Călătorie la Milano (VIII). Castelul Sforzesco. Pieta Rondanini

TIPĂREȘTE

Am lăsat în urmă Museo d' Arti Antica de la parterul Castelului și am urcat scările la etaj, acolo unde sunt expuse rafinatele colecții ale familiei Sforza. De fapt, mai puțin zis colecții, pentru că ele făceau parte din viața lor zilnică. În vremurile actuale, asemenea lucruri dacă au trecut peste suta de ani, sunt considerate obiecte de colecție și valoarea lor este tot mai mare. Când o slujnică neatentă sau micuții prinți în hârjoana lor, mai spărgeau un vas de Bhoemia sau unul din sticlă se Sevres, nu era bai. Îmi imaginez ce zăngăneală o fi fost, când se trăgea nervos fața de masă cu toată încărcătura de pe ea. Și ce fețe de masă brodate și dantelate or fi fost! Am văzut în multe muzee astfel de colecții, dar nu aș crede să fi fost toate originale. Oricum, e treaba muzeografilor și a restauratorilor.

Familia Sforza provenită din rândul unor fermieri și ajunsă din generație în generație pe tronul Ducatului Milano, parcurs ce l-am redat în reviews-urile anterioare, au reușit să dea strălucire și viață acestui castel, în interiorul zidurile sale. Unul din aceștia a fost Galeazo Maria Sforza care a păstrat tradiția de agricultor, a construit canale pentru irigații și transport, a introdus cultivarea orezului și a încurajat comerțul, în special cel de mătase și lână. A fost patron al muzicienilor, artiștilor, poeților și cărturarilor. În ce privește politica însă, a făcut ce a făcut și... a fost asasinat.

Dar cel care s-a impus cu adevărat în politică, economie și artă a fost Ludovico Sforza zis Il Moro (Maurul), Duce de Milano între 1494-1499. Un conducător destoinic și iubit de popor. El a fost patronul spiritual al lui Leonardo da Vinci, iar presupusul desen al marelui pictor, aflat în Galleria degli Uffizi, se crede a fi a Beatricei d' Este, soția sa. La fel și cel de la Musee Louvre intitulat Frumoasa Fierăriță. Dar, incontestabil, Tânăra cu hermină din muzeul de Artă din Cracovia este Cecilia Gallerani, iubita lui Il Moro, pe care Da Vinci l-a pictat între 1488-1490.

Beatrice a făcut din castel un loc de întâlnire între filozofi, poeți, literați, diplomați, oameni de cultură și artă. A adus mari pictori și arhitecți pentru a înfrumuseța și moderniza castelul. Și-a îmbogățit colecția de picturi, icoane, tapiserii, mobilier, obiecte de ornament și chiar de instrumente muzicale.

Il Moro a dezvoltat și modernizat orașul, a sponsorizat lucrările la Catedrală, a înființat Universitățile din Pavia și Milano, a purtat războaie cu statele din jur. A avut totuși un final trist. Jocurile politice subtile ale „doamnei Istoria” , l-au alungat peste hotare, ca în final, să fie încarcerat de francezi timp de opt ani în Castelul Lochus pe Valea Loarei, unde a și murit.

Acestea fie zise, pe scurt, despre familia conducătoare a Ducatului de Milano, am pășit mai întâi în

Museo dei Mobili e della Sculture Lignee unde sunt expuse diverse piese de mobilier sculptat în esențe rare de lemn, de o finețe deosebită, cu intarsii de sidef, chihlimbar și alte materiale rare. Aș aminti acele dulăpioare numite „secretaire” sau casetele de bijuterii, fotolii, rame pentru oglinzi, console, ceasuri de masă și multe altele obiecte din lemn sculptat.

Sculpturile în fildeș sunt cele mai rafinate. Am admirat un superb corn de vânătoare, casete pentru bijuterii, obiecte personale și tot felul de mărunțișuri.

Din Colecția de tapiserii cel mai valoros este Primul Stindard al Orașului Milano țesut la 1565 și restaurat de 200 ori pe parcursul a trei secole. O copie se află în Primăria orașului.

Am parcurs săli întregi în care sunt expuse Colecții de faianță (și mai recente, aprox. sec. XVIII), foarte, foarte multă veselă, tacâmuri din argint, servicii de masă, servicii de birou și chiar de călătorie.

Museo delle Arti Decorative începe de la primul etaj și se continuă la al doilea cu o Colecție de bronzuri, alta de sticlă Murano, iar fildeșuri, iar mobilier și iar porțelanuri. Colecții întregi de porțelanuri de cea mai fină calitate.

După un mic popas pentru odihnă, coborâm iarăși la primul etaj și următorul traseu l-am parcurs prin,

Pinacoteca familiei Sforza.

Ca în orice Muzeu de Artă, camerele numerotate se succed pe „traseo museale” , lucrările sunt aranjate pe stiluri și perioade istorice iar lumina, impecabilă pentru privit și fotografiat. Problema e alta. Oboseala. Mersul acesta lent și inconstant, obosește cel mai mult.

Această familie Sforza, a adunat lucrări de Giovanni Bellini, de Montegna, Correggio, am admirat lucrări de Tintoretto, o frumoasă Adorația Păstorilor de Daniele Crespi, multe Fecioara cu Pruncul, dar și câteva imagini din vechea Veneția, așa cum numai vestitul Canaletto a știut să o facă. Toate din sec. al XV-XVIII-lea.

Am încheiat, dar nu și finalizată, vizita în muzeu parcurgând,

Museo degli Strumenti Musicale, o încântare pentru ochi și suflet dar mai ales pentru cunoscătorii în domeniu.

Sunt expuse în mai multe încăperi, instrumente din toate categoriile. Instrumente cu clape, instrumente de suflat, instrumente cu coarde, cu tubulatură, unele, total necunoscute mie. Am admirat designul acestor instrumente și accentul care se punea pe latura estetică a lor.

Ultimul popas, Museo Pieta Rondanini

Vizita a intrat în același bilet, muzeul aflându-se în Corte dei Armi, lângă Porta Santo Spirito în clădirea fostului Spital Spaniol, acolo unde garnizoana a fost vindecată de ciumă în timpul dominației spaniole din a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Michele de Lucchi- arhitectul milanez care s-a ocupat de noua locație, o încăpere- fostă capelă, în care se mai păstrează câteva fresce, spune că, Expunerea răstoarnă complet viziunea obișnuită asupra lucrării: la intrare, vizitatorii vor vedea de fapt sculptura din spate și vor vedea mai întâi ce a sculptat Michelangelo în ultimul moment, spatele Madonei curbat deasupra lui Hristos... .

Și chiar așa a fost. Sculptura se află în mijlocul încăperii, văzută mai întâi din spate și foarte bine luminată pe toate laturile, iar spațiul din jur întunecat. Pietà Rondanini reprezintă testamentul spiritual al lui Michelangelo care a sculptat-o timp de 12 ani, cu întreruperi, cu scopul de a fi așezată pe piatra sa de mormânt. Michelangelo a lucrat la ea, cu șase zile înainte de moartea sa, în 1564.

Datorită discontinuității în lucru, conceptele sale au fost schimbate la fiecare reluare, ca în final să rămână neterminată. Înălțimea de aproape 2m și alungirea aproape diformă a corpurilor lui Isus și a Mariei, dau o aură de mister întregii lucrări. Artistul își simțea sfârșitul și analiștii spun că talentul său a reinventat o nouă abordare, când instinctul și subconștientul au realizat momentul final al desprinderii sufletului de trup.

Artistul sienez Massimo Lippi a declarat că Arta modernă și contemporană a început cu Pieta Rondanini.

De unde vine numele? După 200 ani fost cumpărată de familia Rondinini un colecționar roman, pentru palatul său din Roma. Abia în 1952 sculptura a fost achiziționată de Municipalitatea din Milano și expusă pentru prima dată în 1956 cu ocazia redeschiderii Muzeelor ​​din Castel, după al Doilea Război Mondial. Și din 2015 se află în actuala locație.

Am vizitat Castelul Sforzesco în ultima zi a șederii în Milano. Transportul spre Aeroportul Linate, unde întâmplător am găsit Capela Aeroportuară (https://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=98745&d=de-vizitat-in-imprejurimile-milano--milano) pleacă din Gara Centrală, stație terminus care a fost inaugurată în 1931 și care a înlocuit vechea gară din 1864. Este o clădire monumentală cu fațada de 200 m și o intrare de-a dreptul impozantă. Foarte interesante sunt mozaicurile holului central. Chiar merită vizitată!

Una peste alta, orașul Milano merită o vizită de câteva zile, chiar și fără Cenacolo Vinciano, așa cum a fost să fie, pentru mine.

A vizita un muzeu, pentru mine este o încântare, o hrană sufletească.

---

VIZUALIZĂRI: 968 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI