Pe țărmurile vestice ale Peloponezului. Partea a II-a

TIPĂREȘTE

Prima parte a traseului pe țărmul vestic al Peloponezului vezi impresii ne-a purtat, de la nord la sud, până în apropiere de Pylos, un orășel fermecător care avea să ne fie gazdă primitoare timp de trei nopți și căruia îi voi consacra un review separat.

Până să ajungem însă acolo ne vom opri la o plajă celebră. Se numește Voidokilia, se află la vreo 12 km nord de Pylos și e catalogată drept cea mai frumoasă din Peloponez și una dintre cele mai frumoase din toată Grecia.

Și totuși vizitarea ei a constituit un semi-eșec din punctul meu de vedere. ???? De ce? Pentru că plaja asta trebuie văzută de sus iar noi n-am fost în locul acela din care se deschide întreaga sa panoramă. Numai de sus poți vedea cu ochii tăi și confirma în perfectă cunoștință de cauză justețea a ceea ce ai citit și/sau vizionat pe youtube: că plaja e așezată într-un golf semicircular în forma literei omega (Ω) sau a unui teatru antic. Grecii, mai pragmatici poate, au asemănat-o cu un pântec de vacă..., și așa i-au dat denumirea.

Bănuiesc că pentru a o admira în toată splendoarea ei ar fi trebuit să urcăm per pedes pe dealul unde se află ruinele castelului Palaiokastro (Old Navarino Castle) și peștera lui Nestor - în Odiseea, Homer îl pomenește pe bătrânul rege Nestor ca întâmpinându-l în acest loc pe Telemachus, plecat în căutarea tatălui său Odiseu (Ulise).

Asta e, n-am văzut plaja de sus, ci de jos... adică de aproape. Și să vă povestesc ce impresie mi-a făcut.

În primul rând, trebuie spus că la ea se ajunge urmând indicatorul de pe șoseaua E55 și străbătând satul Petrochori. Se iese din sat și se rulează pe asfalt încă puțin, după care, la baza unui delușor, asfaltul se termină și începe un scurt drum de pământ. Un indicator te avertizează că urmează să pătrunzi într-o arie naturală protejată prin Programul Natura 2000.

Parcarea e mărișoară și nisipoasă, dar un canal cu apă băltită situat în dreapta sa mi-a mutat nasul din loc. În fine, am trecut peste asta, ne-am luat bulendrele și am pornit către plajă printre smârcuri de vegetație. Se înaintează greu, nisipul e într-un strat foarte gros, noroc că distanța e mică.

Fiind zonă protejată, plaja nu e amenajată, dar câțiva iubitori de natură echipați cu umbrele și lăzi frigorifice erau instalați și se bucurau de soare și de apa extraordinar de limpede și caldă, cu fund nisipos și intrare lină. Am făcut și noi o baie scurtă, dar foarte plăcută, după care ne-am șters cu prosoapele și am stat vreo zece minute ca să ne uscăm un pic. Hainele le-am schimbat în mașină.

Și cam asta a fost experiența mea la Voidokilia.

Dacă vă veți uita pe o hartă, veți vedea că în spatele Voidokiliei se întinde laguna Gialova-Divariou, de-a lungul căreia, din loc în loc, au fost amenajate plajele Gialova, Chrisi Ammos și Divari.

Laguna este cel mai sudic loc de popas pentru nu mai puțin de 225 de specii de păsări migratoare în drum spre Africa. Există un post de observație al Societății de Ornitologie de unde se pot obține informații cu privire la acest remarcabil ecosistem.

Dintre plajele din lagună, cea mai convenabilă pentru noi s-a dovedit a fi Gialova. Am frecventat-o de mai multe ori, fiind cea mai apropiată de Pylos, care nu are plajă proprie.

Parcarea de dimensiuni generoase se află de cealaltă parte a șoselei E55. Se traversează și se pătrunde pe o alee mărginită de cafenele, taverne și magazine fițoase. În capătul ei e digul, în stânga e o plajă deservită de mai multe cafenele; am zărit și niște restaurante specializate în pește și fructe de mare. Nouă ne-a făcut însă cu ochiul plaja din dreapta: lungă de vreo 2 km, încadrată de dealuri, cu nisip și pe mal și în apa limpede, liniștită, cu intrarea lină. Patru rânduri de șezlonguri iar în spate un hotel în fața căruia, pe iarbă, stau mese unde se poate comanda prânzul sau cina întregesc cadrul. Nici aici nu am plătit separat pentru șezlonguri și umbrelă, dar frappeul a fost ceva mai scump (3 euro) iar o halbă mare de Mythos a costat 5 euro.

Recomand această plajă atât pentru accesibilitate, cât și pentru priveliște și facilități.

Ne continuăm drumul pe țărmul ionic al prefecturii Messenia, depășind Pylos (voi reveni asupra lui, așa cum am promis) și după 11 km vom face o oprire lungă la Methoni.

Pentru că merită!

La prima vedere, Methoni e doar un sat ca oricare altul pe malul mării, cu o intrare modestă din șosea, dar credeți-mă, nu e deloc așa. Ce îl face special? Castelul situat în capătul localității, unul dintre cele mai importante fortărețe medievale din Grecia. Și care formează, alături de „fratele” de peste drum, de la Koroni, așa-numiții „ochi ai Veneției” .

Povestea acestui port natural cu așezare strategică în extremitatea sudică a Peninsulei Messenia a început însă cu mult înaintea sosirii venețienilor. Sub numele Pidasos, folosit în antichitate și identificat mai târziu de către istoricii Pausanias și Strabo cu Methono, Homer îl menționează în Iliada drept unul din cele șapte orașe oferite de Agamemnon lui Ahile pentru a-l ademeni în luptă. Tucidide face referire la zidurile sale slabe de apărare dar și la existența unui templu închinat Atenei, ambele prezențe nefiind încă confirmate de săpăturile arheologice.

Ce altceva se mai știe din sursele vremurilor? Că Methoni a devenit oraș autonom, cu monedă proprie, în timpul împăratului Traian iar în perioada creștină a înflorit ca port important pe rutele maritime comerciale dintre Orient și Occident, dar și pe cele de pelerinaje către Țara Sfântă. Venețienii l-au cucerit de la franci la începutul veacului al XIII-lea și au demarat construcția castelului, mai întâi sub forma unui turn simplu, căruia i-au fost adăugate în secolul al XV-lea bastioane pentru a face față atacurilor artileriei, pentru ca în timpul celei de-a doua ocupații venețiene (1686-1715) să fie ridicată monumentala poartă renascentistă cu coloane corintice.

Acolo, în fața porții, ne-am proptit și noi, după ce am lăsat mașina în parcare, pentru a privi edificiul extraordinar de impunător. Admirăm șanțul de pământ peste care se înalță un pod de piatră cu 14 arce datorat expediției franceze din 1828 conduse de generalul Maison, care a înlocuit podul de lemn pe stâlpi de piatră construit de venețieni la finele secolului al XVII-lea.

În capătul nord-estic, bastionul Loredan, ultimul construit de venețieni (1714), avea menirea de a apăra, de la cele două nivele ale sale, partea cea mai vulnerabilă a fortului. Mult mai spectaculos este însă turnul octogonal din partea de sud, ridicat de otomani pe o insuliță stâncoasă - Bourtzi.

Insula și o bună parte din castel se pot vedea bine de pe plajă, care pentru mine a constituit o supriză nemaipomenit de plăcută. Nu citisem nimic despre ea și a venit ca un soi de bonus: lată, cu nisip fin și intrare lină în apă, dar mai ales cu o priveliște superbă spre castel dar și spre digul de unde se puteau închiria bărci care să te poarte spre insula nelocuită Sapientza. Am cochetat câteva minute cu ideea, dar am renunțat din cauză de... lene ????: spuneți și voi, ce poate fi mai grozav decât să zaci întins pe un șezlong și să faci baie într-o apă cu vedere la castel?!! De ce să ne trambalăm în altă parte?

Ne-am amuzat și aruncând priviri furișe unei doamne care, singură fiind la plajă și în apropiere de nimeni, purta mască... Ce să zic? Unii din noi au luat-o razna cu pandemia asta. ????Bref, am făcut două băi super și am băut câte un suc servit dintr-o găleată cu gheață de un puști de vreo 15-16 ani, responsabil și cu distracția: adusese un casetofon de pe vremea lui Pazvante dar cu muzică nouă. Întreprinzători de mici, grecii ăștia! ????

Singurul meu regret a fost absența turiștilor și la castel, și pe plajă; nu ne-am intersectat decât cu două sau trei familii.

După vreo două ore am pornit din nou la drum, părăsind E55, care se termină la Methoni, pentru a ne prelinge ușurel, pe o șosea secundară muntoasă, pe țărmul sudic al Peninsulei Messenia. O ploicică de vară a început să cadă, dar, urmând sfatul colegului @xpac, căruia îi mulțumesc pe această cale, un scurt popas am făcut și la Foinikounta, o stațiune în plină dezvoltare, preferată - se pare - cu precădere de amatorii de stat la camping. Mi-au plăcut vilele cochete și plaja cu nisip fin.

Drumul șerpuitor ne poartă spre următoarea destinație, aflată de data aceasta pe țărmul estic al Peninsulei Messenia, în sudul golfului cu același nume. Am ajuns la Koroni, al doilea „ochi” al venețienilor în Peloponez (și în Grecia, în general) alături de Methoni, de care nu-l despart decât 25 km.

Și aici găsim - desigur - un castel, construit, la fel ca cel din Methoni, pe o poziție strategică, însă, spre deosebire de acesta, una înaltă. Dar mai întâi străbatem o bună parte din orășel, ocazie cu care descopăr cu uimire un loc mult, mult mai animat, cu străduțe atât de înguste ce țâșnesc în sus în pantă abruptă, încât stau cu spaima în suflet să nu ne ciocnim cu „ciocurile” vreunui acoperiș sau o mașină venită din direcția opusă. ????

Reușesc totuși să remarc culorile pastelate în care sunt zugrăvite clădirile, câteva dintre ele pictate cu remarcabilă inventivitate, balconașele și ferestrele acoperite de jaluzele, în timp ce Adrian transpiră abundent în stânga mea, cocoșat deasupra volanului... ????

Dă Dumnezeu și ajungem la castel. Uau, ce priveliște încântătoare ni se așterne la picioare: întreg orășelul, cu casele sale cu acoperișuri roșii ce par aproape suprapuse, golful și digul ce înaintează drept și ferm în apă. Nu mă mai satur de panorama asta!

Castelul pare într-o oarecare stare de degradare, dar privindu-l încă poți realiza ce dimensiuni impresionante are și cât de groase îi erau zidurile. Iar istoria sa și a localității este lungă, la fel ca în cazul lui Methoni. Același Pausanius îi atribuie denumirea fie coloniștilor din Coronea Viotia, de lângă Teba, care s-ar fi așezat aici prin secolul al III î. Hr., fie unei monede de bronz - koroni (coroană) - inscripționtă cu imaginea unei ciori, descoperită într-un zid al castelului.

Primele construcții datează probabil din prima perioadă bizantină, dar venețienii, care au cucerit orașul în 1206 și l-au stăpânit aproape trei secole, sunt cei care l-au fortificat, transformându-l într-un importnat punct defensiv. Alte lucrări de consolidare au fost făcute de otomani și din nou de venețieni în timpul celei de-a doua ocupații.

Koroni e singurul castel din Messenia încă locuit: adăpostește mănăstirea Timiou Prodromou, dar și ruinele unei biserici bizantine timpurii (secolele VIII-IX) și ale unei băi otomane.

Malul mării, cu puzderia de taverne și bărulețe înșirate de-a lungul său, este locul de întâlnire a localnicilor și turiștilor deopotrivă. La mica terasă la care poposim pentru un suc și o cafea găsim o mulțime de oameni așezați la mese, iar în timp ce așteptăm să ne fie adusă comanda, am timp să fac câteva poze.

Ne continuăm drumul spre următorul loc de cazare - Kalamata. Rulăm spre nord acum, chiar pe malul vestic al Golfului Messenia. Traversăm mai multe sate: Armeni, Agia Triada, Mirtia, Peroulia, Nea Koroni, Agios Andreas, fiecare cu plaja sa. Pentru o ultimă bălăceală înainte de Kalamata oprim la Chrani, la o terasă drăguță cu mese acoperite de fețe în carouri alb cu albastru. Bem câte o cafeluță grecească și lenevim un pic pe șezlonguri. Plaja e cu nisip dar cu pietricele și scoici sparte la intrarea în apă, așa că nu zăbovim foarte mult, mai ales că deși nu mai plouă, cerul e încă înnorat.

Și gata, Kalamata ne așteaptă!

Dar, înainte de toate, în semn de pocăință... pentru că nu m-am putut lăuda cu propriile poze făcute de sus Voidokiliei, vă invit să vizionați filmulețul atașat.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1154 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI