Prin Ranca, spre Transalpina

TIPĂREȘTE

Motto: "Nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie."

Dupa o saptamana deosebit de grea, in care agitatia cautarii unei pensiuni – adapost pentru o noapte - a fost prea-plinul, sambata dimineata am pornit sa descopar ce-i frumos si ce-mi place mie din Transalpina si mult mediatizata Ranca.

Stiind ca despre aceasta destinatie s-au scris sumedenie de comentarii, hotarata sa fac abstractie de aritmetica kilometrilor, am plecat fara creion si notes pentru insemnari, sperand sa fac din aceasta plimbare una de relaxare totala.

Drumul de la Bucuresti la Ranca a decurs normal, pe traseul obisnuit al multor automobilisti care vin din sud: Pitesti, Ramnicu-Valcea, Horezu, Novaci. De aici incepe Transalpina, DN 67C, cea mai inalta sosea din Romania, care serpuieste in curbe stranse si abrupte pana la Sebes.

I s-a spus "Drumul Regelui" pentru ca in urma unor lucrari de reamenajare, in anul 1938 Regele Carol al II-lea s-a incumetat sa-l inaugureze strabatandu-l in intregime, o singura data in viata lui. Acest drum, de fapt o carare anevoioasa care taia Carpatii facand legatura dintre Transilvania si Oltenia, a avut importanta atat pentru ostirile romane in expansiunea lor catre Dacia, cat si – mai tarziu – pentru nemtii care, din necesitati impuse de ambele razboaie mondiale, l-au reconstruit si reparat.

Pentru stramosii nostri aceasta carare dificila a insemnat dintotdeauna calea migrarii periodice a pastorilor si turmelor de oi - primavara spre munte si toamna spre ses - atunci cand crestele alpine nu mai puteau asigura hrana pentru animale. De aceea l-as numi "Drumul Transhumantei". Sau "Drumul Bejeniei" daca facem referire la perioada de impunere fortata a religiei catolice in Transilvania cand familii intregi erau nevoite sa-si paraseasca locurile de bastina pentru a-si pastra nestirbita traditia. Istoria consemneaza episodul in care localnici din Jina, ungurenii, in frunte cu preotul satului, au traversat crestele abrupte pe "Poteca Dracului" stabilindu-se in sud si ducand cu ei traditiile, portul si ocupatia.

Am ajuns la Ranca – statiune in devenire, pe care si noi o ajutam sa devina – in jurul orei 16, deci tarziu pentru a ne aventura in traversarea Parangului pe Transalpina. De aceea programul nostru prevedea odihna si pregatirea pentru drumul de a doua zi, intr-una dintre pensiuni. Kallisto, aflata la intrarea dinspre Novaci, ne-a fost salas in noaptea de sambata 3 septembrie 2011.

Impresia generala, personala, despre Ranca nu este cea mai favorabila tocmai pentru ca fiind "in devenire", este de fapt un santier insirat de-a lungul drumului. Se construiesc inca multe vile si pensiuni, unele au lucrarile stopate sau chiar sunt scoase la vanzare, nefinalizate, din ratiuni financiare. Cladirile sunt foarte inghesuite si au spatii de parcare restranse si inca neamenajate. As fi preferat o locatie mai putin aglomerata si cu mai multe posibilitati de servire a mesei. Nu contest placerea unora de a-si pregati singuri cina in aer liber, dar atunci cand caut relaxarea, gratarele fumegande si sfaraielile de mici in rumenire nu-si au locul. Deoarece pensiunea la care am gazduit nu avea restaurant, am cautat una la care sa putem servi cina. Plimbarile prin Ranca – nu pe sosea, fireste, ci pe coastele laturalnice, prin smocuri de iarba arse de caldura verii si vanturile de munte, pe sub brazii de un verde mai mult decat natural, mi-au adus atat de ravnita liniste de seara.

Din balconul camerei, deranjata din cand in cand de fumul care se ridica de la gratarele vecine, am admirat cel mai frumos apus de soare de la munte. Discul de foc cobora incet, incet, dincolo de munte, luminand din spate norii mici si incretiti. Lumina in scadere si proportia de rosiatic si gri-negru in modificare permanta pana spre intunecimea cea mai neagra, au facut farmecul acelei seri la Ranca.

A doua zi, odihniti, am incalecat pe caii putere si am continuat pe Transalpina. Curand am lasat in urma statiunea cu vilele ei colorate care acum pareau doar jucarii. Inlantuirea de serpentine ne ademenea spre locuri tot mai inalte. Drumul proaspat asfaltat, dar nefinalizat inca, era proba de rezistenta si finete pentru orice conducator auto. In departare, pe coasta inalta, masinile pareau un sir de furnicute harnice in deplasare. Din loc in loc, acolo unde latimea drumului permitea, se faceau popasuri pentru fotografii si relaxare in cel mai pur aer de munte. Crestele salbatice cu sleauri croite de ploi, ne inconjurau din toate partile. Am trecut pe langa stana Stefanu care avea amenajat sub un sopron un lacas cu masa mare acoperita cu musama pentru drumetul dornic de degustare. Avansam incet, in sir indian, cucerind metru dupa metru, curba dupa curba, pana la Pasul Urdele, cel mai inalt punct al Transalpinei (2.145 m). Pe platou am facut cel mai lung popas, nu pentru odihna, ci pentru a ma pierde un moment in natura, pentru a atinge cerul cu mana. Am lasat in urma masinile stationate pe platou, cu portbagajele deschise si merindele imprastiate pe iarba si am inaintat cat am putut de mult spre creasta cea mai inalta a Parangului.

Am continuat coborand incet pana la Obarsia Lotrului si incheind cea mai frumoasa parte a Transalpinei, cea care-i face farmecul si-i creaza caracterul unic, drumul de peste 30 km – sarpele gri al Parangului tarandu-se la peste 2000 de metri altitudine.

Din ratiuni de optimizare, tinand cont de timpul avut la dispozitie, am hotarat ca de la Obarsia Lotrului - aflata intr-o vale impadurita, foarte frumoasa - sa continuam spre Voineasa, lasand restul regelui, legiunilor romane sau nemtilor, ciobanilor sau turmelor de oi. Pentru noi, restul va fi in episodul II, probabil la vara, cand ne-am propus sa-l strabatem incepand de la Sebes.

De la Obarsia Lotrului. spre dreapta, pana la Brezoi, sunt aproape 80 km. Traseul este frumos, prin padure deasa, trecand pe langa Lacul Vidra si apoi prin statiunea si localitatea Voineasa. Drumul nu este tocmai bun mai ales in prima parte. Asfaltul este presarat cu multe gropi, iar din loc in loc, pentru repararea scurgerilor de pe versant care traverseaza soseaua pe dedesubt, s-au facut santuri care au fost acoperite doar cu pietris. Barajul din Malaia, apoi cel din Bradisor, care acumuleaza apele Lotrului in vederea producerii de energie electrica, au fost surprize placute, prilej de popas si contemplare a impletirii apelor cu muntele.

La iesirea din Brezoi, spre dreapta, la doar cativa kilometri prin Defileul Oltului, trecem de Manastirea Cozia si Calimanesti si ne indreptam spre Ramnicu-Valcea. Aici am incheiat bucla circuitului nostru de weekend, obositi, dar multumiti ca am pasit pe drumul legiunilor romane si al oierilor strabuni din Marginimea Sibiului.

M-am bucurat si m-am intristat concomitant pentru ca:

- am mers pe Transalpina noua, proaspat asfaltata si neteda ca-n palma. La anul s-ar putea sa fie parapeti si marcaje, dar si multe gropi.

- am vazut Parangul in cele mai salbatice fete, curate si inca nepoluate de gunoi menajer. Primele semne au inceput deja sa apara. Am vazut peturi abandonate si gunoaie aruncate la voia intamplarii. Daca vanturile iernii nu le va mana, ascunzandu-le in vagauni, la anul vor fi si mai multe.

- muntele Parang si-a pastrat puritatea si autenticitatea pentru ca era greu accesibil. Acum, cand urcam pe creste cu masina, nu va ramane mult timp salbatic si pur.

---

VIZUALIZĂRI: 6920 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI