'La ruta del Cares' - o bijuterie a Varfurilor Europei!

TIPĂREȘTE

2 ianuarie 2010.

Profitand de faptul ca aveam parintii si multe rude aproape, si datorita dorului cumplit de zapada (in Valladolid ninge foarte foarte rar), a doua zi dupa revelion am hotarat sa tragem o fuga la munte, intr-una din multele escapade de-o zi pe care le facem din cand in cand. Ghid: surioara mea, care a batut la pas multe din minunatiile nordului Spaniei. Ne-am lasat cu incredere pe mana ei si am petrecut o zi minunata.

Am plecat dimineata pe la 8h din Valladolid. Dupa parerea sor’mii, tarziu, ca de obicei. Dupa ce a tras de noi sa iesim mai repede din casa, ne-am intalnit cu verii si nasii nostri si am plecat in directia León. Inainte cu cativa kilometri de a ajunge la León, am facut dreapta, spre pitorescul sat Riaño, unde deja peisajul era unul de munte. Niste case tare frumoase, un lac de acumulare cu nivel ridicat, ca doar era iarna, si… acolo am avut noroc de primii fulgi de zapada dupa mult timp!! Am facut un scurt popas, sa bem o cafea sau o ciocolata calda (la acelasi bar am oprit si in aprilie 2010, cand am fost la Covadonga, si atunci era plin de floricele) si am continuat drumul, de data asta mai ingust si cu ceva zapada pe carosabil. Mare ne-a fost bucuria cand am vazut cum incepuse sa ninga, chiar daca n-aveam cauciucuri de iarna (aici nu-s obligatorii, ca la noi). Am mers prudent si gata.

“Ghida” stia parca pe de rost drumul, asa ca in scurt timp am ajuns la un “mirador” unde totul era alb “pe camp, in zare…”. Oprire obligatorie. Destul de maricica, pentru ca, de fapt, zapada era unul dintre obiectivele noastre. Ne-am infofolit cum am putut, cu echipament mai de oras, ce sa facem… Si primul lucru pe care l-am facut a fost un om de zapada. Nu mai facusem un om de zapada de la Craciunul din 2005, petrecut la ai mei, in Arges. Insa pe atunci baietelul meu era mititel, si nu cred ca-si mai aducea aminte. Asa ca mare le-a fost bucuria celor doi prichindei din gasca atunci cand am purces la a da nastere unui om de zapada, dintr-o zapada pufoasa, proaspat cazuta, care se “lipea” extraordinar de bine. N-aveam matura, nici morcovi, asa ca i-am pus un bat, un fular, si o… tigara :) Ne-am batut cu zapada, am ras ca niste copii, in vreme ce tata mormaia: “Noi suntem satui de zapada, voi ati ajuns sa nu mai stiti ce-i aia…”

Ghida ne-a luat, atunci, la o plimbare pe un deal din apropiere, prin padure, si am ajuns la alt “mirador”, de unde privelistile erau grozave. Dupa poze si admiratul de rigoare, ne-am intors unde lasasem omul de zapada, incercand sa-i tragem pe copii pe niste saci de plastic gasiti prin portbagaj. Mare ne-a fost surpriza cand am gasit un grup de spanioli facandu-si poze cu omul facut de noi. Avusese succes, ce sa mai!

A urmat pranzul: chiftele si snitele, cu branzica adusa de ani nostri de acasa, si… tuica fiarta adusa in termos, ca, de, baietii nu uita ceva asa de important! Deci se bea tuica si in Spania, by the way :)

Am continuat drumul spre tinta finala, in directia Posada de Valdeón, cu inca doua opriri. Prima intr-un alt sat de munte, Valdeón, mic si fara tipenie de om pe strada la ora cand am ajuns. Am gasit, in schimb, multa lume in singurul bar din satuc, si ne-am mai incalzit putin. Satucul era superb; strajuit de munte in spate, cu case mari, din piatra, chiar impresiona de frumos ce era.

A doua oprire, dupa ce inclinatia soselei avea muuuulte grade, de credeam ca masina mea de putini cai nu ma mai urca inapoi, am ajuns la un loc curios, “El chorco de los lobos”, unde surioara mea si-a facut din plin datoria, dandu-ne explicatiile de rigoare. Pentru ca restul grupului, da, am fi vazut locul ala ingradit, cu o “gaura” spre drum si un fel de “covergi”, insa nici prin cap nu ne-ar fi dat scopul “constructiei”. De fapt, ne-am fi descurcat noi pana la urma, ca era un panou cu o scurta descriere. Vazand pozele si citind explicatiile, veti intelege: in padure erau multi lupi (pe vremuri, presupun), asa ca, pentru a-i “usui” sau prinde ca sa nu le manance oile, ciobanii ii luau la goana prin tarcul ala in forma de V, deschis la partea spre padure, si, cand acestia se luau dupa ei, ei se ascundeau in covergi, lupii cazand in capcana. O chestie interesanta. Afli, in acest fel, ce metode de “supravietuire” foloseau locuitorii altor tari in trecut. Noua ne-a placut.

Si, dupa ce-am aflat noi cum statea treaba cu lupii care voiau sa manance oile, mai mergem un pic, pe o sosea asa de ingusta, trecand pe sub niste roci care, dintr-un moment intr-altul ne gandeam ca ne vor cadea in cap, sau ma rog, pe masina, si trebuind sa claxonam inainte de fiecare curba, ca nu cumva sa vina o masina din sens opus, si asa ajungem la Desfiladero del río Cares. Acolo se sfarsea soseaua. Erau cateva casute si restaurante, ceea ce dovedea ca locul era unul turistic. Cred ca mai mult pe timp de vara, ca atunci cand am fost noi, nu era deloc aglomerat.

“Desfiladero” e un fel de trecatoare printre munti, iar aceasta face legatura intre León si Asturias. Poate fi strabatuta numai la picior. Vara se fac excursii si autocarul te lasa la intrarea in trecatoare, in León, si te ia din partea cealalta a muntelui, in Asturias. Am stat si noi vreo trei ore acolo, insa evident ca nu am iesit in partea cealalta.

Raul Cares si-a facut loc printre munti asa cum a putut, prin eroziune. Mai tarziu, omul a facut restul, transformand zona intr-un loc turistic minunat.

Noi am parcat masinile, am ajuns la locul unde incepe trecatoarea si, dupa ce am trecut un pod peste rau, si altul langa un mic baraj construit acolo, in buza muntelui, am intrat in trecatoarea propriu-zisa. Latimea este pana intr-un metru jumate, sunt bare de protectie, si trebuie sa ai grija pe unde mergi. Cel putin atata cat am mers noi. Pe vremea aceea, fiind iarna, drumul era plin de balti, asa ca am luat cu totii apa la bocanci, pentru ca, pe alocuri, lumina zilei nu intra bine si nu vedeai bine pe unde calci. Plus ca era plin de pietre si stanci, asa ca am avut mare atentie cu cei mici.

Cred ca aceasta trecatoare e o minunatie vara, dar s-o strabati de la un cap la altul, lucru care iti ia 3-4 ore bune. “La ruta del Cares”, cum este cunoscuta, are vreo 12km, si multi autori au numit-o “Gatul Divin” (Garganta Divina). Locul unde noi am lasat masina se numeste Caín si macar putem spune ca am fost putin pe cea mai stramta si mai frumoasa parte a trecatorii. Acolo nu era zapada, insa destul de multa umezeala in “burta” muntelui.

Ruta incepe, deci, in Caín (provincia León) si se termina in Poncebos (Asturias). Dificultatea este cel mult medie. Pozele mele sunt o nimica toata pe langa ce am vazut pe net. Daca v-am starnit curiozitatea, intrati pe rutadelcares.org sau rutadelcares.com Veti vedea imagini in care parca peisajul este de pe alta planeta. De fapt, atat e de vestita frumusetea acestui loc, incat Ruta del Cares a devenit una dintre cele mai populare rute de munte, daca nu cea mai cea, din Varfurile Europei.

Daca va place muntele si aveti ocazia, nu ratati aceasta bijuterie a Varfurilor Europei! Si daca tot sunteti aproape, continuati pana la Covadonga, o alta piesa de baza a turismului din nordul Spaniei, si despre care va voi povesti in curand.

---

VIZUALIZĂRI: 1887 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI