Drumeţie din Valea Lauterbrunnen (I)

TIPĂREȘTE

Deşi rămân fidel celor scrise anterior că frumuseţile naturale ale Elveţiei pot fi admirate cel mai bine într-o călătorie cu trenul (vezi impresii), nu aveam cum rata o sesiune de câteva zile de drumeţie pentru a ne preumbla pe traseele montane din zona Interlaken – Lauterbrunnen - Grindelwald.

Întrucât cazarea în acel areal este foarte scumpă, am avut ce scotoci prin ungherele internetului până să găsesc una care să se plieze pe bugetul propus şi, astfel, am ajuns în satul Lutschental.

Mirific! Aşa se poate descrie cadrul natural în care am avut găzduire pentru 4 nopţi. Situat într-o vale flancată de două masive muntoase înalte şi blocată în amonte de statura impozantă a gheţarului Eiger, ne-a delectat cu imagini mereu în schimbare, în funcţie de lumină şi starea vremii.

Într-o dimineaţă cerul era de un albastru intens pe care se profila silueta maiestuoasă a gheţarului de un alb pătat, în alta o ceaţă învăluia parţial valea permiţând imaginaţiei să zburde pentru ca în următoarea ploaia măruntă să învăluie tot peisajul într-o linişte foarte odihnitoare.

Iar serile nu se lăsau mai prejos, propunând – în urma ploii - sesiuni de aburi care se ridicau molcom spre zări înalte şi dezveleau frumuseţea rurală helvetă sau palori gălbui-portocalii ce contrastau puternic cu verdele stăpân al ierbii şi copacilor, un spectacol cromatic care, vizualizat la faţa locului, te face să rămâi pironit minute în şir cu ochii şi buzele căscate.

Lutschental se află foarte bine poziţionat în triunghiul Interlaken – Lauterbrunnen – Grindelwald, în care te mişti extrem de uşor cu trenuri care au frecvenţă de 30 minute înspre fiecare din cele 3 destinaţii.

Trenuri directe către Grindelwald (o staţie şi 5,20 CHF) şi Interlaken (trei staţii şi 7,60 CHF) şi cu schimbare către Lauterbrunnen (două staţii şi 5,20 CHF, cu schimbare la prima staţie).

Cele trei localităţi reprezintă porţile de acces spre traseele turistice iar infrastructura de care dispun lasă uimit pe cineva ajuns acolo pentru prima oară (cel puţin în cazul nostru).

Contrar aşteptărilor mele, Elveţia este o ţară asaltată de turişti. Cred că mai peste tot mişună aceştia după pandemie însă nu credeam că Ţara Cantoanelor are parte chiar de aşa un număr impresionant.

Majoritatea circulă cu trenurile, ceea ce face ca garniturile feroviare în triunghiul geografic pomenit mai sus să fie în permanenţă pline. Şi, ca un amănunt, nu am observat niciun conductor de tren pe aceste rute scurte astfel încât e clar că puteai circula gratis, însă nu prea cred că se aflau asemenea persoane la bord.

Prima zi am alocat-o frumuseţilor din Valea Lauterbrunnen, cu staţiunea Murren şi Northface Trail ca obiective principale.

North Face Trail este un traseu de drumeţie, tip buclă (recomandat de parcurs în sensul acelor de ceas), catalogat uşor şi bine marcat, cu o lungime de 7,4 km, timp estimat de parcurs 2 ore şi jumătate, diferenţă de nivel de 390 m.

Se pleacă de la Schilthorn Cableway şi se ajunge la Allmendhubel Funicular (se poate face un mic ocol de vreo 30 min dus-întors până la Cascada Sprutz). Posibil de parcurs şi în sens invers, caz în care e mai uşor, se coboară. De la staţia de funicular se poate reveni la Murren şi pe jos (2,1 km).

Din gara Lauterbrunnen am trecut drumul spre staţia de telecabină, alegând să urcăm cu acest mijloc de transport până la Grutschalp iar de acolo la Murren cu trenuleţul turistic, preţul total al călătoriei fiind de 12 CHF.

Programul telecabinei este sincronizat atât cu trenul care soseşte în gara Lauterbrunnen cât şi cu cel spre Grutschalp, care te aşteaptă imediat cum cobori.

Urcarea cu telecabina este foarte abruptă dar şi foarte spectaculoasă. Indicat este să te poziţionezi în partea din spate pe sensul de urcare şi în partea din faţă pe sensul de coborâre pentru a avea vizibilitate maximă spre superba vale de dedesubt.

Iar, pentru acelaşi motiv, în trenul spre Murren să prinzi loc pe stânga.

Staţiunea pomenită este închisă traficului auto, numai automobilele având permise speciale fiind acceptate. Şi, cu siguranţă, acolo permisul se acordă doar în baza unor criterii foarte clare.

Am găsit Murren-ul într-o pâclă ceţoasă ce se ridica puţin deasupra noastră, suficientă să ne taie din elanul de mişcare întrucât ne obtura aproape complet vederea spre cei trei gheţari despre care citisem că pot fi observaţi în toată minunăţia lor din această zonă.

Asta e! Cu vremea nu te pui…

Pornim pe traseu şi plimbarea ne face mai veseli şi mai senini. Iar ceaţa începe să se mişte, să se ridice pe alocuri sau să ne permită vizualizări de genul crâmpeielor de imagini spre versanţi. Iar în spatele vălătucilor imaginaţia ta are ocazia să zburde.

La un moment dat se iveşte şi soarele care luminează cald păşunea pe care ne aflăm nu doar noi doi ci şi o ciurdă de vaci, fiecare cu talangă la grumaz, care păşteau netulburate de ivirea noastră.

Toate traseele sunt foarte bine marcate şi majoritatea accesibile mai tuturor celor interesaţi sau dornici de drumeţie. Sunt late, cu un pat de pietriş mărunt pe care calci sau chiar asfaltate.

Nu au acelaşi grad de sălbăticie ca la noi iar acest amănunt poate reprezenta un minus sau un plus, depinde de cum priveşti sau percepi o drumeţie.

Zona e pur şi simplu brăzdată de trasee care se întrepătrund în multe locuri şi poţi trece cu uşurinţă de pe unul pe altul, fără grija de a te rătăci.

Suprafeţele cu flori sunt delimitate cu marcaje iar tăbliţele indicatoare te înştiinţează că acestea reprezintă arii protejate şi e interzis a călca dincolo de marcaj. De rupt florile bănuiesc că nu îndrăzneşte nimeni.

Câte o pantă e un pastel de verde cu rododendroni vişinii-violet iar alta de verden cu galben, despărţite de câte un pârâiaş năbădăios, născut din apa gheţarilor situaţi ceva mai sus pe creste şi rostogolit din cascadele de zeci de metri înălţime.

Ajuns la Allmendhubel îţi poţi trage sufletul pe terasa cu panoramă a restaurantului în a cărui vecinătate este amenajat un loc de joacă pentru copii, cu o sumedenie de aparate. Din păcate, ceaţa nu ne-a permis să avem vizibilitate de jur împrejur şi am ratat ocazia de a admira frumuseţea peisajului cunoscut din fotografii…

Puţin mai sus de acesta s-a amenajat o grădină de flori montane, cu explicaţii despre fiecare şi tratamentele naturiste la care se folosesc.

Pe cărarea amenajată la marginea pădurii din spatele staţiunii ai posibilitatea să priveşti modul în care înţeleg unii arhitectura şi urbanizarea. Nimic la voia întâmplării, totul amenajat cu bun gust estetic şi edilitar. Toate clădirile au aceiaşi formă a acoperişului şi niciuna nu iese din nuanţele de alb pe partea de zidărie.

Cele care au partea de jos din cărămidă şi beton sunt tencuite şi vopsite în alb, gri sau crem. Nu există alte culori. Partea superioară e din lemn maro. Sunt şi case construite doar din lemn iar paleta de culori are o singură cromatică: maro.

Am găsit Murren-ul foarte liniştit, chiar şi turiştii în plimbările lor fiind mai puţini vocalii decât în alte locuri. Ori foloseau tonalităţi mai joase în exprimarea bucuriei şi exuberanţei dată mişcarea în aer liber.

Probabil că iarna este mai multă agitaţie, locaţia fiind foarte apreciată de schiori pentru sumedenia şi calitatea pârtiilor, motiv pentru care aici se desfăşoară şi o etapă din Cupa Mondială de alunecare pe zăpadă.

La întoarcere am ales varianta de a coborî pe jos, pe un traseu diferit decât cel pe care am urcat.

Însoţiţi de ploaia măruntă ne-am propus să mergem până la staţia de telecabină din Gimmelwald iar de acolo cu telecabina la Stechelberg de unde să luăm autobuzul la Lauterbrunnen.

Aerul curat şi bine ionizat resimţit din plin pe durata ploii ne-a determinat să parcurgem pe jos şi a doua porţiune a traseului, una prin pădure şi cu sumedenie de cascade mai mari sau mai mici, plus două căderi de apă foarte înalte vizibile pe versantul din faţă.

Ajuns la capătul coborârii am dat de satul Stechelberg, o aşezare idilică înconjurată de munţii care permit doar unei văi înspumate şi unei şosele să-i despartă.

Vedem doar din mersul autobuzului Cascada Staubbach, înaltă de 300 de metri, şi trecem pe lângă intrarea la Cascada Trummelbach, considerată a fi cea mai mare cascadă subterană din Europa, accesibilă printr-un tunel, scări și iluminată începând cu anul 1913.

Valea Lauterbrunnen pare un colţ rupt din paradis iar dacă vremea ne-ar fi oferit soare şi cer senin sunt sigur că imaginile cu cei trei gheţari ne-ar fi tăiat răsuflarea.

Am lăsat-o în urmă cu un oarecare regret dar viaţa ne-a învăţat să luăm şi să păstrăm ce e bun, iar speranţelor să nu le dăm voie să se risipească. Pentru că şi mâine e o zi.

Iar” mâine” -le chiar a venit iar în ziua următoare când am ajuns din nou aici, pentru a pleca pe un nou traseu, şi am rămas aproape mut de exclamaţie şi atâta frumuseţe.

Dar despre asta mâine…

---

VIZUALIZĂRI: 1397 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI