Sub apă la sud de Kassandra

TIPĂREȘTE

Într-una dintre zilele firbinţi de august, ale vacanţei din 2010, din Halkidiki, am fost la scufundări.

Mi-am aranjat această mică aventură cu câteva zile mai devreme, seara târziu, la o agenţie turistică foarte mică din staţiunea Hanioti. Nu mai reţin numele agenţiei, oricum sigla era în limba lor, dar negocierile au fost foarte scurte, angajata de acolo fiind foarte amabilă. După câteva telefoane pe care le-a dat, mi-a comunicat tot ceea ce trebuia să ştiu, am plătit şi am plecat.

În ziua scufundării, ne-am întâlnit cu organizatorii încă de dimineaţă, în faţa celui mai mare supermarket din staţiune, Masoutis, acela de la strada principală şi care este dispus nu departe de hotelul Tropical, unde eram noi cazaţi. Au venit cu nişte maşini de teren, vechi şi cam rablagite, cu care organizatorii ne-au luat atât pe noi cât şi pe alţi turişti dornici de aventuri subacvatice. Ne-au dus la centrul de scufundări, a cărui locaţie nu am reuşit să o localizez (e drept că la ora aia nici nu mă interesa locaţia) unde am descoperit că eram destul de mulţi amatori de senzaţii tari. Aici ne-au împărţit în începători şi avansaţi şi am fost luaţi în primire de către instructori. Aceştia ne-au îndrumat către nişte încăperi cam afectate de vreme, de unde ne-am luat echipamentul de bază: neoprenul, labele, cagula, centura cu lestul. În mijlocul uneia dintre camere era şi compresorul care zgomotos, încărca de zor buteliile cu aer. Eu mi-am găsit cu greu o pereche de labe potrivite pentru că aveau şi multe piese afectate de folosirea îndelungată. Am văzut multe elemente de echipament pentru scufundări în stare foarte proastă sau cu defecţiuni majore, labe cu cordelele de ajustare rupte, neopren găurit, centuri de lestare rupte sau cu cataramele defecte, etc. Asta arată că acest centru de scufundări este foarte solicitat şi are succes în zonă. M-am convins de acest lucru şi văzând numărul mare de turişti veniţi dar şi numărul mare de instructori între care era cel puţin un rus.

Am vorbit de aceste elemente de echipament defecte, nu neapărat ca o critică, pentru că au avut până la urmă echipament potrivit pentru toată lumea, dar am vrut să evidenţiez faptul că acest centru de scufundări era foarte solicitat.

După echipare s-a trecut la instructaj pe categorii, în funcţie de pregătirea fiecăruia în acest domeniu. La începători era o doamnă, scafandru şi ea, care vorbea foarte bine limba engleză. Începătorii erau la rândul lor împărţiţi pe echipe. Avansaţii au beneficiat şi ei de instructaj de calitate, făcut cu simţ de răspundere, de asemenea în engleză.

După instructaj, materialele au fost încărcate în maşinile de teren, activitate la care am participat şi noi. De data asta au fost folosite mai multe autovehicule pentru transport, atât pentru echipament cât şi pentru turişti. De acolo s-a mers câţiva kilometri, s-a ieşit de pe drumul asfaltat şi s-au mai parcurs câteva sute de metri pe un drum neamenajat până într-un golf micuţ, nu departe de localitatea Loutra, în sudul peninsulei Kassandra. Golful are malurile pietroase şi este străjuit de versanţi destul de înalţi, acoperiţi de tufe dese şi o pădurice deasă şi sălbatică de pini.

Împărţiţi pe echipe mai mari sau mai mici am fost luaţi în primire de instructori, poate prea puţini instructori la cât de mulţi eram şi ni s-au dat regulatoarele de aer şi buteliile. Ne-am echipat cu tot materialul adus şi după verificările de rigoare ne-am îndreptat spre zona de unde se intra în apă. Începătorii, nu prea mulţi, au fost îndrumaţi către un ponton betonat unde au fost instruiţi iar şi unde au făcut toate antrenametele necesare dobândirii aptitudinilor de scufundător, sub îndrumarea instructorilor desemnaţi lor. De acolo au coborât în apă pe o scară metalică, acolo apa având poate mai mult de trei metri adâncime.

Noi am intrat de la mal, de la apă mică, trecând printre multe meduze din acelea maronii despre care se spune că au pişcătura iritantă. Cred că eram mai mult de 10 turişti şi din ce îmi aduc aminte 2 sau 3 instructori. Şi asta era doar una dintre grupele de avansaţi. Când am ajuns pe la 2 metri adâncime, s-a mai făcut o verificare a funcţionării echipamentului şi când totul a fost bine, ne-am îndreptat către o stâncă mare care cobora adânc în marea Egee. Scufundarea către adânc s-a făcut pe lângă această stâncă, probabil folosită ca reper.

Oricum este indicat ca scufundările să se facă în apropierea stâncilor sau a recifelor pentru că în aceste locuri se găseşte viaţă subacvatică din abundenţă, deliciul scufundătorilor.

Când am intrat noi sub apă, marea era foarte caldă şi pe tot timpul scufundării s-a menţinut destul de caldă până la peste 20 de metri adâncime. Chiar nu am întâlnit niciun curent rece în tot acest timp. Dar cu cât am coborât mai adânc cu atât a început să se întunece şi să se reducă vizibilitatea şi asta nu neapărat din cauza adâncimii (20 de metri nu înseamnă prea mult) cât mai ales din cauza stâncii care bara lumina soarelui.

Despre peşti ce să vă spun. O nebunie şi o abundenţă greu de descris. Egeea fiind o mare caldă, găzduieşte o mare varietate de vieţuitoare dintre care cele mai frumoase şi reprezentative vieţuitoare sunt peştii. A fost mirific. Am lăsat în urmă meduzele maronii şi am întâlnit bancurile de peşti. Erau grupuri mici de peşti fusiformi, albi cu dungi subţiri, longitudinale şi negre, grupuri mai mari de peşti plaţi, argintii cu o pată intunecată în apropierea cozii şi erau bancuri mari de peşti mici şi negri care ne-au însoţit până la cea mai mare adâncime la care am coborât, adică undeva în jur de 25-26 de metri. Erau şi multe alte specii de peşti, dar nu formau bancuri atât de distincte precum aceştia. Cert este că nici nu ştiai unde să te uiţi mai repede, ce să admiri mai întâi. Imaginile se derulau cu repeziciune, chiar dacă noi ne mişcam domol, aşa cum se înnoată pe sub apă, cu tot echipamentul acela specific.

Pe versantul submarin erau tot felul de plante dar şi obişnuitele vieţuitoare statice care-şi unduiau doar tentaculele deschise precum petalele unei flori, în căutarea hranei.

Pentru mine a fost o încântare coborârea aceasta în adâncurile albastre ale Egeei. Liniştea aceea a adâncurilor, misterul lumii înconjurătoare, agitaţia inofensivă a peştilor, culorile acelea vii ale vieţuitoarelor acvatice au contribuit la o stare sufletească deosebită şi greu de descris în cuvinte, o stare de bine şi de echilibru interior, de vibraţie pozitivă în concordanţă şi în armonie perfectă cu mama natură.

Efortul înnotului la adâncime şi-a spus cuvântul, aerul din butelii s-a împuţinat şi am început uşor, aproape insesizabil, călăuziţi de instructori, să facem cale întoarsă. La un moment dat, furat de peisajul adâncurilor, am coborât mai mult, câţiva metri sub nivelul la care era ultimul iunstructor, iar acesta observându-mă mi-a făcut semn să urc şi să nu îl mai depăşesc. M-am conformat făcând în acelaşi timp manevrele de scoatere a apei din vizor, pentru că la acea adâncime, presiunea apei exploatează orice imperfecţiune a echipamentului iar vizorul meu nu era chiar cel mai potrivit pentru mine din punct de vedere al ajustării pe faţă.

Uşor, uşor, am ajuns iar în zona cu apă mai puţin adâncă, unde întâlneşti peşti solitari, lunguieţi, coloraţi în verde, roşu şi argintiu şi care sunt foarte curioşi, aşteptând ca un scafandru să disloce involuntar vreo piatră pentru a ciuguli particule mici de hrană greu sesizabile de ochiul uman.

Am oprit de câteva ori, făcând pauze de câteva minute la diferite adâncimi pe parcursul urcării spre suprafaţă, pentru decompresie şi pentru reacomodarea organismului cu presiunea mai mică de la suprafaţă. La trei metri adâncime, ultima oprire, ultimul palier de decompresie, viaţa subacvatică este foarte abundentă, aici plantele fiind stăpânii absoluţi care formează o pătură groasă vegetală, adăpost excelent pentru zecile de specii de peşti.

Ultimii metri i-am parcurs ocolind meduzele maronii, grăniceri involuntari între cele două medii şi am străpuns suprafaţa apei cu satisfacţie pentru ceea ce am trăit, am văzut şi am simţit dar şi cu oboseala întipărită pe faţă şi simţită în tot organismul. Ne-am târât echipamentul către mal, ne-am dezechipat, am făcut fotografii (cine a mai putut) şi ne-am îmbarcat gălăgioşi şi satisfăcuţi de cele trăite în acea zi frumoasă de vară.

Un vis împlinit...

Toată aceasă aventură a costat 60 de Euro. Nu ştiu dacă începătorii au plătit un preţ diferit. Echipamentul l-am primit în totalitate de la centrul de scufundări, acest centru fiind şi cel mai mare pe care l-am întâlnit până acum, având mulţi instructori şi o mare cantitate de echipament de scufundare. Echipamentul în mare parte părea destul de folosit şi nu îmi aduc aminte să fi văzut elemente de echipament mai noi sau chiar noi. Instructorii mi s-au părut destul de buni dar cred că acceptă prea mulţi scufundători faţă de câţi sunt ei.

Locul de scufundare este inspirat ales, apa e caldă şi ai ce să vezi. Merită să optaţi pentru a vă petrece o zi la scufundări acolo dacă sunteţi în vacanţă în peninsula Kassandra şi dacă bineînţeles apreciaţi această activitate. Poate fi o zi de neuitat!

---

VIZUALIZĂRI: 4483 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI