Prin, și pe lângă Aswan

TIPĂREȘTE

Pare-se că pe toată perioada Egiptului antic, Aswan a fost singura sursă de granit pentru toate templele, statuile, obeliscurile realizate în acest timp.

Una din diminețile excursiei noastre în zonă a fost destinată pentru vizita la cariera ce a furnizat acest material de construcție vreme de mai multe milenii. Alegem o oră relativ matinală, pentru că, deși în mijlocul orașului, piatra de aici se încinge puternic la soare și căldura din orele mai târzii este mai greu de suportat. De altfel, în timpul excursiei din septembrie 2008, când am ajuns aici în jurul orei 15.00, a fost singurul loc din Egipt unde am transpirat din abundență.

În consecință, la ora 7.30, imediat după micul dejun, ne urcăm în autocar. Deși, în fond este o oră rezonabilă, rămân surprins cât de pustii sunt străzile la acest moment. Spun asta pentru că, în comparație cu ziua plecării către templul din Edfu, care a avut loc chiar mai devreme, acolo străzile erau deja animate.

De la vapor, nu avem mult de mers. Sunt mai puțin de 5 km. La un moment dat trecem pe lângă o clădire mare, albă, impunătoare. Seamănă perfect cu Catedrala Coptă din Cairo. Bineînțeles, și aici, tot Catedrala Coptă este. Mi-ar fi plăcut să avem puțin timp alocat și pentru ea. Dar, din păcate, nu a fost să fie! Din nefericire, din goana autocarului, nu reușesc nici măcar o fotografie. Reușesc, însă, de pe partea mea din autocar, să fac câteva fotografii în cimitirul orașului. Remarc faptul că și la musulmani sunt unii care își construiesc locuințe impozante pentru viața de apoi.

Ajungem la destinația noastră în câteva minute. Cariera este pe una din străzile ce par importante ale orașului, („Dr. Abd Al Rady Hanafe” ). În lungul străzii, pe toată zona ocupată de carieră este o parcare de circa 200 m lungime. Coordonatele acesteia sunt:

֎ 24° 4' 38.68"N

֎ 32°53' 39.53"E

Cariera, în sine, nu este un obiectiv turistic de interes. Dar cariera de aici oferă un exponat care, cred, nu mai există în altă parte: obeliscul neterminat. Această excursie, ca atare, a fost inclusă în grupul opționalelor cu plata de acasă, la care am avut un preț global. Deci nu pot să identific cât a costat ea singură. Știu numai că biletul de intrare a fost puțin peste 4 euro de persoană.

Intrarea în incintă se face pe la limita nordică a parcării. În interior este stabilit un traseu oarecum circular de vizitare, în sensul acelor de ceasornic.

Cariera este într-o, să-i zic movilă de granit, practic un „pietroi” ceva mai mare, ce ocupă, după estimările mele cam 2 hectare și se ridică la vreo 15 m deasupra cotei străzii. Pentru început, urcăm pe movilă cu ajutorul unor trepte. Apoi, trebuie să fim atenți pe unde călcăm. Avem noroc de o, hai să-i zic „balustradă” , compusă din niște stâlpișori metalici între care este întins un lanț. Aceasta are mai mult un rol de ghidare decât de protecție. Peisajul este undeva între „lunar” și „apocaliptic” . Este rezultatul excavațiilor efectuate în decursul timpului. În unele locuri poți descoperi chiar urme ale activității umane, sau poți presupune forma blocului de granit ce a fost decupat din masiv.

În punctul cel mai înalt al traseului ajungem la obiectul reprezentativ al carierei. Ar fi trebuit să fie cel mai mare obelisc sculptat vreodată. Urma să aibă 42 m înălțime și să cântărească circa 1200 tone. Dar, pe parcursul decupării din blocul de stâncă, în corpul lui a apărut o fisură ce s-a considerat că nu poate fi reparată. Ca urmare, lucrările au fost oprite, și obeliscul a rămas neterminat. Istoricii au stabilit că acesta a fost comandat de regina (nu prea îmi vine să folosesc femininul de la faraon) Hatshepsut, conducătoare a Egiptului între 1503 – 1482 Î. Hr, și urma să fie instalat la intrarea în Templul Karnak.

Dar, cum peste tot se strecoară teoria conspirației, nici aici nu poate să lipsească. Se zice că, dacă transportul obeliscului de la carieră până la Nil, pe o distanță de circa 1 km, nu ar fi fost o problemă de nerezolvat, pentru transportul pe apă nu exista o ambarcațiune pentru o asemenea piesă. Ca urmare, chiar muncitorii din carieră au sabotat obeliscul.

Vizita ne oferă prilejul de a afla cum se lucra în carieră. Pe conturul piesei ce urma a fi decupată se săpa un șir de goluri. În acestea se introduceau niște pene de lemn care, apoi, se îmbibau în ulei fierbinte și apoi în apă. Lemnul se dilata și crea o fisură în lungul conturului piesei. În fotografia P9, în centru – stânga, sub stâlpii balustradei de protecție, se văd urmele golurilor în care au fost introduse penele de lemn.

După crearea fisurii, aceasta se lărgește printr-o muncă de neimaginat: se cioplește granitul cu o piatră mai tare decât el. Aceasta se numește diorit. Ne sunt arătate două pietre din acest tip de material și, imediat mă gândesc câte miliarde de lovituri cu aceste pietre sunt necesare pentru a săpa șanțurile de pe conturul obeliscului.

Primim, apoi, liber câteva minute pentru a face fotografii. Toată lumea descoperă, aproape simultan, că cel mai bun loc este la baza obeliscului. Bineînțeles, apar discuții. „Dă-te domnule la o parte! Lasă-mă și pe mine!” . Reușim să ne strecurăm și noi, printre atâția amatori, facem pozele de rigoare, și ne îndreptăm spre ieșire.

După aceea, coborâm. Peisajul „lunar” este identic cu cel de la intrare. Remarc, însă, de data aceasta, trei imagini care mă pun pe gânduri. Într-o anume zonă, decuparea din stâncă nu pare a fi făcută nici cu penele de lemn, nici cu pietrele de diorit. Ceea ce văd eu par a fi urmele unor cazmale adânc înfipte în roca de granit. Nu știu ce să mai cred (vezi poza P 19). Apoi remarc o linie ce presupun că s-a dorit a fi o linie de fisurare cu pene de lemn. Aceasta este constituită dintr-un șir de dreptunghiuri perfecte, egale ca dimensiuni și amplasate la distanțe egale (vezi poza 20), cu o adâncime de 1 – 2 cm în stâncă, care, mie îmi par a fi făcute de o mașină. Ceva mai departe, din nefericire, din cauza luminii în ecranul telefonului, am ratat fotografia, există un șir de găuri deja făcute în blocul de piatră care seamănă perfect cu imaginea anterioară, de execuție mecanizată, dar sunt mult mai adânci. Oare nu ni se spune tot adevărul? Sau sunt lucruri ce nu au fost descoperite încă?

Bineînțeles că, la ieșire, trebuie să trecem printr-un bazar. O clădire definitivă adăpostește mai multe magazine înșirate unul după altul. Probabil că ora, încă matinală (9.30), face ca vânzătorii să nu fie foarte agresivi. Ieșim din incintă prin partea sudică a parcării.

Cu o seară înainte excursiei la obelisc, fără un anunț cu mult timp înainte, amatorii unei vizite în Bazarul Aswan sunt rugați să constituie un grup la recepția hotelului la ora 18.00. Excursia aceasta nu costă nimic.

Mai vizitasem bazarul în timpul excursiei din 2008. Atunci, ne-am format, ad-hoc, un grup și, de capul nostru, am pornit în necunoscut. Cineva ne-a spus „Mergeți înainte pe strada asta și ajungeți în bazar.” Și așa a fost. Atunci mi-a plăcut. O stradă largă, puternic luminată, curată, cu magazine diverse pe ambele laturi și vânzători care intrau în discuție cu tine numai dacă te opreai în dreptul lor.

De data aceasta suntem însoțiți și de ghidul egiptean, și de reprezentanta agenției din țară. Deși recunosc strada pe care am mers în 2008, ghidul nostru alege un alt traseu. Mergem o perioadă pe strada paralelă cu fluviul, apoi la stânga și, apoi, la dreapta, din nou la stânga și tot așa până ajungem undeva pe strada bazarului.

Bazarul se întinde în lungul unei străzi pietonale, relativ paralelă cu fluviul, care, conform Google Earth, are cam un kilometru lungime. Ea este intersectată de mai multe străzi, deschise circulației, și folosite pentru aprovizionare. Capătul aval al acesteia poate fi considerat punctul de coordonate:

֎ 24° 5' 59.49"N

֎ 32°54' 7.10"E.

Noi ajungem undeva pe la mijlocul străzii și, imediat am și explicația. Ne oprim chiar la un magazin de condimente, unde, patronul parcă ne aștepta. Era deci un moment al programului excursiei similar cu vizitele la magazinele de papirusuri sau parfumuri. Avem parte și aici de o prezentare de circa un sfert de oră privind tipurile de condimente si modul de utilizare a lor, apoi suntem invitați la cumpărături. Noi nu alegem nimic, deoarece prețurile par mai mari decât cele din Turcia sau Israel. Chiar și ceaiul de hibiscus este mai scump decât ce găsesc la mine în piață vândut ca ceai egiptean.

După această etapă de „shopping” , primim liber o oră și jumătate, urmând a ne reîntâlni în același loc. Noi pornim spre dreapta, spre amonte. Încerc să recunosc imagini din trecut. Nu am nici o șansă. Totul arată altfel. Mai murdar, mai dezorganizat, cu tarabe pe mijlocul străzii, muzică tare și vânzători agresivi, care îți bagă în fată tot felul de produse și nu te mai lasă în pace dacă apuci să intri în vorbă cu ei. Doina, mare amatoare de tocmeală, reușește să scoată câteva produse la jumătate din prețul inițial. Bineînțeles, după atâta tocmeală, nu mai scapă dacă nu le cumpără. De menționat însă că, dacă ești chitit să cumperi ceva, și știi să te tocmești, poți să găsești convenabil aici. Deci, nu este chiar un loc de neglijat.

Surprinzător, toată lumea este punctuală la ora de întâlnire. Mai puțin, reprezentanta agenției din România. Ne întoarcem la vapor pe același drum ca la venire, însoțiți numai de ghidul egiptean.

Spuneam în finalul articolului despre Templul Philae că urma în aceeași zi o vizită la „Marele Baraj” . Nu am idee dacă traducerea numelui acestuia folosită de mine este chiar cea mai corectă. Denumirea oficială în engleză este High Dam. Dar, după părerea mea, termenul de „Barajul Înalt” nu definește cel mai bine acest obiectiv.

Și această excursie a fost inclusă în grupul de opționale, obligatoriu de plătit împreună în țară, la înscriere. Deci nu pot preciza o valoare proprie a ei.

Pentru a ajunge la baraj, plecând din Aswan, trebuie să traversăm Nilul pe coronamentul „Low Dam” . Și aici am o problemă cu traducerea numelui. O fi barajul de mică înălțime” , sau „barajul de jos” ? Eu prefer să fie „Barajul Mic” . Construit inițial în perioada 1898 – 1902, avea o înălțime de 22 m și rolul de a regulariza debitele fluviului. Ulterior, în două etape (1907 – 1912 și 1929 – 1933), barajul este supraînălțat până la 36 m și 1950 m lungime. În anii ’60, și apoi în anii ’80 i se adaugă două centrale hidroelectrice. Nu are ecluze pentru continuitatea navigației spre amonte. Constituie, însă, calea rutieră de acces din Aswan către malul stâng al Nilului (către aeroport, satul nubian, Abu Simbel sau alte zone de interes de pe acest mal).

De la ieșirea de pe „Barajul Mic” mergem pe drumul către Abu Simbel circa 5.5 km. Pe traseu, remarc un obiectiv, în plin deșert, care în 2008 nu era acolo. O firmă mare mă anunță că este vorba de Universitatea Aswan. Din fuga autocarului remarc o mulțime de clădiri. Sunt aproape sigur că nu sunt numai săli de curs, ci este un întreg campus universitar. Mai ales că recunosc chiar și un stadion. Documentarea de acasă îmi spune că a fost construită în 2012, cuprinde 15 facultăți și un campus de 400 acri (aproape 162 hectare). Imens!

La sensul giratoriu, mergem înainte și, după încă circa 3 km, ajungem la destinație. Punctul de intrare pe coronamentul barajului are următoarele coordonate:

֎ 23°58' 17.54"N;

֎ 32°52' 3.49"E.

Barajul este considerat obiectiv strategic și beneficiază de pază militară, dar este permis accesul turiștilor pe coronamentul acestuia. Însă, pentru aceasta, trebuie plătită o taxă de intrare de 80 lire egiptene, puțin peste 4 euro.

Autocarul parcurge întâi întreaga lungime a coronamentului, apoi se întoarce undeva pe la jumătatea acestuia, loc în care putem coborî. Avem timp cam 15 minute pentru fotografii și documentare. Sunt aici câteva panouri informative cu ceva date și fotografii din timpul execuției. Cumulând cele aflate aici cu spusele ghidului, concluzionăm că:

● barajul a fost construit în perioada 1969 – 1970 cu sprijin masiv în tehnică și engineering din partea Uniunii Sovietice, după ce SUA a refuzat să se implice. Lacul s-a umplut în 1976;

● barajul este construit din materiale locale, cu un miez de etanșare din argilă;

● înălțimea maximă a barajului este de 111 m (aproape cât Bicazul nostru), lungimea la coronament este de circa 4000 m, lățimea maximă la bază este de aproape 1 km, iar lățimea la coronament este de 40 m;

● lacul din spatele barajului are o lungime de 500 km, o parte din acesta fiind și pe teritoriul Sudanului. Lățimea maximă este de 35 km. Acesta a implicat strămutarea a circa 120.000 de locuitori din zonele inundate. Același lac a afectat 22 de monumente istorice, pentru salvarea cărora s-au depus intense eforturi internaționale;

● volumul barajului este de 17 ori volumul piramidei lui Keops (eu credeam ce este mai mult);

● puterea instalată a centralei hidroelectrice este de 2.1 gigaWați (cam tot atât cât și Porțile de Fier I ale noastre).

Nu am idee ce alte surse de energie electrică are Egiptul (în drumul de la Hurghada la Cairo de anul acesta am traversat un imens câmp de turbine eoliene), dar, în zborul de noapte din 2008 am remarcat cu surprindere luminile ce acopereau întreaga deltă a Nilului, de la Mediterană, la Cairo.

Totuși, în anii ’80, ai primelor mele deplasări în Egipt, relativ recent după finalizarea lucrărilor, circulau unele zvonuri privind efectele negative ale existenței barajului. Au dispărut cele două inundații anuale care furnizau nutrienți necesari culturilor agricole din lunca fluviului. Ca urmare, pe șoseaua paralelă cu acesta au început să circule o mulțime de camioane cu îngrășăminte chimice. Totodată, reducerea cantităților de suspensii transportate de fluviu, reținute acum de baraj, punea, în timp, în pericol delta Nilului. Nu am idee dacă în timp s-au mai schimbat concepțiile.

O privire spre amonte descoperă în mijlocul lacului o insulă, pe care se vede o construcție cu alură de templu antic. Documentarea de acasă îmi spune că este vorba de Templul lui Kalabsha, cunoscut și sub numele de Templul lui Mandulis. Construit cândva în perioada anilor 30 era noastră, în timpul domniei împăratului roman Augustus, nu a fost niciodată terminat. Închinat Zeului Soare al nubienilor, a fost inițial amplasat cu vreo 50 km mai la sud. Ca urmare a apariției lacului, a fost mutat pe noul amplasament, cu sprijinul Germaniei. Operațiunea a durat 2 ani, și este al doilea templu mutat, ca mărime, după Abu Simbel. O imagine de pe Google Earth evidențiază prezența pe aceeași insulă a mai multor temple, dar mult mai mici Nu am idee dacă insula este vizitabilă, sau vreo agenție de turism o are între destinațiile sale.

La capătul celor 15 minute ne urcăm în autocar să ne întoarcem la Aswan. La ieșirea de pe baraj, pot să fac câteva fotografii „Florii de Lotus” de lângă el. Aceasta, cu o înălțime de 70 m, dominând întreaga zonă, creație în totalitate (proiectare și execuție) a Uniunii Sovietice, se dorește a fi „Monumentul prieteniei arabo – sovietice” și un cadou al Uniunii Sovietice către poporul egiptean. Ni se spune că nu este vizitabil, dar, din fuga autocarului, remarc o serie de persoane la intrarea în acesta.

Ajungând la vapor, ne pregătim pentru următoarele obiective. Aswan mai are multe lucruri interesante de oferit.

---

VIZUALIZĂRI: 772 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI