Pe-un picior de plai...

TIPĂREȘTE

Mă trezisem oarecum iritat de razele soarelui care intrau pe geam şi-mi băteau drept în ochi. Părea să fie o zi caldă şi senină. Auzeam cum o găină tot cotcodăcea şi mă gândeam că iată, nici aici nu pot scăpa de bucuria păsărească. Acasă am două zebre australiene care în fiecare dimineaţă când apar primele raze de soare încep o gâlceavă grozavă, aşa ca o discutie contradictorie între soţi! Pentru cei care nu ştiu, ca să le înlătur nelămurirea, zebrele australiene nu-s cai vărgaţi alb-negru ca imaginea televizoarelor de demult, ci nişte păsărele micuţe, cu cioc portocaliu, de fapt, nişte vrăbii pe care ăia de acolo din Australia s-au gândit ei că ar fi bine să le prindă, să le bage-n colivii şi să le trimită prin toată lumea. Aşa se fac bani din nimic. Şi-apoi câtă bucurie pe bieţii copilaşi! Când părinţii îi transformă în mici proprietari plenipotenţiali asupra unor insinifiante vietăţi. Peşti, păsărele, rozătoare, toate aceste jucării vii crează în mintea copiilor că a le avea înseamnă a fi mici regi şi deci a avea nişte supuşi. Pentru părinţi, plăcerea aceasta a copiilor e clar o dovadă a iubirii naturii fiindcă cine iubeşte animalele, normal, iubeşte şi natura. Mmm...

În aceeaşi capcană, luat de trendul monden si modern, mă complac şi eu, deşi cu luciditate privesc prizonieratul acestor vietăţi ca pe o răutate umană supremă. Mai rămâne să-mi atârn pe pereţi nişte piei de animale, nişte dinţi rânjiţi de mistreţ sau încremenite capete de căprioară cu ochi de sticlă undeva la loc vizibil pentru a izbi în mod violent şi impresionant orice musafir ce-mi trece pragul. Aşa, ca oricine să poată trage concluzia: măăă, da’ ce iubitor de natură e ăsta! N-ajunge să te lauzi cu locurile în care ţi-ai lăsat netrebnicele accesorii din plastic (pungi, pet-uri, pahare) şi să expui câte 4-5 Gb de fotografii, cum stiu pe multi ca fac, dacă nu faci şi un mic efort s-araţi că iubeşti natura. Şi normal, cum poţi cel mai bine? Păi papagali, iguane, broaşte, cârcălaci şi mormoloci de toate felurile şi culorile, aripate, solzate, otrăvitoare şi inofensive, toate ţi se oferă la preţuri atractive, împreună cu cea mai adecvată hrană, cu vitamine, cu săruri minerale, cu agenţi de înfrumuseţare, totul ca economia mondială să aibă succes, progresul să aducă bani care să-i asigure susţinerea pe viitor. Mmm, parcă-s cam acru azi, nu-ş’ ce am cu economia şi progresul omenirii...

... Mda, şi găina aia care cotcodăcea fu acompaniată strident de un cocoş cam bătrân zic eu după răguşeala cu care se chinua să ţină isonul consoartei. Şi ca trezirea să vină mai grabnic, câinele cel veşnic legat cu lanţul lângă cuşcă şi la fel de veşnic plictisit de cotcodăceala găinilor mândre că mai fac şi ele câte un ou acolo, se puse pe un lătrat gutural de ziceai că pentru întâia dată simte şi el că-şi iîmplineşte destinul de paznic straşnic; o fi văzut el ceva sau poate c-a vrut doar să ma trezească că la mâţe de mult nu mai lătra. Astfel, a început o nouă zi la ţară.

Degeaba n-a lătrat el, la poartă era moşu’ Ion Pavel, un om mărunţel, supt de muncă, cu nişte ochi blânzi şi întotdeauna la el cu un iz de lână de oaie şi miros de vacă. Asta este munca lui dintotdeauna; are câteva oi, două vaci, a avut şi un cal, dar acum e bătrân şi l-a vândut. În rest, mătuşa lui, la fel de uscată, scarpină în fiecare primavară pământul din care îşi smulg spre toamnă roadele nepreţuite. Mâţe are …câte vor ele, căci se înmulţesc după bunul lor plac. Şi mai are ceva moş Ion ăsta, ceva ce mie-mi place al dracului: faguri cu miere de albine! Acolo unde-i casa lui la poalele pădurii e o singurătate care-ţi dă senzaţia că eşti un fel de Adam înainte ca Atotputernicul să-i fi smuls o coastă pentru plămădirea Evei.

Şi-acolo moş Ion are o stupină, într-o poiană înconjurată de duzi şi o colibă mică din scânduri, un fel de adapost unde-şi ţine sculele lui de albinar, nişte căni de tablă, nişte găleţi şi sus, spre răsărit, bătut într-un cui, chipul lui Hristos, aşa, ca să-i grijească de stupina lui uitată de lume. Şi poate ca să nu fie singur doar cu animalele. Am rămas eu singur aşteptând reîntoarcerea moşului; si mi-i bine. Pe pereţi, prinse în pionieze erau pagini îngălbenite din revista Cutezătorii şi din Scânteia. Totul era încremenit în timp. Pe-acolo vremea uitase să mai treacă.

Din când în când, moşul vine, pleacă, trebăluieşte el pe afară pe-acolo, cu un automatism pe care-l vezi la albine şi la furnici, dacă rupi din mult prea flămânda viaţă o fărâmă de timp ca să rămâi înmărmurit în faţa unui stup sau a unui muşuroi. Şi dacă poţi să uiţi de acte, de bani, de obligaţii, acele clipe îţi vor arăta esenţa existenţei şi a morţii în formă pură, aşa cum n-o s-o întălneşti niciunde. Şi printre multe întrebări care-ţi vin, te întrebi dacă acele mici vietăţi ştiu ce-i fericirea, dacă ele acolo, în nimicnicia lor sunt conştiente de chinul şi tumultul care apasă o fiinţă umană.

Şi dacă vei zăbovi într-un cot, întins pe iarbă, fără teama de căpuşele astea la modă acum (un fel de baba-cloanţa aşa cum au fost gripa aviară, febra porcină, nebunia bovină, castraveţii ucigaşi, microbiada mondială şi suspicionada şi deşertăciunea umană în general), o lume fără cuvinte, dar nu mută, îţi va dezvalui cum să iubeşti natura într-o manieră în care nici-n post de televiziune, oricât ar fi de specializat, nu-ţi va putea transmite vreodată.

Cerul de deasupra era strălucitor de albastru încât am început să strănut; după care m-am aşternut pe linişte... vorbea doar pădurea şi pajistea: limbajul păsăretului era unul preocupat, probabil erau doar discuţii cotidiene între vecinii de copac. Masculii îşi certau păsărelele că n-au adunat destule gâze şi puii ăia hămesiţi stau cu ciocurile lor mari, mărginite cu galben, şi piscuie enervant. Sau or fi fost unele invidioase pe altele şi acum se certau de la un loc mai bun de cuibărit. Cine ştie...

Deasupra, sus în cer, o cruce mică plutea parcă veghind ca tihna şi ordinea de jos să nu fie tulburate; după un timp a dispărut fără să observ... probabil şoimul se ospăta deja.

Se auzea şi un cuc răguşit, undeva în spate, adânc în mijlocul pădurii, ca un ceas din acelea de demult, sacadat, chemând şi el pe cineva numai de el ştiut. Era o încâlceală neînţeleasă de sunete blânde, armonioase, aranjate ca-ntr-o simfonie, fără capelmaistru. Mi-am amintit de Vangelis cum într-unul din albume a încercat să redea ceva asemănător. E peste puterea umană, fiindcă toată armonia din acel loc – mirosul ierbii şi cel amărui al buruienilor, zefirul suav al florilor deranjate de picioruşele plăpânde ale fluturilor şi gâzelor, zumzăitul albinelor preocupate de îndestularea numeroasei lor familii, pe fundalul sonor al orchestrei pădurii – era rodul întrepătruderii tuturor elementelor pe care meticuloasa natură le-a creat întru desfătarea simţurilor.

E sublimă senzaţia de libertate trăită stând lipit de pământ, într-un tărâm izolat, străin de oameni, îmbrăţişând trupul zeiţei Gaea. Şi foamea şi setea nu sunt în stare să-ţi chinuie fiinţa, iar plămânii găsesc potrivită alegerea ta şi pe deplin se dilată făcând loc aerului cu nesaţ şi lăcomie sorbit.

... Şi s-a întors moş Ion cu o sacoşă de rafie decolorată mergând cu pasul lui mărunţel, cu mânecile suflecate neglijent, aşa ca un dandy din lumea de dincoace, şi cu nelipsita lui pălărie boţită, plină de praf şi peri de animale. Zice că de-acu trebuie să mâncăm ceva şi-apoi să ducem nişte borcane cu miere la maicile de la mănăstire. El nu le ia bani, las’ să fie întru închinarea maicilor şi pentru păcătoşii care n-au timp destul pentru îndeplinirea îndatoririlor creştineşti.

N-avea şerveţele de hârtie învelite igienic în folie de plastic, ci a scos un ştergar vechi şi scorţos, l-a pus pe iarbă şi a scos din sacoşa aia a lui o legatură albă cu mămăligă rece şi tare, tăiată felii groase de un deget, nişte felii de caş, o mână de ceapă verde şi un boţ de urdă. Sare a scos dintr-un borcan cu o etichetă spălăcită pe care scria ,,muştar de Tecuci’’, de acolo din magazia cu miros de ceară şi propolis. Şi-am mâncat în tăcere ca-ntr-un ritual arhaic, sobru, parcă-ntr-o venerare a tot ceea ce era împrejur. Mămăligă, brânză, ceapă. Măncare nerafinată, rod al istovirii brutale în lupta cu pământul, fugarită cu lăcomie în hăul launtric feroce şi mistuitor. Ne-am potolit foamea şi-apoi am mâncat faguri cu miere. N-avea gumă de mestecat sau bomboane cu mentă cu doar două calorii, ca să înlaturam mirosul neplacut, ci numai ceară de albine pe care am mestecat-o îndelung.

... Vremea trecuse pe negândite şi de-acu’ trebuia să o luam încet prin pădure, 4-5 kilometri, până la mănăstirea Probota, la maici. Prin pădure, pe cărări şi poteci pe care doar el le desluşea, mergeam ascultând tainele creşterii albinelor, aşa cum le ştia el din copilărie când prindea roiurile din pădure cu fumul şomoioagelor de paie. Apoi, despre cei cinci copii ai lui despre care de mult nu mai ştiam nimic. De fapt nu mă interesate, sincer. Trăisem în lumea mea fără să-mi pese de firele subţiri care-mi legau existenţa zăvorâtă-n pereţi de sticlă de originile mele ancestrale.

,,Cel mare e inginer silvicultor, unul e pădurar pe lângă Iaşi, două fete sunt la oras, doamne, în învăţământ, iar cel mic e călugar la Muntele Athos. Aşa a vrut el, de mic a fost el aşa mai cuminte şi mai ascultător’’ vru moşul să-mi limpezească amintirile vagi despre copii săi. ,,Cu mine nu-i niciunul. Ce să facă aici în pustietatea asta? Amu tinerii se duc în Italia, în Spania. ‘’ ,,Da’ matale cum ai trăit toată viaţa aici? îl intreb, aşa, ca şi cum l-aş fi compătimit. ,,Aşa am prins eu; prima nevastă s-a îmbolnăvit şi mi-a murit când eram tineri; cu a doua m-am luat că şi ea era văduvă; şi-am făcut copii cu ea şi-am trăit bine. Am mâncat ce am avut, da’ n-am răbdat de foame... şi-apoi... aista-i pământul meu şi eu tot al lui îs! ’’

Din când în când mergeam în tăcere trecând din pădurea de foioase în alta mult mai tăcută, printre cetini de molid. Acolo covorul de ace estompa orice zgomot de paşi.

A ridicat deodată mâna ca un orator care avea ceva de spus. Ne-am oprit, simţind că are să-mi arate ceva. Printre crengi, drept în faţă, o căprioară se vedea stând încordată cu picioarele depărtate, părând a respira greu. Am crezut că fată! Stăteam nemişcaţi. Ne-am iţit doar capetele ca două manguste curioase. Deja ar fi trebuit să ne simtă şi să se facă nevăzută în mod normal. Se auzea doar un gâfâit ca un muget înecat de suferinţă. Sigur făta! Doream să surprind momentul fără să o speriem; era ceva total inedit. Dar... nimic în afară de gâfâitul ăla chinuit. Moşul se apropie fără să mă mai bage în seamă vorbind mai mult pentru el şi pădure: ,,Aştia-s câini, nu oameni! ’’ Eu tot nu pricepeam, dar l-am urmat şi eu tiptil ca un copil temător de necunoscut. ,,Nu-i mai satură nimica, mânca-i-ar holera! ’’

Căprioara, cu spume sângerii pe boticul negru şi cu bale atârnându-i sub bărbie, se sufoca trăgându-se înapoi, cu laţul metalic înfăşurat în jurul gâtului. Era un cablu de împletitură oţelită din acela care-i folosit la frâna biciletelor. Pielea bej-maronie era zdrelită pe alocuri, purtând semnele zbaterii pe lângă trunchiul de molid.

A prins-o între picioare şi cu grijă a eliberat-o. S-a clatinat ca sub influenţa unui drog şi apoi a plecat împleticindu-se în salturi oarecum haotice, neprivind înapoi.

Nu ştiam că se practică felul acesta de vânătoare, dar în hăţişul minţii umane zburdă încă liber reminescenţele necontrolate ale instinctelor primare. Mai încolo, mai erau câteva laţuri tot din sârmă. ,,Aişte-as de-a lu’ Boghian, ăia pun laţuri. O terminat tăţi porcii şi cerbii şi căprioarele, pentru carne. Pentru bani. Bursucii i-au scos cu fum din vizuini şi i-au omorat cu suliţa, pentru untură, o dau pe la fabrici, ca fac din ea iruri tămăduitoare pentru arsuri. Iacă, îi bună ea ştiinţa, da’ untură de bursuc nu poate să facă ş-apoi îi omoară şi pe-aiştea care-au mai rămas’’.

... Drumul nostru mi se părea că ne călăuzise spre a cunoaşte limita subţire între viaţă şi moarte. Era oare o legătură între viaţa sau moartea bietei sălbăciuni şi lăcaşul spiritual spre care ne-ndreptam?

Dacă poteca nu ne-ar fidus la ea, pădurea şi-ar fi văzut propriul copil murind în chinuri. Ca în atâtea alte rânduri...

Printre ramuri, din când în când, se filtrau raze de soare ca-n icoanele creştine când pogoară Sfânul Duh.

Mănăstirea, în urma noastră, era departe... oamenii la fel de departe. Am fost acolo... şi-acum ne-ntorceam. Pădurea înapoi mi s-a părut neagră, întunecată şi mută. O mierlă doar fluiera ca un flautist care-şi încearca instrumentul. Am mers prin alte locuri sau tot pe unde venisem, nu-mi dau seama, pentru mine pădurea era la fel. Dar îmi venea în minte himera căprioarei, Labiş..., dictatorul pasionat de vânătoare..., tenismenul mustăcios şi plin de bani cu vânătorile lui mondene... Fiecare în felul lui era flămând... şi foamea e o nevoie animalică, înfiorător de puternică.

... Şi mătuşa ne-a primit cu o mămăligă aburindă ce statea ca o fântănă arteziană din centrul Romei şi tot elibera abur în seninul serii. Era stăpâna mesei autentice, din lemn, veche, lustruita de palme hămesite şi obosite. De jur-împrejur, străjeri în armuri de tablă emailată protejau boţurile mici, învelite în frunze crude de viţă-de-vie după care se dau în vânt străinii doritori a descoperi România. ,,Să ştii că sarmalele aiestea n-au carne, că-i post azi. Îs cu ştevie acruţă, crupe de popuşoi şi opintici de astă toamnă, la saramură. Orezu-i scump bată-l focu, parcă-l face la fabrică, nu că-l dă pământul’’.

Am strâns din ochi şi-am înghiţit ţuica de prune amestecată cu miere, aşa …ca să treacă toate mai uşor prin stomac şi moşul şi mătuşa se uitau la mine cu o dragoste care nu poate fi descrisă în niciun fel.

,,Nepoate, vezi tu pământul aista? Aista ni ţâni pi tăţi pi lumea asta cât sântem vii şi tot aista ni ţâni trupurile şî după ci murim! Buni, răi, proşti, deştepţi... ne duce-n spate pi tăţi’’.

Pe-un picior de plai... atâta fotografie am demnă de gândurile mele.

...

Aceste gânduri încâlcite şi fără noimă pentru unii, le-am scris pentru cei care au avut răbdarea să citească până aici şi dacă au făcut-o, mă rog lor, ca-ntr-o zi, să lase deşertăciunii temniţa urbană şi pentru un timp să caute satul românesc, în forma lui rudimentară. Şi dacă aveţi rude pe care le-aţi rătăcit uitării, regăsiţi-le şi mai treceţi pe la ele! N-au nevoie de Coca Cola sau cutii de bomboane cu trufe, au tot ce le trebuie lor. Onoraţi-i cu voi înşivă!

Acolo departe de lume, la ţara, oriunde, poti să-te-ndrepţi o dată şi să descoperi filosofia vieţii simple. Ş-apoi strigă tuturor bucuria sufletului tău...

CO. COS1410

10.05.2012

---

VIZUALIZĂRI: 2044 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI