De ce numai Bulgaria, Grecia şi Turcia?

TIPĂREȘTE

Poate că n-aş fi tocmai eu persoana cea mai îndreptăţită să ridice problema – la urma urmei, m-am alăturat companiei selecte a membrilor AFA abia de câteva luni. Între timp însă, am început să navighez aproape zilnic pe acest site de călătorii, pe care l-am descoperit foarte târziu, din păcate. Şi am constatat că marea majoritate a articolelor postate se referă la Bulgaria, Grecia şi Turcia.

Chiar aş ruga administratorii site-ului, dacă se poate, să ne furnizeze o statistică a recenziilor din acest an , adică număr total de postări pe destinaţiile Bulgaria, Grecia, Turcia, comparativ – să zicem, cu Spania, Italia şi Franţa, ca să luăm trei exemple europene şi să nu ne avântăm pe tărâmuri mai „exotice”.

O precizare care, cred eu, se impune: am exclus deliberat din listă România, pentru că, fiind ţara noastră, presupun din start că suscită cel mai mare interes şi, prin urmare, cel mai semnificativ număr de postări. (Deşi, dacă tot veni vorba de statistici, poate primim lămuriri şi în legătură cu numărul articolelor publicate despre România – ar fi interesant).

Revenind la titlu, iarăşi, poate că n-aş fi persoana cea mai îndreptăţită să ridice problema, având în vedere că am contribuit eu însămi cu reviewuri pe destinaţii din Bulgaria, Grecia şi Turcia. Am scris însă (şi intenţionez să mai scriu) şi despre Franţa, Italia, Spania şi Portugalia, aşa că pot să trag nişte concluzii cu privire la „atenţia” de care s-au bucurat articolele mele, concluzii bazate pe numărul de vizualizări: impresiile mele din Istanbul, Kavala sau Keramoti au fost mai citite decât cele din Sète, Perpignan, Siracusa sau Barcelona.

De ce se scriu (şi se citesc) atâtea reviewuri despre Bulgaria, Grecia şi Turcia? Simplu: pentru că sunt destinaţiile abroad predilecte ale românilor, fapt dovedit de statisticile oficiale.

De ce nu „se încumetă” românii în mai mare măsură să „atace” şi alte destinaţii? Ei, aici răspunsul e mai complicat.

Un prim motiv ar fi acela că Bulgaria, Grecia şi Turcia sunt mai accesibile ca distanţă: din Bucureşti se ajunge în orice loc din Bulgaria în aceeaşi zi, la fel la Istanbul sau, de pildă, în Halkidiki şi Thassos. Iar timpul şi banii cheltuiţi pe transport reprezintă elemente foarte importante în planificarea unei vacanţe.

Şi dacă tot am adus vorba de timp şi bani, haideţi să zăbovim un pic asupra acestor două considerente. O deplasare cu o cursă low cost te duce în maxim patru ore în orice loc din Europa, iar dacă pândeşti cu răbdare, uneori chiar săptămâni în şir, promoţiile operatorilor de zbor, poţi obţine pentru orice destinaţie un preţ sub 150 de euro bilet dus-întors, cu tot cu un bagaj de cală. Sigur, e mai scump decât transportul cu maşina, mai ales dacă sunt trei, patru sau cinci pasageri, dar poate că suma plătită în plus de un cuplu nu e foarte mare şi efortul financiar chiar merită. Aş adăuga că începând din acest an, dacă nu mă înşel, şi companiile aeriene de linie au venit – prin ianuarie, cred – cu oferte speciale, foarte atractive, că de! , trebuie să încerce să facă faţă concurenţei. De urmărit pe viitor!

Aşadar, dacă problema timpului şi cea a costului transportului nu e chiar de nedepăşit, de ce preferăm în continuare Bulgaria, Grecia şi Turcia şi nu mergem, de exemplu, la mare în Italia, Franţa sau Spania? Sau de ce nu facem circuite în aceste ţări, care au – sper că aici veţi fi de acord cu mine – enorm de mult de oferit vizitatorilor?

Eu cred că o posibilă explicaţie stă în „obişnuinţă”. Ne-am obişnuit cu sistemul AI sau UAI, cu resorturile din Sunny Beach, Bodrum sau Kusadasi, unde ţi se pune totul la dispoziţie – casă, masă şi entertainment – şi nu vrem să încercăm şi altceva. Deşi nu sunt adepta sejururilor sau circuitelor organizate, prea restrictive, şi cu atât mai puţin a AI-ului sau UAI-ului (consider că gastronomia face parte din cultura unei ţări şi îmi place să încerc să o descopăr personal), îi înţeleg pe cei care le preferă. E, fără îndoială, mai comod să te duci cu avionul în Antalia, de la aeroport să te preia autocarul care să te ducă la hotel şi să te răsfeţi, fără nicio grijă, la spa, în apa mării sau piscinei şi de trei ori pe zi la bufetul suedez. Dacă eşti neînsoţit (ă) sau ai copii mici, este probabil soluţia ideală pentru o săptămână de totală relaxare. Înţeleg şi cuplurile fără copii sau grupurile care aleg această variantă pentru că după un an de muncă stresantă vor să stea liniştiţi într-un loc şi să se bucure de câteva zile de repaos şi distracţie.

O a doua explicaţie a preferinţei noastre aproape obsesive pentru Bulgaria, Grecia şi Turcia cred că stă în ideea încetăţenită că celelalte ţări sunt mult prea scumpe. Italia e scumpă, Spania e scumpă, Parisul te lasă lefter şi de Olanda nici nu încape discuţie. După părerea mea, o destinaţie o faci tu să fie ieftină sau scumpă. Nu neg că la restaurant vei plăti mai mult în Franţa decât în Grecia sau Turcia (cu toate că la Istanbul am văzut de curând că preţurile au cam luat-o razna, lucru confirmat şi de reviewurile pe care le-am citit pe AFA despre sejururile la malul mării din Turcia). Dar există varianta circuitelor organizate (cea mai convenabilă financiar, orice s-ar zice), de obicei cu demipensiune, iar la prânz poţi mânca ceva uşor, pentru că oricum după-amiaza vei fi din nou „fugărit” de ghid spre alte şi alte obiective. Iar pentru cei care, ca şi mine, preferă să călătorească pe cont propriu, există diverse modalităţi de optimizare a costurilor. Una din ele este cazarea la particulari, nu la hotel, în garsoniere sau apartamente care să aibă şi bucătărie: economie garantată cu două mese pe zi preparate acasă. Există site-uri englezeşti excelente specializate în astfel de închirieri: homeaway. co. uk; holidaylettings. co. uk sau homelidays. co. uk. Aici veţi găsi de toate pentru toţi, de la garsoniere modeste, la vile cu piscină pentru 16 persoane.

Dar hai să facem nişte comparaţii: pe site-ul AFA am văzut că un sejur de 7 zile pentru două persoane în Antalia cu avion şi UAI poate să ajungă undeva la 3.000 de euro. Anul acesta, în mai, noi am fost o săptămână la Napoli; total cheltuieli 1.400 euro (280 euro cazarea, 260 euro biletele de avion, 860 euro cheltuieli la faţa locului). În Sicilia, în iunie 2013, am stat 13 nopţi; total cheltuieli 2.200 euro: 250 euro avionul, 350 euro cazarea la particular în Siracusa (da, ştiu, a fost un adevărat chilipir), 370 euro închiriere maşină 5 zile, 150 euro benzina, 1.080 euro celelalte cheltuieli. În Andaluzia, cu avion şi închiriere maşină pe toată perioada sejurului, am cheltuit 4.200 de euro în 22 de zile. Sigur, sigur, una e să stai într-un hotel de cinci stele, şi alta în hoteluri mici sau garsoniere închiriate. Ce vreau să subliniez este că dacă te gospodăreşti, poţi vizita şi ţări mai scumpe, şi asta fără a mânca salam adus de acasă sau conserve şi permiţându-ţi o mulţime de capricii, dintr-acelea care fac sarea şi piperul oricărei vacanţe.

La concluzia asta am ajuns trecând de-a lungul vieţii prin diverse etape. Privind în urmă din perspectiva unei femei ajunse la aproape şaizeci de ani, îmi dau tot mai mult sema de adevărul spuselor unui coleg de-al tatei, pe care tata, Dumnezeu să-l odihnească în pace, îl cita mereu: „După familie şi prieteni, lucrurile cele mai importante în viaţă sunt cărţile şi călătoriile. ” Să mă explic (sper să nu vă plictisesc prea tare cu această digresiune, voi încerca să o scurtez cât mai mult): am avut norocul ca la opt ani părinţii mei să cumpere o maşină. Şi ce credeţi că am făcut în prima vară de după asta? Evident, ne-am suit în maşină şi am pornit spre nordul Moldovei, unde am vizitat întâiaşi dată mănăstirile din Bucovina. Dacă în privinţa numelor unor localităţi din Provence sau Andaluzia am uneori lapsusuri (o fi semn de senilitate?!!), fiind nevoită să apelez la computer şi la fişierele în Word în care îmi ţin de câtiva ani „documentaţia” cu privire la traseele parcurse, în schimb nu am uitat şi sper să nu uit niciodată încântarea care m-a cuprins admirând frescele de la Voroneţ sau spaima pe care am trăit-o pe serpentinele, neasfaltate la acea vreme, din Cheile Bicazului. De atunci, zarurile au fost aruncate: m-am îmbolnăvit iremediabil, am luat „microbul” excursiilor.

Până pe la vreo 20 de ani, vacanţele de vară petrecute cu părinţii au însemnat aproape invariabil şapte zile la mare şi două săptămâni de circuit prin ţară. Treptat am văzut şi revăzut mai toată România, cel mai adesea dormind în cort sau în căsuţe la camping. Pe urmă, din 1980, când s-a născut fiul meu, l-am dus în fiecare an la mare: 12 zile casă-masă, un ALL INCLUSIVE obligatoriu de pe urma căruia păstrez şi acum în nări mirosul de la sosurile cu ceapă şi care, desigur, nu se compară cu AI-ul actual. Ce vreau să spun este că ştiu ce înseamnă să fii constrâns să te prezinţi la masă între anumite ore şi să mânânci nu ce-ai vrea tu, ci ceea ce ţi se oferă. Sper că nu-i jignesc pe fanii sistemului AI cu aceste comentarii, sunt doar nişte constatări. După sejurul obligatoriu la mare, urma un sejur, la fel de obligatoriu, la munte: Poiana Braşov, Sinaia – Valea Prahovei. Cine a trăit acele vremuri ştie că benzina era raţionalizată, aşa că deplasările pe distanţe lungi erau o mare problemă. Chiar şi în aceste condiţii, în vara lui 1989 am pornit cu două maşini (şi cu portbagajale pline cu canistre de benzină şi frigidere de voiaj cu carne pe care am fript-o la grătar pe malurile râurilor), împreună cu o familie de prieteni cu un copil de vârsta fiului meu, într-un circuit care a cuprins Moldova şi nordul Bucovinei, cu întoarcere prin Vatra Dornei, Bistriţa, Reghin, Târgu Mureş, Târnăveni (pentru o realimenare cu canistre de benzină de la un prieten care ne-a sprijinit în această „aventură”), Mediaş, Sibiu, Râmnicu Vâlcea, Bucureşti. Nenumărate peripeţii, dar nu asta e important: am considerat că la 9 ani, băieţii noştri puteau să înţeleagă câte ceva din istoria şi geografia României, ca să mă exprim concis şi „didactic”.

În fine, după 1989 unul din primele lucruri la care m-am gândit cu bucurie că e un bun câştigat a fost posibilitatea de a călători în străinătate, după care tânjisem atât de mult. În perioada comunismului nu reuşisem decât să fac o excursie cu maşina cu părinţii în Ungaria şi Cehoslovacia şi o alta, organizată şi cu „All Inclusive”, în Uniunea Sovietică (Moscova, Leningrad, Riga şi Tallinn). Părinţii mei ajunseseră în Occident în două circuite cu maşina, lăsându-mă pe mine „garanţie” acasă. Aşa au fost vremurile... Prin urmare am dat mai întâi o fugă la Praga, apoi ne-am avântat până hăt departe, în Singapore, am făcut un circuit al Greciei şi o croazieră pe Nil şi am vizitat Luxemburgul, Bruxellesul şi Londra. Cum între timp ne îndrăgostiserăm de Grecia, o a doua vacanţă o făceam la mare, stând în vile cu self-catering, sistem care ne-a convenit de minune pentru că dimineaţa oricum nu zăboveam pe plajă după ora 12 şi după-amiaza nu reveneam la „prăjeală” decât după ora 5, aşa că aveam timp să ne pregătim prânzul acasă şi apoi să citim sau să lenevim. Atât de mult ne-a plăcut relaxarea asta totală, întreruptă doar de scurte incursiuni la Meteora, Skiathos sau Egina, încât în următorii 5-6 ani ne-am mărginit numai la câte zece zile pe an de concediu la mare în Grecia. Şi a mai fost ceva, un lucru important: atât eu cât şi soţul şi cumnaţii mei (însoţitorii noştri „tradiţionali”) aveam propriile firme şi eram al naibii de ocupaţi tot timpul, aşa că nu puteam lipsi mai mult de zece zile pe an de la serviciu şi voiam ca în vacanţe să ne odihnim şi să ne simţim bine. Vă recunoaşteţi cumva în acest scenariu?

Şi uite aşa am ajuns ca prin 2004 să-mi dau seama că din marea mea dorinţă de a vedea lumea se cam alesese praful, şi numai din vina mea. Nu văzusem mai nimic din Europa. Optasem pentru comoditatea sejururilor relaxante la mare, mă apropiam de cincizeci de ani şi nu ajunsesem în Franţa, Italia, Spania, Portugalia sau Austria. Trebuia să fac ceva, să schimb lucrurile. Atunci am decis ca toţi banii pe care aveam să-i câştig altfel decât din salariu, mai precis din munca de traducător, să-i investesc în excursii. În excursii atent planificate şi din timp, cu rezervări la cazare şi zbor (atunci când a fost cazul) făcute chiar din noiembrie sau decembrie din anul anterior. Ştiu, unii din voi au servicii care nu le permit să-şi planifice concediile cu atâta timp înainte; alţii, mai spontani, preferă să se lase conduşi de instinct şi să decidă ce vor face la faţa locului – e foarte bine şi aşa. Eu intrasem însă, ca să zic aşa, în criză de timp: eram conştientă că, cel mai probabil, fiecare loc în care urma să ajung aveam să-l văd o singură dată în viaţă şi pentru asta trebuia să mă pregătesc. Să studiez ghiduri turistice (noroc că tradusem eu însămi multe astfel de cărţi, aşa că mă documentasem vrând-nevrând) pentru a vedea care erau obiectivele cele mai interesante de văzut în zonă, să calculez distanţele, să stabilesc bazele de şedere în jurul cărora să ne putem deplasa, şi aşa mai departe. Ei, dacă aş fi descoperit mai din timp site-ul AFA, probabil că aş fi găsit aici surse de inspiraţie care mi-ar fi uşurat mult munca.

În fine, uite aşa am ajuns ca în ultimii zece ani să văd câte ceva din ceea ce mi-am dorit dintotdeauna să văd. Dar ştiţi ceva? Ei bine, aşa cum „iarna nu-i ca vara”, la fel de adevărat este că la cincizeci de ani nu te simţi la fel ca la treizeci. Încep să te doară picioarele şi mijlocul, să ai migrene, rău de maşină sau de avion şi insomnii sau să te trezeşti într-o dimineaţă că pur şi simplu n-ai chef de nimic. Şi atunci tragi de tine să te scoli din pat, pentru că nu-ţi permiţi luxul de a lenevi. Da, dar odată ajuns acasă, ce de amintiri minunate aduci cu tine, câte întâmplări haioase sau mai puţin haioase din locurile pe unde ai hălăduit de împărtăşit celor dragi şi iată, şi vouă, AFA-iştilor, câtă bucurie ţi-a produs vederea teatrului roman din Orange sau a râpei de la Ronda, plimbarea pe plaja de Cefalu, stridiile mâncate la Sète. Până şi scena aia incredibilă de la Grinzing, ăl mai popular cartier de restaurante din Viena, când chelnerii s-au apucat să pună scaunele pe mese la ora zece seara, sau greva ceferiştilor din Franţa, care ţi-a dat peste cap tot programul, nu te mai irită; s-au transformat în amintiri de trecut la capitolul „întâmplări imprevizibile”.

Nu vă refuzaţi plăcerea de a descoperi lumea (sau măcar Europa). Lumea nu se limitează la Bulgaria, Grecia şi Turcia. Vacanţele nu trebuie să însemne numai un sejur la malul mării, oricât de luxos ar fi hotelul. Mergeţi la mare, dar nu amânaţi excursiile, pe principul „anul ăsta sunt prea obosit(ă), vreau odihnă, las că mergem la anul”. Cu fiecare an ce trece, vă va fi tot mai greu să colindaţi. Umblaţi cât mai mult, pentru a vedea locuri noi, pentru a cunoaşte alţi oameni. Şi luaţi-vă cu voi copiii; de cum se fac mai mărişori, veţi vedea, vor începe să înţeleagă, şi orice astfel de „ieşire” va fi pentru ei, ca şi pentru noi, o adevărată lecţie de viaţă.

---

VIZUALIZĂRI: 2600 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI