Saptamana Mare (Semana Santa) din Valladolid – sarbatoare de interes turistic international sau locul unde lemnul se transforma in carne

TIPĂREȘTE

Inainte de toate vreau sa subliniez ca mi-a fost destul de greu sa traduc cativa termeni tipici fara de care nu se poate descrie acest eveniment: “cofradía”, “cofrade”, “pasos”, “Procesión”, “pregonero”, etc. Am incercat, totusi, prin explicatii care nu s-au vrut complicate, sa va redau semnificatia acestora (dupa care i-am folosit mai mult in limba de origine). Imi cer scuze daca nu am reusit pe deplin si va stau la dispozitie pentru alte lamuriri.

Cu mai bine de cinci secole de istorie si… istorii, procesiunile si liturgiile Saptamanii Mari sunt unul dintre cele mai valoroase elemente ale patrimoniului ne-material al vallisoletanilor. Sursele istorice spun ca societatea in care s-a conceput tot ceea ce astazi configureaza aceasta mare sarbatoare era o societate spirituala si foarte solidara. Daca la asta adaugam si principalul element estetic si valorosul patrimoniu artistic care intra in joc in zilele de dinainte de Sfintele Pasti, nu are cum sa ne mire faptul ca magnetismul si atractia Saptamanii Mari din Valladolid sunt de neratat pentru mii si mii de persoane an de an.

A te naste sau a fi vallisoletan implica anumite incarcaturi genetice cu care fiecare traieste, sau invata sa traiasca dupa cum poate. Vallisoletanii au, printre altele, un pic de “persoana serioasa” sau “rece” (topicele, stiti cum sta treaba…), si foarte mult de “cofrade” (membru al unei “cofradii” sau grupari religioase formate in jurul unui templu; nu stiu daca “fratie” ar fi termenul potrivit, in romana oricum imi suna ciudat). Generalizez, evident, pentru ca am prieteni valisolletani get-beget pe care Saptamana Mare ii lasa indiferenti. Vorba lor: “esti tu mult mai spaniola ca noi daca ar fi sa ne luam dupa asta”… Insa radacina unei fiinte spirituale, sensibile si transcendente o au multi dintre ei, oricat ar nega-o.

Iata ca a mai trecut o Saptamana Mare, a 12-a pe care eu o petrec aici, din pacate sau din fericire (am ani in care fac prima afirmatie, pentru ca mi-e un dor cumplit de Sf. Pasti petrecute in satul unde am copilarit, si ani, ca acesta, in care-i spuneam surorii mele, ne-adepta a acestei celebrari, ca altii dau bani grei sa traiasca si sa vada “in direct” procesiunile, iar noi avem norocul sa fim aici si e pacat sa nu le traim din plin). Am mai vazut, de-a lungul acestor ani, procesiuni si in alte parti, in mai mica masura, e adevarat. Insa niciunele nu mi-au ajuns la suflet ca cele din orasul meu adoptiv. Si… unde sa cauti, in aceste zile, solemnitate mai mare, devotiune mai profunda, maretie mai grozava decat in Valladolid? In acest Valladolid plin de biserici si manastiri, in aceasta Castilie credincioasa si sobra? Cand v-am vorbit despre oras, v-am promis si mi-am propus sa va descriu aceasta sarbatoare ce mie-mi face pielea de gaina an de an. Mi-a fost teama ca n-o sa ma pot tine de promisiune. Pentru ca voiam sa va ilustrez cu imagini bogate. Si, conform legii lui Murphy :), in aceste zile ploua mai in fiecare an. Iar cand ploua procesiunile se anuleaza, datorita valorii sculpturilor etalate. Legea lui Murphy are, totusi, o explicatie coerenta se pare: cum Sf. Pasti se pun dupa echinoctiul de primavara si dupa luna plina, probabilitatea de ploaie este, in fiecare an, foarte mare. Cel putin asta am aflat de curand.

Saptamana Mare din Valladolid este unul dintre principalele evenimente culturale, religioase si de atractie turistica ale orasului. Sculpturile sale policromate se afla printre cele cu cea mai mare valoare artistica din lume, multumita mai ales geniilor Juan de Juni si Gregorio Fernández, din epoca in care orasul a fost Curtea Imperiului Spaniol. In zilele noastre, in Valladolid se afla sediul Muzeului National de Sculptura (Roth, pe cand impresiile promise? :)), care cedeaza un total de 104 imagini (distribuite intre “pasii” corespunzatori, cum mai sunt numite sculpturile) ca un fapt muzeistic unic in Spania. Toate acestea transforma “procesiunile” (sau defilarile religioase) in adevarate expozitii de imagini religioase in strada, punand in evidenta stransa legatura dintre religie si arta. Acest lucru, impreuna cu devotiunea, sobrietatea, linistea si respectul “cofrazilor” si al publicului, precum si cu trasaturile unice ale evenimentelor “Procesión General de la Sagrada Pasión del Redentor” si “Sermón de las Siete palabras” din Piata Mare, au determinat ca aceasta celebrare sa fie declarata de Interes Turistic International in 1981.

Primele procesiuni pe strazile vallisoletane au avut loc in secolul al XV-lea, desi anterior existau deja in interiorul manastirilor, unde s-au nascut cinci “cofradii” istorice: Vera Cruz, Angustias, Piedad, Sagrada Pasión si Jesús Nazareno, precum si Venerable Orden Tercera. Intre secolele 16 si 17 s-a produs cea mai mare splendoare sculptorica, initiata cu operele lui Juan de Juni si Gregorio Fernández. In secolul 18 “evenimentul” a intrat intr-o etapa de decadenta. S-a recuperat, insa, in 1920, cu ajutorul episcopului din Valladolid, Remigio Gandásegui, sprijinit, la randu-i, de arhitectul si istoricul Juan Agapito y Revilla si de directorul din acea vreme al Muzeului Provincial de Arte Frumoase (astazi Muzeul National San Gregorio). Asadar, s-au reluat defilarile “procesionale” (sau religioase) cu prezenta cofradiilor bisericesti si a sculpturilor care s-au conservat in Muzeu.

Procesiuni si alte evenimente.

Saptamana Mare (impropriu numita asa in acest caz) incepe in dupa amiaza de vineri din a patra saptamana de post (adica noua zile inainte de Duminica Floriilor, care aici se numeste Domingo de Ramos), cu un “cuvant” (“pregón”) rostit in Catedrala de catre o personalitate care are legatura cu acest eveniment sau cu orasul.

Cele 19 cofradii vallisoletane etaleaza/arata un total de 54 de sculpturi, in 33 de procesiuni. “El Sermón de las Siete Palabras” si “Procesiunea Generala de la Sagrada Pasión del Redentor” sunt evenimentele cele mai populare dupa cum va spuneam. Insa majoritatea procesiunilor, prin traditia, solemnitatea si linistea lor, reflecta perfect sentimentul si sufletul acestei traditii.

Evenimentele se completeaza cu liturgii in Catedrala, la care iau parte si Cofradiile: “La Bendición de las Palmas”, binecuvantare realizata de arhiepiscop in dimineata Duminicii Floriilor; “La Misa Crismal” din Joia Mare (tot dimineata); “La Misa de la Cena “ si “La Celebración de la Pasión” in dupa amiaza din Joia si Vinerea Mare; “La Vigilia Pascual” in noaptea de Pasti si “Misa Pascual” in Duminica de Pasti.

Pentru mine Saptamana Mare incepe propriu zis in Duminica Floriilor, cu Procesiunea Magarusului: “la Procesión de la Borriquilla”, adica intrarea lui Iisus in Betleem. La defilare ies toate cofradiile si mai este cunoscuta si ca “procesiunea copiiilor”, deoarece ei sunt cei care ies in evidenta. Cu totii poarta in maini ramuri de maslini, de dafin sau de palmier. Insa nu numai cei care defileaza. Familiile ies, cu mic cu mare, in oras, intr-o duminica de obicei foarte insorita si frumoasa. Centrul este plin de tarabe care vand “palmas”, adica niste decoratiuni de palmier foarte frumos impletite, si niste jucarii care fac un zgomot asurzitor (in realitate aceste “instrumente” din lemn serveau, in trecut, cand nu existau ceasuri, pentru a anunta inceputul slujbei la biserica; un fel de “toaca” de la noi). Lumea e frumos gatita, pentru ca se respecta proverbul “En Domingo de Ramos, quien no estrena no tiene manos”, in traducere literala, “In duminica Floriilor, cine nu poarta haine noi, nu are maini” (adica nu munceste, e lenes, nu e in stare, etc.). Intotdeauna am asociat acest obicei cu “innoirea” de la noi din ziua de Pasti, cand, copile fiind, ne scula mama cu noaptea-n cap sa mergem sa luam Pastita, si ne imbraca cu toale noi, de la chilotei si sosete pana la geaca si pantofi. Asa ca incerc si eu sa respect obiceiul, cel putin cu cel mic. Iesim in orasul puzderie de lume, vedem procesiunea (cu statuia lui Iisus pe magarus, dupa cum v-am spus, ca singura sculptura etalata in acea zi), dupa care ne postam pe o terasa sa bem vermutul la soare si san e rasfatam cu niste “tapas” gustoase. Toata lumea face acest lucru. Atmosfera e una de sarbatoare totala si nu am ratat aceasta zi decat anul trecut, cand am prins o procesiune a magarusului mult mai mica in El Enciso, La Rioja, unde mergeam sa vizitam un parc tematic cu si despre dinozauri (cred ca v-am povestit despre el anul trecut).

Luni, marti si miercuri sunt cateva procesiuni in fiecare zi. Insa cum sunt zile lucratoare si nu mai locuim in centru, ca in primii mei ani aici, nu prea iesim. Mai ales ca nici vremea nu insoteste defilarile.

Insa joi e zi plina. Anul asta am avut placerea de a ma plimba prin oras insotita de Noriega, sotul si fetita ei (salutari pe aceasta cale, Andreea). Din pacate, procesiunea de la 11h dimineata se suspendase, datorita cerului innorat. Asa incat am facut… turism religios, adica am vizitat cateva biserici unde “pasii” (“pasos”) sau sculpturile asteptau, frumos impodobite, sa fie scoase de catre “cofrazi”. Pana la urma am avut noroc si nu a plouat, ba chiar a iesit soarele, asa ca plimbarea a fost una frumoasa. Chiar si eu, dupa atatia ani aici, tot am mai descoperit doua trei coltisoare ale orasului unde nu intrasem niciodata. Noroc cu prietenul vallisoletan care ne-a insotit si de la care am mai invatat cate ceva. Vorba proverbului: “Nunca te acostarás sin saber una cosa más” (Niciodata nu te culci fara sa inveti ceva nou).

Seara eram hotarata sa ma… imbib: insa, cum va spuneam, e ca un facut. Soare toata dupa amiaza, si cand se apropie ora procesiunilor, incepe sa ploua. Asa ca, resemnati, am baut un suc cu niste prieteni, membri unei cofradii, ale caror fetite ar fi trebuit sa iasa la defilare.

El Sermón de las Siete Palabras.

In fiecare Vineri Mare la pranz, Plaza Mayor din Valladolid se transforma intr-o scena care aminteste “los autos de fe” (o manifestare publica a Inchizitiei) din secolul al XVI-lea, in care o persoana din lumea bisericii, invitata in fiecare an cu acest stop, reflecteaza asupra celor sapte cuvinte pe care Isus le-a rostit pe cruce, in fata respectivelor sculpturi care le ilustreaza. Acest “sermón”, organizat de catre Cofradía de las Siete Palabras (care poseda sapte sculpturi, una pentru fiecare din cele sapte cuvinte), este precedat de un “pregón” (cuvantare), consistand intr-un sonet, care se proclama de-a lungul intregii dimineti in diferite puncte ale orasului. “El pregonero” (persoana care il citeste), insotit de un alai calare, ia pergaminul la ora opt dimineata de la Arhiepiscop, in Palatul Episcopal, si incepe “ruta”. La unsprezece si jumatate, alaiul se intalneste cu cofradía in Piata Zorrilla, si incepe procesiunea pana in Plaza Mayor, unde la doisprezece incepe “Sermón”-ul.

Procesión General de la Sagrada Pasión del Redentor.

Aceasta procesiune din dupa amiaza Vinerii Mari este cea care iese cel mai mult in evidenta in toata Spania prin cantitate (32 sculpturi) si calitatea operelor, care cuprind/descriu toate scenele vietii lui Isus, de la Ultima Cina pana la Singuratatea Mamei Sale. La aceasta procesiune iau parte toate cofradiile vallisoletane. Este ziua in care, an de an, incerc sa fiu in oras, pentru ca, desi nu am vazut-o in intregime in fiecare an (dureaza cateva ore bune), continua sa ma impresioneze pana la lacrimi. Vinerea trecuta am iesit in oras pe la 18h si ceva. Ramasesem cu ideea ca va incepe la 19h, asa ca, dornica sa prindem un loc bun, am lasat masina in parcarea din Feria de Muestras (gratis in zile de sarbatoare) si in zece minute am ajuns in Plaza Mayor. Lume multa, frig pe masura, si bancile care se aseaza acolo pentru autoritati (si nu numai) inca neocupate. Acolo am aflat ca incepe la 19:30h, insa, ca de obicei, toata lumea privea spre cerul innorat. “Defileaza? Nu defileaza? ” sunt intrebarile cele mai des auzite in aceste zile. Am mers la un ceai cald repede, eu neputand sa stau foarte cuminte pe scaun, cu mintea si urechea la ce se intampla afara. La 20h si ceva inca nu incepuse. Responsabilii evenimentului trebuie sa se asigure bine ca nu va ploua, pentru ca majoritatea sculpturilor sunt atat de vechi si au o asa valoare incat este o crima sa le scoata pe ploaie. In cele din urma, la 20:45h a inceput. Defilarea incepe langa Iglesia de las Angustias, in apropiere de Catedrala, si noi ne-am asezat in susul strazii, langa Plaza Fuente del Sol (in apropiere de Plaza Mayor). Evident, cat de fataisem noi de colo pana colo, lumea se asezase (de multe ori vin cu doua trei ore inainte ca sa prinda loc… in picioare, evident). Asa incat deja ma gandeam cum o sa reusesc sa fac atat de mult ravnitele poze pentru voi, dragi prieteni. Noroc cu cel mic. Urcat pe umeri, bai ai mei, ba ai matusii, tot facea la poze si comenta. Eu ma gandeam cu groaza la ce poze facea, si cred ca se vedea pe fata mea, asa incat doi domni foarte amabili ne-au facut loc sa trecem in fata cu cel mic. Le multumesc pe aceasta cale, chiar daca n-or sa aiba habar vreodata de randurile astea, pentru ca in felul acesta o sa va pot rasfata cu imagini bogaaaate :)

Procesiunea generala, asa cum v-am spus, reuneste toate cofradiile din oras. Cele cinci cofradii istorice vallisoletane, anotate de portughezul Pinhero da Veiga in opera sa “Fastiginia” (1605), si carora trebuie adaugata cofradía franciscana seglara, s-au format in jurul urmatoarelor ordine religioase:

- “Cofradía de la Orden Franciscana Seglar (V. O. T.) ”: a luat nastere in disparuta Manastire San Francisco, situata in Plaza Mayor si care exista deja in sec. al XIII-lea. Cofradía este posibil sa dateze de la sfarsitul secolului al XV-lea;

- “Cofradía Penitencial de la Santa Vera Cruz”: este a aceeasi manastiri, insa nu se cunoaste data fondarii acesteia; ceea ce se stie este faptul ca in 1498 Primaria ii oferea ajutor pentru construirea unui “Humilladero” in Puerta del Campo. Cofradía are propria biserica de la sfarsitul sec. al XVI-lea;

- “Cofradía Penitencial de la Sagrada Pasión de Cristo”: legata de trinitari, a fost fondata in 1531. Binefacerile cu care se ocupau constau in a-i ajuta si a-i consola pe condamnatii la moarte si a-i pregati pentru “marea calatorie”. O profunda decadenta i-a dus, cu tercerea timpului, la pierderea patrimoniului, inclusiv a bisericii;

- “Ilustre Cofradía Penitencial de Nuestra Señora de las Angustias”: din ordinul dominicilor din manastirea San Pablo, si a carei existenta juridica demonstrata incepe abia in 1536. A fost aprobata in 1569 de catre abatele din Valladolid de la vremea aceea si s-a stabilit in propria biserica in aceeasi epoca;

- “Cofradía de Nuestra Señora de la Piedad”: din ordinul mercedarilor din disparuta manastire Convento de la Merced Calzada; a fost refondata de catre vallisoletani in 1578. Anterior era cunscuta ca si cofradía “de los Xinoveses”, membrii sai fiind in mod exclusiv bancheri genovezi de la curtea lui Carlos I;

- “Cofradía Penitencial de Nuestro Padre Jesús Nazareno”: din ordinul agustinilor din (la fel) disparuta manastire Convento de San Agustín. A luat nastere in 1596, desi sunt exista indicii cum ca a existat si inainte de aceasta data. Incepand cu 1676 se separa de Ordinul Agustin (cu care vor mentine relatii foarte tensionate) si se muta intr-un nou templu.

Odata cu recuperarea procesiunilor din Saptamana Mare in 1920, a inceput sa ia nastere o noua serie de cofradii: unele din asociatii religioase, mai concret din sectiunile de tineret, si altele din initiativa directa a arhiepiscopului Gandásegui, cu scopul principal de a “etala” sculpturile recuperate. Asa s-au creat pana la treisprezece noi cofradii, pe care insa nu le mai mentionez, ca prea multe detalii de acest gen nu-si au rostul aici.

Procesiunea Generala am vazut-o, si de data asta, aproape in intregime. Zic “aproape” pentru ca pe un baietel de 8 ani, oricata rabdare si bunavointa ar avea el, e greu sa-l tii nemiscat atatea ore. Mai ales cand iti reproseaza cu o fata dulce si inocenta: “Mami, si acum o ora tot 5 sculpturi mi-ai zis ca ne-au mai ramas de vazut”. Am ratat, totusi, doar 3-4, pentru ca, in drum spre masina, pe strada care merge spre Plaza Poniente, am vazut si finalul, adica Cofradía Sfintei Inmormantari, cu Domnul Iisus in sicriu, acesta urmand a fi scos din nou, in Duminica Pastelui, gol de data aceasta. Am vazut si admirat pentru a 12-a oara organizarea grozav de minutioasa a cofradiilor; m-am cutremurat vazand membri care, in dorinta de a face penitenta lor particulara, mergeau desculti la aproape 0 grade Celsius, sau carau cruci grele pe umeri… Am zambit vazandu-i pe copilasii de cativa anisori, imbracati cu costumul de rigoare, cerand sa faca pipi sau cascand obositi… M-am induiosat vazand ca toti sunt egali in aceste formatiuni, persoane cu discapacitati sau nu, de varsta a treia pana la prichindei de unu doi anisori pe care cei mari erau nevoiti sa-i ia in brate pentru ca atatea ore de defilare era exagerat de mult pentru ei. Am admirat aranjamentele florale care inconjoara sculpturile pe targi (crini, cale, trandafiri, etc., in functie de puterea adchizitiva a cofradiei respective), desi s-a observat criza si la acest aspect. M-am cutremurat ascultand sunetele ascutite ale goarnelor si ritmul sacadat al tobelor… Nu, de Saptamana Mare din Valladolid nu ma voi satura niciodata. Asa cum niciodata nu voi uita “prima mea Semana Santa”, cand eram atat de entuziasmata incat parca pluteam, si fugeam de la o biserica la alta, si o sunam pe mama ca sa auda si ea ceea ce auzeam eu.

O mica anécdota tot va voi mai povesti si aici, legat de vestimentatia “capuchón-ilor”: un prieten argentinian, in primul lui an aici, se intorcea de undeva seara, tarziu, pe una dintre stradutele inguste din centru. Dintr-odata se intalneste nas in nas cu un membru al unei fratii, costumat (probabil se intorcea de la defilare), cu capuchón-ul pe cap (deci i se vedeau doar ochii, daca se vedeau si aia), dar foarte amabil: a salutat omul, cu un “Ce faci? ” rostit cu voce grava (pe-asta o avea :)), asa incat prietenul nostru mai mai sa faca pe el. De atunci nici nu vrea sa auda de procesiuni si defilari… Noi radem sa murim cand ne povesteste, insa pe el l-a marcat acest episod in mod serios. Si sa nu credeti ca sunt numai straini carora defilarile acestea le provoaca sentimente mai… putin placute, ca sa zicem asa. Nu, nu, exista si spanioli de la mama lor (din ce in ce mai multi) care spun “pas” si pleaca la plaja sau la munte in zilele astea.

Traditii si obiceiuri.

- In teorie, Saptamana Mare din Valladolid, ca si alte celebrari din Castilla, se caracterizeaza printr-o liniste sparta doar de banda de tobosari si gornisti pe care fiecare cofradie o are. Am spus “in teorie” pentru ca situatia s-a tot schimbat in ultimii ani. Lumea se fataie de colo colo, multi chiar traverseaza strada, “taind” defilarea, fara nicio rusine si respect.

- Pregatirea este atat de minutioasa, iar membrii isi iau rolul atat de in serios, incat se intampla urmatorul lucru: daca duminica trecuta a fost Pastele aici, saptamana viitoare deja voi vedea si auzi exersand cate o banda de tobosari si gornisti langa stadionul lui Real Valladolid, pentru ca acolo nu deranjeaza pe nimeni. Deci abia se termina evenimentul si ei deja incep sa-l oragnizeze pe cel de anul viitor. Asta da responsabilitate si devotiune!

- Inca exista persoane care aseaza scaune pe marginea strazii, mai ales pentru procesiunea generala, datorita duratei acesteia. Mai mult, eu am vazut persoane care stau pe scaun, invelite cu o patura, adusa tot de acasa, cu sendvisul si sticluta de apa/suc langa ei.

- Unele sculpturi defileaza pe targi cu roti. De exemplu cele care sunt proprietati ale Muzeului National de Sculptura: acestea trebuie sa fie transportate pe roti si cu lumina electrica pentru ca asa cere Muzeul, desi, incet incet, din ce in ce mai multe sculpturi sunt transportate pe umeri, ca in alte parti ale Spaniei (Andaluzia indeosebi, unde Saptamana Mare se traieste mult mai… intens, ca sa zic asa; exemplu: daca o procesiune se suspenda datorita ploii, e o obisnuinta sa vedem la tv cum membrii si locuitorii cartierului respectiv plang in hohote, pentru ca asteapta sa “iasa” la defilare un an intreg).

- In Joia Mare este traditie sa vizitezi sapte biserici pentru a te ruga la sculpturile expuse. Anul asta am indeplinit cu brio traditia :);

- Sculptura “El Descendimiento” mai este numita si “el Reventón” (inseamna explozie, accident, avarie), pentru ca in 1741, la intrarea in Biserica Vera Cruz, a strivit un comisar. Incepand cu 1891, “El Reventón” a devenit prima sculptura care s-a transportat pe o platforma pe roti.

- Traditia afirma ca “El Señor Atado a la Columna” (“Domnul legat de coloana”) l-a intrebat pe Gregorio Fernández, autorul acesteia: “Unde m-ai vazut de m-ai redat asa de bine? ” Si acesta i-a raspuns: “In inima mea, Doamne”.

Sa mai mentionez ca aici Saptamana Mare este cu mult mai importanta decat Duminica Pastelui ca si sarbatoare in sine. Eu “dau vina” pe faptul ca avem liber de joi pana duminica (in cateva comunitati autonome sunt liberi si luni), si multa lume pleaca in vacanta toata saptamana, iar duminica este ziua de intoarcere. Mananca si ei miel, ca si noi, insa repet, este o masa oarecare, din pacate, fara fastul si bucuria in corp si suflet de la noi. Post nu prea se tine, cred ca v-am mai zis. Cel mult nu se manaca carne vinerea.

O manifestare pagana a Saptamanii Mari este cea numita “Las chapas” (un joc de noroc), joc ce si-ar avea radacinile in Vechiul Testament, cand soldatii romani si-au tras la sorti tunica lui Iisus. Este vorba despre un joc cu monezi, care are loc in dimineata din Vinerea Mare (de fapt, s-a extins si la alte zile) si este singurul joc aprobat de biserica. Un fapt cel putin curios, daca tinem cont ca in acest zile trebuie sa fim mai piosi, sa pacatuim mai putin… Se arunca doua monezi in aer si trebuie sa cada pe aceeasi parte. Pariurile s-au facut in prealabil. Jocul nu are nicio legatura cu loteria statala, si a fost interzis pana in 1992, desi doar teoretic, pentru ca se juca clandestin in multe localitati castiliene. In ziua de astazi, “los corros”, cum se numesc grupurile de jucatori, sunt permise in baruri si localuri publice contra unei sume de 30 de euro, pe care o plateste locatia unde se organizeaza. Singurul lucru pe care il cere si pretinde Administratia publica este sa se mentina ordinea publica, pariurile sa se limiteze la cantitati moderate si sa se accepte bani doar cash pentru a evita adevarate ruine patrimoniale. Este destul de complicat sa se calculeze cam cati bani “circula” in acest joc, insa se pot strange 30 de persoane care joaca un milion din fostele pesete, adica 6.000 euro!!!

De fapt, exista o contrarietate in sarbatorirea acestor zile: multi dintre vallisoletani (si spanioli in general) nu sunt… piosi, cel putin nu in mod declarat si demonstrat. Adica imbina vizitarea bisericilor si procesiunilor cu pranzuri si cine copioase, iesiri in oras, cu distractie cat cuprinde. Lucru care nu se intampla inainte, sau cel putin asa mi se spune. Si sunt convinsa ca schimbarea a avut loc de la an la an, cum probabil si la noi se intampla. Cu toate acestea……

In loc de concluzii: plimbati-va pe strazile Valladolidului, vechile strazi din centrul Valladolidului; intrati in templele sale, in Biserica de la Cruz, de Jesús, de San Martín, de las Angustias; rugati-va putin intre coloanele Catedralei; admirati pe cerul portocaliu de aprilie turnul Santa María de la Antigua; sau strabateti linistiti, la prima ora a dupa amiezii de joi, pietele Trinidad, San Pablo, Universidad, coborand pe Costanilla in cautarea turnurilor bisericilor si manastirilor, si veti intelege de ce Castilla este asa si de ce Valladolidul este asa, si cum vocatia sa este misticism pur si pura eternitate. Procesiunile sunt emotie pura si iti atrag mai mult sufletul decat privirea. Veti intelege de ce siruri intregi de autocare, masini, trenuri si alte mijloace de locomotie isi dau intalnire in orasul de pe Pisuerga. De la sculptura Cinei Cea de Taina, in care Domnul arata cu o solemnitate deosebita fructul spicului si-al vitei de vie, si pana la durerea serena a Fecioarei, sculpturile Saptamanii Mari a Valladolidului plimba in noaptea castiliana toata drama Golgotei: Domnul Iisus din Nazaret si Iertarea, pregatirile pentru Crucificare, cele Sapte Cuvinte, Coborarea de pe Cruce, si pana la Invierea Domnului. Veniti in Valladolid, da. Si duceti cu voi caldura credintei de aici si povestiti si altora cum aceste tinuturi castiliene, din vechea Hispanie, sunt un loc de credinta si de veselie, de dragoste si speranta, sunt locul unde toate acestea transforma lemnul in carne. Pe mine, romanca mandra cat cuprinde, Saptamana Mare m-a cucerit la prima vedere. Si, cum spun de multe ori ca “sunt din lume / a lumii”, stiu ca voi fi tot restul vietii o ambasadoare (auto-declarata) a acestui eveniment. Oriunde m-as duce.

Va cer iertare ca m-am intins atata. Pentru mine aceasta sarbatoare o merita cu prisosinta. Inteleg, totusi, daca nu ati ajuns pana la sfarsit. Paste Fericit si multa lumina in suflete va doresc!

---

VIZUALIZĂRI: 2778 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI