Wengen şi Panorama Trail

TIPĂREȘTE

Ziua următoare am plecat tot spre Lauterbrunnen având în program urcarea la Wengen iar de acolo la Mannlichen, de unde urma drumeția.

Ajunși în aceeași gară ca și ziua precedentă, dăm de o vreme superbă pentru drumeție. Soare și cer senin, o temperatură plăcută pentru umblat pe jos.

Trenul spre Kleine Scheidegg se află pe partea cealaltă a peronului la care coborâm, reper al condițiilor excelente și al ușurinței în plimbare asigurate turiștilor. La vreo 6 minute de când ajunge cel de la Interlaken - ce ne-a adus și pe noi – pleacă trenulețul rustic ce ne va duce până la prima stație, Wengen.

Călătoria în sine reprezintă un moment memorabil al sejurului. De cum părăsește gara, garnitura ia cu asalt muntele, pe o pantă înclinată care aproape că induce starea de amețeală în rândul călătorilor.

Iar pe măsură ce urcă lasă vederii extraordinar de frumoasa Vale Lauterbrunnen cu pereții extrem de abrupți, aidoma unor ziduri drepte și înalte, a cărei mărginire e asigurată de ghețarii reprezentativi ai regiunii, Eiger, Monch și Jungfrau.

Dacă ieri ceața ne-a fost adversar în calea bucuriei vizuale, astăzi avem privilegiul de a-i admira în toată măreția lor.

Lumea se înghesuia pentru a nu pierde cadrele ce se derulau aidoma unui lung metraj pe geamurile vagonului ce țineau locul pânzelor ecranelor unui cinematograf ce asigura derularea unei producții de Oscar.

De cum cobori în gară la Wengen simţi aerul deosebit de curat dar şi o senzaţie de, hai să îi zicem aşa, aristocraţie turistică. Asta întrucât am simţit încă de cum am pus pasul pe peron că reprezintă o destinaţie pentru “oameni cu bani” – vorba cumnatului meu – dar şi pentru poziţionarea de-a dreptul splendidă!

În dreapta şinelor de cale ferată se cască un hău imens spre vale iar culoarul acesteia străjuit de munţii înalţi nu are cum să nu te impresioneze. Pe mine nu că m-a impresionat, ci de-a dreptul mi-a produs furnicături…

Wengen este – ca şi Murren – închis circulaţiei publice auto. E atât de liniştit şi idilic cu ale lui case de lemn şi balcoane din care curg muşcatele încât te pironeşte locului. Minute bune doar să îţi roteşti privirile aidoma unui vultur de pradă, atent să nu îţi scape niciun strop de peisaj precum lui un şoricel sau pui de clocă depărtat de suraţii lui.

Şi remarci o văcuţă din ipsos, bănuiesc, ridicată pe balconul unui hotel care priveşte blândă spre turiştii ce nu au pentru ce se grăbi odată ajunşi pe asemenea minunate plaiuri sau spre florile de colţ aranjate în vaze albe pe măsuţele joase de lemn ale unui restaurant.

Realmente m-a fermecat această staţiune iar plimbarea pe străduţele înguste flancate de casele de lemn cu grădini pline de flori sau gazon tuns a reprezentat una din cele mai plăcute amintiri ale întregului sejur.

Mă autofelicit că am ales varianta aceasta pentru a urca la Mannlichen, destinaţia finală a zilei, o urcare cu telecabina ce pare uneori a înainta pe o pantă atât de înclinată de zici că te afli într-un lift cu geamuri.

Telecabina circulă la interval de 20 minute iar preţul unui drum este de 13 CHF pe sens, tarif în care este inclusă şi panorama straşnic de uimitoare întinsă până hăt departe.

La Mannlichen am urcat pentru a ne delecta pe Panorama Trail – unul din cele mai remarcabile trasee de drumeţie, 9 km dus-întors, 140 m diferenţă de nivel, 4 ore timp estimat de parcurs.

Ca bonus, de la staţia telecabinei Maennelichen poţi parcurge Royal Walk, distanţă 2 km dus-întors, cu un viewpoint în formă de coroană regală, pe care vi-l recomand cu toată căldura a-l călca. Deşi destul de abrupt, dar foarte bine întreţinut, este presărat cu băncuţe de lemn sculptate pentru a-ţi mai trage sufletul de te oboseşti, iar odată ajuns la punctul de belvedere realizezi că, totuşi, efortul depus este mult prea mic pentru ce ţi se oferă gratuit în faţa ochilor.

Iar odată urcat pe pontonul în formă de coroană regală te simţi şi tu un monarh al drumeţilor… Care îşi pierde cam repejor sceptrul întrucât locaţia este vânată în permanenţă de alte şi alte persoane care vor să îşi imortalizeze ascensiunea la o asemenea înălţime.

Panorama Trail se parcurge foarte uşor şi iute dacă nu ai sta să îţi mai caşti ochii la stânci, covoraşe de iarbă moale întinse cât vezi cu ochii, flori de munte, pârâiaşe leneşe sau să fotografiezi toate acestea.

Am ajuns la Kleine Scheidegg depăşind turişti sau fiind întrecuţi de alţii, într-un mars neforţat şi fără premii materiale, la capătul căruia bucuria de a petrece o zi în aer liber şi într-un asemenea cadru natural au reprezentat câştigul suprem al fiecăruia în parte.

Pentru cei mai puţin dornici de mişcare dar care vor să ajungă la aceste înălţimi, în afara traseelor de telecabină, de la Lauterbrunnen – prin Wengen – şi de la Grimelwald urcă două linii de tren, câte una pe fiecare parte a muntelui, care au capăt de linie la Kleine Scheidegg.

Iar de aici o altă garnitură feroviară pleacă mai departe spre Jungfraujoch, cunoscut şi drept “Top of Europe” datorită staţiei de cale ferată situate la cea mai mare înălţime de pe bătrânul continent, 3.454 metri. Tichetul pentru a urca până acolo este destul de piperat, adică exact 113,80 CHF dacă pleci din Lauterbrunnen sau 111 CHF cu plecare din Grindelwald. Se pot obţine unele reduceri cu diverse carduri locale, dar nu în procent asemănător altor călătorii.

Sosirea trenurilor în gară reprezintă un spectacol în sine, mult fotografiat şi filmat de călători. Asta pentru că garniturile – mai mici decât cele normale tocmai pentru a se cocoţa mai uşor până la asemenea altitudini – par şi mai micuţe în aglomeraţia de vârfuri de piatră de jur împrejur, de pe care se preling, parcă, la deal sau la vale aidoma unor şerpi galbeni sau roşii.

Cred că nu are rost a mai menţiona, dar o fac totuşi, că şi la această înălţime sincronizarea este la minut, atât la sosire cât şi la plecare iar peroanele micuţei staţii gem de lume.

Alegem să coborâm de la Kleine Scheidegg pe potecă până la Alpiglen pe locuri ce iarna se transformă în pârtii de schi luate cu asalt de împătimiţi. De altfel, aici are loc şi una din primele etape de coborâre Super G ale anului viitor, în 12 ianuarie.

Cărarea ne duce printre sumedenie de vaci ce pasc, rumegă tolănite pe iarba grasă sau ne aruncă priviri oarecum mirate de prezenţa noastră pe acolo.

Sub ameninţarea ploii, un fermier tânăr purtând în spate pruncul ce abia cred că a trecut de un an îşi mână vitele spre grajd, cu explicaţii şi învăţături adresate celuilalt băieţel al său, ceva mai mărişor şi care roteşte o nuia voind a părea ameninţător la adresa blajinelor bovine. O scenă aşa de frumoasă în simplitatea ei şi în năduful depus de micul viitor fermier!

Înainte de gara Alpiglen trecem prin satul compus din două case locuite şi încă vreo zece nelocuite şi transformate în muzeul etnografic local.

În trenul coborând la vale pe pante foarte abrupte rămânem cu ochii pironiţi dincolo de geam spre a vedea Grindelwaldul aşezat atât de ordonat pe vale, pajişti şi chiar păşuni alpine mai joase.

Am avut parte de soare şi cer albastru, de nori albi şi pufoşi sau plumburii şi ameninţători, cu valuri de ceaţă ce ne-au obturat vederile şi chiar de stropi de ploaie pe parcursul acestei zile.

O zi care pentru plimbăreţi ca noi a reprezentat o adevărată delectare şi de care nu ai dori să te desparţi.

Una la finalul căreia Adriana mă întreabă “oare cine mai merge în concediu şi a doua zi are febră musculară?”

---

VIZUALIZĂRI: 843 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI