes - vedere spre oraș
EVIDENTIAȚI ARTICOLELE CU ADEVĂRAT UTILE!
Dacă impresiile de mai sus v-au impresionat prin utilitate, calitate etc folosiți linkurile de mai jos, prin care puteți acorda articolului un BONUS în Puncte de Mulțumire-Apreciere (PMA) articolului.

Puteți VOTA acest articol:

PUNCTAJ CRT: 1000 PMA (std) PLUS 30800 PMA (din 33 voturi)
NOTĂ: Mulțumită numărului de voturi primit, articolului i-a fost alocat automat un SUPERBONUS în valoare de 2000 PMA.
INFO: membrii AmFostAcolo beneficiază - in cadrul sistemului de Privilegii - de preţuri particulare pentru vacanţa în această destinaţie - negociate direct cu tour-operatorii sau cu proprietarii.
  • Verifică: solicită o ofertă personalizată

  • ECOURI la acest articol

    6 ecouri scrise, până acum

    danamandache [28.12.14 20:41:25] »

    La multi ani, cu multe vacante minunate si vise implinite!!!

    makuy [28.12.14 21:14:39] »

    @danamandache -

    Mulțumesc, la fel. Căci pentru ce sunt visele, dacă nu pentru a fi împlinite?

    webmaster13 [28.12.14 22:41:23] »

    Articolul a "primit" o ilustraţie muzicală sau video-muzicală - vezi mai sus, imediat sub titlu.

    Daca autorul preferă o altă melodie sau un alt videoclip, este rugat să ne scrie (aici, ca ecou, ori pe PM)

    Carmen Ion [29.12.14 08:32:35] »

    @makuy - Minunat articol. Mi-a amintit de Toulouse, pe care, dacă am înţeles eu bine, nu l-aţi vizitat decât în fugă. Sper ca a doua oară să beneficiezi de mai mult timp. căci merită cu prisosinţă o explorare mai profundă. Cât despre Foix, mă faci să regret şi mai mult că nu am reuşit, din cauza problemelor cu închirierea maşinii, să ne ţinem de program şi să ajungem acolo. Despre Lourdes şi sentimentul că Bernadette nu şi-ar fi dorit să se ajungă la asemenea excese: te înţeleg perfect. N-am fost la Lourdes, dar la Fatima am trăit o experienţă similară: am avut senzaţia că s-a exagerat, că pioşenia - de altminteri autentică - a pelerinilor a ajuns să fie pusă în umbră de imensitatea esplanadei şi a construcţiilor.

    Încă o dată, mulţumesc pentru acest revew şi felicitări.

    makuy [29.12.14 11:11:57] »

    @webmaster13 - Nu știam melodia. Foarte frumoasă!

    makuy [29.12.14 11:32:44] »

    @Carmen Ion - Într-adevăr, Toulouse nu a fost în planurile noastre, mai mult de o cazare. Așa că am profitat pentru o fugă de curtoazie prin centru.

    Oricum, Franța este...

    Mulțumesc pentru cuvintele frumoase.

    Un an frumos și cu cât mai multe locuri de suflet de vizitat!

    Sfârșit SECȚIUNE Listă ECOURI scrise la articol

    ROG REȚINEȚI:
    • Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul articolului (review-ului) de mai sus
    • Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine linkul ADAUGĂ IMPRESII NOI
    • Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație: in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o ÎNTREBARE NOUĂ
      (întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
    SCRIE UN ECOU LA ACEST REVIEW
    NOTĂ: Puteți folosi ptr formatarea ecoului: [b]...[/b], [i]...[/i], [q]...[/q]
    EMOTICOANE ce pot fi folosite SHOW/HIDE
    Sfârșit SECȚIUNE SCRIE ECOU

    NOTĂ: Rubrica de mai jos vă permite să vă abonați (sau să vă dezabonați) la / de la notificări (înștiințări prin email) atunci când cineva răspunde unui text scris ca ecou mai sus.
    Status Abonament Ecouri la acest review - abonament INACTIV [NU primiți înștiințări atunci când se scriu ecouri la acest review]
    VREAU înștiințări pe mail când se postează ecouri la acest review
    3 utilizatori sunt abonaţi la urmărirea acestui fir de discuţie (primesc instiinţări la adăugarea unui ecou):
    Carmen Ion, danamandache, makuy
    Alte impresii din această RUBRICĂ:

      SOCIALs
    Alătură-te comunității noastre

    AGENȚIA DE TURISM AmFostAcolo.Travel:
    SC Alacarte SRL | R.C.: J35/417/24.02.09 | RO 25182218 | Licența de turism 218 / 28.11.2018

    [C] Copyright 2008-2022 AmFostAcolo.ro // Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului este interzisă
    AmFostAcolo® este marcă înregistrată
    pagină generată în 0.0624980926514 sec
    ecranul dvs: 1 x 1