2 zile de drumeţie în Insula La Palma

TIPĂREȘTE

Am plecat spre Insulele Canare având convingerea că La Palma va reprezenta locaţia cea mai frumoasă din cele 3 ce urmau a fi vizitate. Iar pentru noi, pasionaţi de drumeţii, aşa a şi fost.

                Catalogată drept cea mai verde insulă din arhipeleag, cu o mulţime de trasee şi o atracţie specială în nopţile senine, Insula La Palma o percepi drept un rai dacă te atrag ieşirile în natură.

                Încă din aprilie 2007 insula a fost certificată drept prima destinaţie turistică Starlight din lume, având cel mai bun cer pentru observarea stelelor.

Alte aspecte de interes turistic ar fi faptul că se consideră a fi cea mai abruptă insulă locuită din lume şi că este locul ultimei erupţii vulcanice, începând cu 19 septembrie 2021.  

Timp de 85 de zile acest fenomen geologic a remodelat peisajul după bunul plac, distrugând ferme, îngropând drumuri sau schimbând dramatic orizonturile dar şi vieţile oamenilor locului.  

Ruta de los Volcanes sau GR 131, cel mai cunoscut traseu de drumeţie, este firesc legat de priveliştile şi splendorile expuse cu atâta generozitate de activitatea vulcanilor desfăşurată de-a lungul istoriei.  

Pe parcursul a 17,5 kilometri şi 7 ore, cărarea şerpuieşte prin locuri ce nu le pot prezenta la adevărata lor frumuseţe, urci şi cobori între 725 metri şi 1.945 metri ca altitudini extreme, iar referitor la condiţia fizică pe care e necesar să o ai pot afirma că te descurci şi cu una medie dacă porneşti de la Refugiul Pilar către Fuencaliente şi nu în sens invers. Nu de alta dar cobori mai mult decât urci pe acest sens de mişcare.

Pentru a-l parcurge în întregime ai nevoie de transport de la punctul final spre cazare – presupunând că foloseşti mijloacele de transport în comun pentru a ajunge la start -, cei mai mulţi folosind taxiurile. Noi am avut maşină închiriată şi nu se renta să mai plătim şi taxi, astfel că am considerat suficient să parcurgem jumătate şi să ne întoarcem pe acelaşi drum la Refugio del Pilar.  

Vă asigur că peisajele nu au fost aceleaşi şi dublate ci fiecare direcţie de mers ne-a oferit cu dărnicie mereu altele, diferite.

Fiind cel mai cunoscut şi parcurs traseu de pe insulă, e clar că marcajul şi amenajarea lui s-au ridicat la parametrii de excelenţă. De fapt, nici nu ai cum te rătăci atât este de bătătorit, din moment ce se utilizează din secolul al XVIII-lea şi cunoscut de localnici sub denumirea de “calea marcată” , cu referire la ţăruşii înfipţi în pământ pentru orientare.

Locurile prin care trecea mi-au atras atenţia încă de la documentare anterioară planificării, în special prin superbul contrast dintre verdele crud al copacilor şi griul-maroniu al solului. Iar odată ajuns la faţa locului, frumuseţea înconjurătoare te lăsa fără grai. Şi determina mişcare continuă pentru a descoperi ce îţi mai oferă următorii paşi.

Întregul drum oferă un expozeu al activităţii vulcanice istorice a insulei, un peisaj uimitor de curgeri de lavă, cenuşă, caldere şi conuri într-o înlănţuire haotică, fără respectarea vreunei logici sau reguli.  

De cum părăseşti refugiul cu parcarea, păşeşti printr-o pădure de copaci cu trunchiuri drepte şi negri crescuţi, parcă, dintr-un covor moale de ace maronii şi uscate. Apoi începe urcuşul constant şi nu foarte greu, primind un sprijin din partea naturii care îţi pune la dispoziţie cadre spre locuri de o frumuseţe ireală, cum ar fi Miradouro Brigoyo.

Când aglomeraţie de verde crud, când un zid lung de piatră vulcanică ce mărgineşte poteca sau dealuri de nisip fin gri pe care ferigi verzi sau uscate stau în bătaia unui soare care încă se chinuie să străpungă ceaţa.

Ajuns la o oarecare înălţime, vezi vălătucii de ceaţă cumva rânduiţi doar între văile formate de culmile muntoase, stând calmi, nederanjaţi de niciun curent de aer. Totul pare a împietrit. În linişte şi taină.

Ceva mişcare observăm într-un luminiş în care o echipă de muncitori agitau trimerele şi greblele pentru o operaţiune de curăţenie şi plantare puieţi. Şi care, aspect interesant, şi-au întrerupt activitatea când am trecut prin apropiere pentru a nu ne răni cu cine ştie ce pietricică sărită la întâmplare.

Ce ne-a fost dat să vedem până aici ne-a încălzit inimile de plăcere, dar ce ne aşteaptă după ieşirea din pădure este magie pură în cantităţi îndestulătoare. Un vis pentru cineva pasionat de umblătură hai-hui, un festin regal oferit de natură îndrăgostiţilor de mişcare montană.

În spate, venind din direcţia noastră de mers, ai Caldera de Taburiente învăluită în ceaţă, în stânga jos capitala Santa Cruz de La Palma iar ceva mai departe, peste ape, Vârful Teide din Tenerife pentru ca în faţă privirea să se oprească pe Insula La Gomera şi, puţin mai încolo, pe Insula El Hierro.  

Eşti deasupra lumii! A unei lumi canareze extrem de atrăgătoare şi de apetisante prin toate ofertele ei.

După un moment de beatitudine vizuală şi sentimentală coborâm spre vulcanul Hoyo Negro care pare încă a fumega după erupţia din anul 1949, senzaţie datorată ceţii ce se ridică din interiorul craterului.

Aici Adriana îmi oferă ceva palpitaţii suplimentare datorate tentativei ei de a fi fotografiată cât mai aproape de buza vulcanului…  

Nu pot rezista tentaţiei de a urca până la punctul maxim al traseului, Las Deseadas, spre care mă avânt încă vreo 2,6 kilometri dus-întors în timp ce tovarăşa mea de drum face o baie de soare, odihnindu-se într-un peisaj de poveste.

Întoarcerea pare mai lungă poate şi pentru că negura revine, câştigă lupta cu soarele şi pune stăpânire definitivă pe peisaj.

Drumul cu maşina spre cazarea la Casa Fema din El Tablado este o altă încântare din moment ce trecem de la un peisaj selenar la unul de vegetaţie luxuriantă, adăugând şi localitatea Tazacorte, renumită pentru plantaţiile de banane, o miniatură cubano-venezueliană, având căsuțe cu balcoane din lemn construite din piatră vulcanică cărora li se dă o notă de var, iar ușile și ferestrele sunt îmbrăcate în culori pastelate pentru a ne aminti că ne aflăm în teritoriu cvasi-tropical.

Dimineaţa reluăm umblăturile şi, în locul şoselei ce înconjoară insula, urmăm Carretera de Las Mimbreras, o deviaţie pe drumul vechi pentru a intra prin strâmtele tunelurile cu acelaşi nume înşirate de-a lungul unei rute panoramice.

Continuăm iarăşi prin plantaţii de banani în plin sezon de cules, pe o şosea în permanentă coborâre cale de kilometri buni către Charco Azul şi piscinele naturale de la malul Atlanticului, acolo unde e clar vizibilă interdicţia săritului în apa curată ca lacrima dar pe care câţiva teribilişti o încalcă pentru a fi imortalizaţi de prieteni sau iubite.

Cu picioarele răcorite în apa verzuie–cristalină ne avântăm într-o plimbare pe faleza, parte a Drumului regal de coastă, ce duce spre idilicul sat San Andres, cu o magnifică piaţetă centrală ale cărei lucrări de restaurare au fost finalizate prin tăierea panglicii în prezenţa însuşi regelui Carlos I şi care are  pe una din laturi una dintre cele mai vechi biserici construite de cuceritorii spanioli în insule.  

Astăzi, ultima zi a concediului, am programat pentru drumeţie un traseu ceva mai lejer însă la fel de atractiv ca şi cele anterioare, în speţă PR LP 5.1 Cubo de La Galga, un inel circular de 9 km, grad uşor, timp de parcurs 3,5 ore dar pe care noi l-am parcurs în varianta redusă care constă în lăsarea mașinii la intrarea în tunelul La Galga (unde există un punct de informare pentru mediu), urcarea pe vale până la Cubo de la Galga și întoarcerea pe același drum.

Este una dintre acele poteci de pe insulă unde simți că un spiriduș ar putea ieși în faţa ta în orice moment. Şi când acolo iese doar un localnic cu 2 lădiţe în care adunase ciuperci la a căror vedere mi se face foarte poftă!

Treci prin chei cu pereţi stâncoşi de înălţimi ameţitoare, cu o pădure ceva mai asemănătoare alor noastre în care păsărelele triluiesc vesele tot timpul.

Apa se prelinge pe pereţi şi apoi pe frunze de pe care cade dându-ţi senzaţia unui duş natural. Îţi mai trebuie doar şampon…

Ce diferenţă între această pădure şi cea din La Gomera, ambele fiind de lauri! Dar şi faţă de cea de ieri aflată la doar 37 kilometri depărtare! Zici că sunt pe continente diferite nu pe aceeaşi mică insulă…  

Revenim în Santa Cruz de La Palma pentru ultima seară a unui sejur care mi-a depăşit aşteptările prin ceea ce ne-a oferit, în principal ca frumuseţi naturale. Nu îmi rămâne decât să recomand celor îndrăgostiţi de natură petrecerea unui concediu pe respectivele meleaguri şi să îi asigur că vor reveni încântaţi acasă.

Odată cu apusul soarelui, în Plaza Santo Domingo din imediata vecinătate a hotelului în care suntem cazaţi are loc un spectacol de prestidigitaţie. Lume multă pe treptele din faţa bisericii şi pe scaunele din piaţă, copii şi părinţi atenţi la numerele de magie.

Aş fi rămas şi eu la întreaga reprezentaţie dacă aş fi avut ocazia să îl rog pe maestru să îmi ducă la îndeplinire o dorinţă. Aceea de a-mi prelungi măcar cu o săptămână şederea pe insule.

A fost minunat şi simt că e locul în care voi reveni deşi, din principiu, nu fac aşa ceva până mai sunt o sumedenie de locuri de vizitat. M-am gândit la un subterfugiu: Insulele Canare au în componenţa lor şi El Hierro, Lanzarote sau Gran Canaria…

---

VIZUALIZĂRI: 287 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI