Cele două capitale ale Albaniei

TIPĂREȘTE

Plecăm din Theth cu un oarecare suspin, suspin care se transformă în oftat odată ajunși în punctul maxim al drumului ce te scoate din sat și te lasă apoi liber liber spre a vizita și alte zone ale Albaniei.

Așa cum am menționat anterior, această bucată de drum se întinde pe o distanță de 16 km, este pantă ascendentă continuă pe profil forestier, lată de încap două autoturisme, pigmentată din loc în loc cu pietroaie mai mari ce trebuie ocolite de ții la mașina ta.

L-am asemuit cu beteala ce o puneam iarna pe bradul de Crăciun, înconjurându-l de la poale – satul Theth – și până în vârf, în serpentine tot mai înclinate și dese, lăsând pe alocuri vederii panorame superbe.

Demn de menționat este și faptul că utilajele celor de la administrația drumurilor albaneze lucrau și sâmbăta dimineața pentru nivelare, un aspect care evidențiează atenția pe care o acordă turiștilor.

Intrăm pe asfalt și coborâm spre Lacul Shkodra și orașul omonim situat pe malul său, prilej de a admira alte peisaje de vis, de data aceasta în coborâre auto destul de accentuată, pe un drum cu un singur sens.

Atent la natură și la o încadrare cât mai corectă în virajele strâmte, ne dăm drumul la vale și ne oprim – după o scurtă consultare vizuală între mine și Adriana – la semnele unui autostopist. În concediu, în străinătate, le facem loc și îi primim în mașină pe cei aflați pe marginea drumului din spirit de camaraderie turistică.

De data aceasta aveam convingerea că persoana care își agita mâinile în binecunoscutul limbaj corporal” ia-mă, nene!” era un tânăr locuitor al caselor ce se înșirau pe munte și care dorea să coboare la oraș.

Când colo, sub șapca de soare și imensul rucsac luat de undeva din buruieni – nu îl avea în spate când făcea autostopul – apare firava Marta, o spanioloaică ce cutreieră Albania singură.

Și care, spre ciuda mea, parcursese singură traseul Valbona – Theth... Deci se putea merge...

Cu Marta în mașină nu mai ai nevoie de antenă radio. Îi turuie gura într-una și devine un companion plăcut. Întrebată unde dorește să ajungă, ne răspunde că la Shkodra și de acolo intenționează să ia un autobuz către Berat, într-o locație cu semnificație istorică. Planurile ei se vor schimba de trei ori în cursul zilei de astăzi și va ajunge cu noi până la hotelul din Tirana.

Pe de o parte sunt de admirat turiștii care își lasă vacanța la voia întâmplării, fără o strictețe a programării și pot hălădui pe unde îi duce soarta, dar, pe de altă parte, nu e în firea mea să îmi doresc să ajung astăzi într-un loc și, la sfârșitul zilei, să mă pomenesc la distanță de zeci sau sute de kilometri de respectivul.

În Shkodra, al patrulea oraș ca mărime al Albaniei, dai o roată prin centru apoi urci la Castelul Rozafa, cocoțat pe o stâncă, la 130 metri deasupra mării, înălțime de la care mături cu privirea peste lac, oraș și cîmpii verzi până hăt departe, spre munți.

Că să vezi ce a mai rămas din castel și să îi citești povestea în intervalul orar 9 - 18, ai de plătit 400 leke.

Legenda ridicării acestuia mă duce cu gândul către ale noastre plaiuri, spre meșterul Manole.

Se povestește că trei frați își propuseseră să construiască un castel, numai că munca lor era în zadar din cauză că tot ce construiau ziua, se surpa noaptea. Un bătrân înțelept i-a sfătuit că e nevoie de o jertfă feminină, ca soția unuia dintre ei – cea care va veni să le aducă mâncarea în ziua următoare - să fie zidită laolaltă cu pietrele și cărămizile.

Frații mai mari au găsit pretexte pentru ca ale lor consoarte să refuze prepararea și servitul hranei, astfel că cel mic – întotdeauna el, în povești! – a rămas de atunci înainte fără soție. Pe care o chemase Rozafa...

Între alte și alte lucruri descoperite a le avea în comun neamul nostru cu cel albanez, apare și această legendă a ridicării unor construcții ce dăinuie peste veacuri.

Castelul era construit pe trei curți și structurat conform unor planuri clare, cu turnuri rotunde, clădiri venețiene, cisterne cu apă, biserică și închisoare.

Deși inițial nu era în planul nostru, având-o și pe Marta cu noi, ne îndreptăm și spre Kruja, capitala medievală a lui Skanderberg, eroul național al albanezilor, localitatea devenită timp de 25 de ani un bastion al rezistenței împotriva otomanilor.

Ca să ajungi la cetate ai de trecut prin oraș, cu ale sale străduțe înguste și în pantă, străjuite de case mai sărăcăcioase sau hoteluri elegante până la parcările în care își lași mașina fără a știi că la plecare răsar ca din pământ întreprinzătorii ce îți cer achitarea unei taxe.

Agasat de un asemenea comportament, am solicitat bon fiscal. Iritat mai rău ca mine, întreprinzătorul a intrat într-o baracă de unde a ieșit peste vreo 5 minute cu un petec de hârtie pe care era trecută suma solicitată, dar fără ca respectivul document să conțină alt detaliu referitor la” detaliile plății” sau emitent.

Cum privirile tipului și ale celor din preajma lui își intensificau tăria, scot tacticos banii, îi înmânez cu un gest ce doream a transmite” așa da” și” îmi face plăcere să închei afaceri cu dumneavoastră” , bag ușor în viteza întâi și demarez atent să nu sară vreo pietricică de sub roțile mașinii.

Cât timp Skoda se odihnește în parcare noi vizităm cetatea în care accesul e gratuit (se achită o taxă de 500 leke pentru a intra în Muzeul Skanderberg). Nu e mare, cam în 20 – 25 minute de mers lejer ai trecut-o în revistă, cu tot cu locurile de belvedere.

Când să ieșim pe sub poarta de piatră, un localnic ce mătura pe acolo se bagă în vorbă cu noi și se oferă să ne prezinte tunelul secret. Pe care l-am fi ratat altfel. Ne face turul cetății ca ghid și o înțelegem altfel decât în plimbarea de voie, anterioară.

Apoi ne cere bani! Donație, zice el. Ba nici nu e mulțumit cu suma oferită de Adriana! Că eu nu îi dădeam nici atât. Cum îți strică unul ca ăsta ziua... Părea ceva la nelalocul lui de când ni s-a înfățișat foarte amabil.

Ne mai liniștim plimbându-ne prin vechiul bazar – Derexhiku Bazaar cum îi spun localnicii - ce pornește de la porțile cetății și care se întinde pe două străduțe – cum altfel!? – înguste și în pantă, obiectiv turistic ce a fost restaurat cu ocazia aniversării a 500 de ani de la nașterea eroului național pomenit mai sus.

Cu dughene înghesuite, fațade colorate, mărfuri mai mult sau mai puțin artizanale, bazarul reprezintă un ungher interesant al fiecărui oraș, locația din care să te alegi cu un suvenir de prin locurile umblate.

Lăsăm în urmă capitala veche a Albaniei și peste 30 de kilometri intrăm în cea actuală, în Tirana.

Ajunși la hotel o debarcăm și pe ocazionala noastră însoțitoare, pe Marta, cea care ne așteaptă să ne găzduiască în apartamentul ei din Gijon când vom merge pe Camino de Santiago. Am avut o companie plăcută în cursul zilei de astăzi, Marta relatându-ne peripeții, experiențe de viață și povești pilduitoare sau hazlii.

Plimbarea de seară prin Tirana reprezintă un mix de trăiri și senzații, nebănuite a fi întâlnite, dată fiind percepția noastră – sau, cel puțin, a mea - despre albanezi.

Din capul locului trebuie să vă mărturisesc că am rămas profund impresionat de viața socială a localnicilor. De cum trece de ora 18 localitățile sunt foarte animate.

Am ajuns în Tirana într-o sâmbătă seara și mi-am zis că afluxul uman pe străzi și în parcuri se datorează exclusiv zilei, orei și faptului că ne aflăm în capitala țării. Dar același mod de a petrece după amiezele și serile le-am întâlnit și zilele următoare în toate localitățile prin care ne-am perindat.

Oamenii se plimbau pe străzi, se odihneau pe bănci în parcurile luminate exemplar și în care erau amenajate terenuri de baschet, volei, mese de tenis de masă la care se practica sportul în nocturnă. Furnicar uman, nu alta!

În piața centrală – bineînțeles, Skanderberg Square! – era amenajată o zonă de vizionare a meciurilor Euro 2020, în care încăpeau peste 1.000 de telespectatori ce puteau servi bere și mâncare, își susțineau favoriții de moment (Albania nu se calificase), se bucurau în felul lor dar sub stricta supraveghere a poliției.

Am ajuns în piață și am fost părtași la urletul de bucurie colectivă în momentul în care Germania înscrie al patrulea gol în poarta Portugaliei. Parcă ne aflam pe un stadion...

Ca oraș turistic, nu pot afirma că Tirana – cunoscută drept” orașul celor 3.000 de cafenele” - se remarcă prin ceva anume. O capitală balcanică ce nu oferă turiștilor bazar vechi și poduri splendide ca Skopje vizitat acum câteva zile, cetate frumoasă ca Belgradul sau amalgamul religios ca Sarajevo. Dar te face părtaș la acea atmosferă extrem de plăcută a petrecerii în oraș a unei seri de vară în aroma florilor de tei.

Iar peste timpuri, când voi pomeni sau auzi de Tirana, o voi asocia cu acest simbol.

Preumblându-te la pas prin oraș, ai ocazia să observi în zona centrală clădiri vechi renovate și transformate în sedii de instituții sau ambasade, străzi care îmi amintesc de Dorobanți-ul dâmbovițean, construcții noi din sticlă și bulevarde largi pe care am remarcat un interesant mod de iluminare al semafoarelor.

Cele trei culori ale acestora nu sunt dispuse doar în arhicunoscutul bloc optic pe stâlp ci și prin beculețe mici dispuse pe consola arcuită la înălțime deasupra șoselei până aproape de mijlocul acesteia, aspect care face vizibil marcajul rutier de la o distanță apreciabilă.

Are și Tirana castel, dar în zilele noastre a fost transformat în restaurante cu terase, bineînțeles pline la ceas de seară.

Alte atracții le-ar reprezenta Piramida, cea scumpă construcție ridicată în Albania, aflată în renovare în momentul vizitei noastre sau Moscheea Et’hem Bey.

Seara târziu, la întoarcerea din Parcul Kodrat – centrul de agrement principal al localnicilor – spre hotel trecem pe lângă o construcție interesantă, cu fațade de sticlă luminate în culoarea vișinie, în fața căreia se amenajaseră piste de biciclete, skateboard sau patine cu rotile.

Nu mi-am putut da seama ce reprezintă acea zonă iar ajuns la cazare voiam să îmi lămuresc dilema. Spre marea mea surprindere aveam să aflu că respectiva construcție, dincolo de fațada vișinie, este Stadionul Air Albania, o arenă foarte elegantă ridicată în noiembrie 2019. Despre care nu auzisem sau citisem a fi ridicată, cu toate că prin natura meseriei și a hobby-ului nu îmi prea scapă asemenea informații.

Am coborât din munți în orașele Albaniei. Mai vechi sau mai noi, unele găzduind obiective cu legende triste, altele celebrând un erou național, localități prin care treci și constați un nivel de dezvoltare economică nu prea ridicată. Dar în care e suficient să petreci o seară care are șansa să rămână de neuitat datorită inflației de oameni de pe străzi, ieșiți să socializeze ca la noi odinioară, să se bucure și să-și împartă cu vecinii sau prietenii clipele libere.

Oameni pe ale căror chipuri parcă nu se citește, probabil încă, rapacitatea și răceala sufletească a capitalismului.

---

VIZUALIZĂRI: 3039 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI