A fost exact ce a vrut să fie: o drumeţie, o lumânare aprinsă şi câteva momente de reculegere, toate „In Memoriam Emilian Cristea”

TIPĂREȘTE

Întorcându-ne de la acest evenimet cineva a zis: a vrut să fie Valea lui Stan şi a ieşit un Vidraru frumos de toamnă. Adevărul este, aşa cum am scris şi în titlu, că a fost exact ce a vrut să fie.

Nu mă pricep la vorbe dar încerc să aduc un gând pios unui Om-de-Munte. Eu l-am cunoscut doar prin intermediul cărţilor, al articolelor şi interviurilor citite pe internet şi al povestirilor celor care l-au cunoscut efectiv şi mă bucur că am avut ocazia să particip la acest eveniment organizat de Clubul Alpin „Floarea de colţ” Bucureşti, club înfiinţat de Emilian Cristea.

Clubul nu îi poartă numele pentru că Emilian Cristea şi-a dorit: „să se numească „Floarea de colţi” şi aşa să rămână nu numai în evidenţierea frumoasei flori dar şi într-un cinstirea tuturor celor ce acced în înălturi, către ea şi nu pentru ea, pentru ai admira fantasticile locaţii şi vecinătăţile în care îşi expune splendoarea”.

Emilian Cristea a fost în primul rând un pasionat Om-de-Munte. Iubea Carpaţii, le ştia cărările şi le respecta regulile, pentru că spunea: „... muntele, de faci o greşeală ‚ ţi-o mai iartă dar pe a doua nu, şi de multe ori poate fi fatală”. Îi plăcea drumeţia montană şi împărtăşea cunoştinţele montane tuturor celor care aveau norocul şi plăcerea să-l însoţească în aceste ascensiuni.

A fost unul din alpiniştii reprezentativi ai României, deschizând trasee de alpinism în Bucegi şi Piatra Craiului. Aş evoca aici traseul Fisura Albastră din peretele Văii Albe. Nu întâmplător fac asta ci pentru că am fost impresionată când am aflat că alpinistul îşi dorea ca atunci când nu va mai fi, cenuşa lui să se odihnească aici, în inima Bucegilor, în peretele Văii Albe, aşa cum se odihnise de atâtea ori aşteptând timpul şi momentul prielnic cuceririi acestui traseu.

Oameni care l-au iubit, respectat şi apreciat i-au împlinit visul şi atunci când sufletul acestuia s-a înălţat la cer, urna cu cenuşă i-a fost depusă în acest traseu alpin, unindu-se pentru totdeauna cu muntele şi înălţimile.

A fost speolog, unele galerii din peşterile din Mehedinţi purtându-i numele.

A fost publicist, publicând ghiduri şi monografii montane care au călăuzit paşii multor iubitori de munte în ascensiunile lor. Mi-aduc aminte că atunci când am început şi eu să bat munţii şi căutăm informaţii despre trasee, indiferent pe ce site intram mă duceau în final tot la Emilian Cristea. În Piatra Craiului i-am purtat cartea în rucsac.

Nu a iubit doar muntele ci a ştiu să facă şi pe alţii să îl iubească prin articolele publicate în România Pitorească, prin prezentările de la club şi prin imaginile oferite prin diapozitive.

Dar toate acestea au fost curmate, nu acolo pe munte unde petrecea mare parte din timp, pentru că muntele il iubea şi îl ocrotea aşa cum o făcea şi dumnealui, ci undeva la 17km de Barajul Vidraru în satul Oeşti, judeţul Argeş. În timp ce se întorcea cu bicicleta din Făgăraş, a fost lovit de un camion şi a decedat la 12 noiembrie 1982, la vârsta de 67 ani.

La Oeşti am fost şi noi să apridem o lumânare şi să păstrăm un moment de reculegere în memoria lui Emilian Cristea pentru că la „mormântul” său sunt puţini cei care pot ajunge. Pe partea stângă, mergând spre Vidraru, este un monument din piatră şi o cruce unde cei care l-au cunoscut personal sau cei care au descoperit muntele prin cărţile şi articolele sale, se pot opri în drumul lor spre Făgăraş, Transfăgărăşan sau Vidraru pentru a aprinde o lumânare.

Şi cum spuneam şi în titlu acest eveniment a fost marcat, ca şi în alţi ani, şi de o drumeţie. Era propusă Valea lui Stan, un traseu spactaculos din apropierea barajului Vidraru, dar cum chiar de la Emilian Cristea am învăţat că muntele trebuie respectat şi nu luat cu asalt am lăsat parcurgerea acestui traseu pentru altă dată. O să scriu un rw separat despre acest traseu după cât am studiat şi văzut la faţa locului, pentru că mi se pare util a face nişte precizări în legătură cu acest traseu.

După ce am constat că Valea lui Stan nu se putea face în momentul acela am plecat spre Barajul Vidraru. Eram la 2 km înainte de baraj şi mergând pe jos, vedeam pentru prima dată toamna, aceste locuri. In primul rând m-a surprins şoseaua goală, care în urmă cu 2 luni, de Sf. Maria, era extraordinar de aglomerată. Am prins o zi superbă, însorită. Am putut admira în voie coloritul de pe vesanţi. Deşi nu simţeam nici o adiere de vânt din cand în când se pornea din copaci o ploaie de frunze multicolore ce dansau până se pierdeau în vale. Cu ochii la frunze, copaci, versanţi şi la Cetatea Poienari cocoţată pe versantul opus ne-am trezit în tunelul de la baraj. Dincolo de tunel aceeaşi linişte. Nu tu maşini, nu tu tarabe. Nu-mi venea să cred că nu mai e hărmălaia din august. Un baraj doar al nostru, de unde am putut admira în voie albastrul lacului Vidraru în care se oglideau versanţii împăduriţi în zeci de nuanţe. În depărtare, crestele înzăpezite ale Făgăraşului poartă pe cap o căciulă de nori albi.

O luăm în stânga, prin alt tunel, pe drumul forestier, ce merge pe conturul lacului în drum spre cabana Cumpăna. Nu am mai făcut drumul acesta de 20 de ani, când copii mei aveau 5, respectiv 6 ani, dar atunci l-am parcurs cu autocarul. Dar totodată suntem pe marcaj punct roşu, adică traseul Valea lui Stan din sens invers. Aici traseul merge vreo 5 km pe drum forestier şi apoi intră în pădure mergand spre canion. Ne-am propus să facem această parte din traseu. Şi acum avem noroc să fim singuri pe drum, fără praful care se ridică vara pe aici.

Am făcut o plimbare frumoasă, lejeră, într-o zi cu soare blând. Am avut timp să ascultăm amintiri ale celor mai în vârstă. Ne-am bucurat de multă culoare şi linişte în pădure. Apa lacului Vidraru ne încânta cu diferite nuanţe în funcţie de adâncime şi umbrele versanţilor. La întoarcere Făgăraşul şi-a descoperit fruntea lăsându-ne să vedem că în depărtare tronau în faţa noastră vf. Lespezi şi Călţun.

Obişnuită să trec vara pe aici, nu mi-am închiputi că Vidraru este atât de frumos şi toamna.

Următoarea oprire a fost la cetatea Poienari unde am reuşit să urc cele 1480 de scări şi a meritat din plin. Ziua am încheiat-o cu vizita pentru a nu ştiu câta oară a mânăstirii Curtea de Argeş, care are un magnet extraordinar de câte ori trecem pe lângă ea.

---

VIZUALIZĂRI: 3046 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI