Est-vest-est prin măruntaiele verzi-albastre ale Rhodosului (II)

TIPĂREȘTE

Cu forțe proaspete după cafeaua și sucul băute la Empona vezi impresii, ne continuăm călătoria prin „măruntaiele” Rhodosului înaintând spre vest. Din așezarea situată la cea mai mare altitudine de pe insulă vom coborî pe șoseaua șerpuitoare către mare, întovărășiți permanent de aceleași păduri de pini și de nelipsitele livezi de măslini.

Străbatem micul sat Kritinia, populat de numai 500 de suflete, al cărui nume înseamnă „mica Cretă” , căci a fost întemeiat de refugiații cretani în timpul ocupației otomane sus pe un deal, pentru a-l feri de pirații care bântuiau în acele vremuri mările.

La câțiva kilometri de el, în buza Mării Egee și înconjurat de o altă mare, dar de verdeață, se ridică semeț pe o colină stâncoasă de cca. 130 m înălțime strategic poziționată castelul Kritinia sau Kastéllo, așa cum îi spun - mai simplu - localnicii.

Se poate admira și de pe șosea, dar noi cotim la stânga, cu gândul de a-l studia mai îndeaproape, căci numărul de trepte săpate în stâncă, așa cum l-am văzut în poze și acest filmuleț youtube, edificator, cred eu, atât asupra construcției ca atare, cât și asupra frumuseții și spectaculozității peisajului marin, nu este de natură să ne descurajeze. Urcăm cu mașina și ajungem într-o parcare măricică și plină - spre mirarea mea - cu autoturisme și două autocare din care tocmai coboară puhoi de turiști. Cum nu ne intersectaserăm pe drum cu ele, presupun că veniseră dinspre Rhodos Town, aflat la vreo 50 km spre nord.

„Ghinion!” , cum ar spune un clasic în viață... ????

Suntem în plină pandemie și nu avem cum respecta distanțarea fizică atâta timp cât vizitatorii se bulucesc pe scara ce duce în sus spre intrarea (liberă). Iar de purtarea măștii în timpul urcușului, cu transpirația curgând șuvoaie pe față, nici nu poate fi vorba! ????

Prin urmare, cu tot regretul de a nu putea admira de sus marea și insulele Chalki, Alimia, Strogyli și Makri, nu cobor din mașină decât pentru o poză a zidurilor groase, care capătă reflexii aurii în soarele amiezii, timp suficient totuși pentru a remarca că grecii, întreprinzători precum îi știm, instalaseră câteva tarabe cu suvenire în parcare și că alături se găsește o cafenea-terasă.

Deși aflat în mare măsură în ruine, alte porțiuni fiind totuși restaurate, castelul și-a păstrat, fără îndoială, aspectul impunător. A fost construit de Cavalerii Ioaniți în 1472 după planurile arhitectului și sculptorului venețian Giorgio Orsini ca parte a sistemului de apărare de pe coasta de vest a insulei și se pare că structurii inițiale i-au fost aduse adăugiri succesive, astfel încât pe zidurile celor trei nivele se găsesc săpate în relief blazoanele a trei Mari Maeștri ai Ordinului. S-a dovedit a fi suficient de puternic pentru a rezista asediului turcesc din 1480.

Revenind pe șoseaua națională (Epar. Od) Kalavardas-Empona, ne prelingem cale de 10-15 km pe țărmul Mării Egee, un bun prilej de a-i cerceta nuanțele de albastru și a le compara cu cele ale Mediteranei. Chiar, care or fi mai frumoase?!! ???? Străbatem acum o zonă agricolă joasă și după ce trecem prin satele pescărești Kamiros Skala și Mandriko, un indicator (cam discret scris și amplasat) ne trimite în dreapta pentru un scurt suiș către următoarea noastră destinație.

Kamiros/Kameiros, cu al său sit arheologic deschis zilnic 8-20, intrarea 6 euro (3 euro pentru seniori, acces liber pentru persoanele sub 18 ani), este cea mai mică, cea mai veche dar și cea mai bine păstrată dintre cele trei cetăți (celelalte fiind Lindos și Ialyssos) pe care care dorienii le-au întemeiat pe insulă și care aveau să se unească în anul 408 î. Hr. pentru a construi capitala Rhodos. Spre deosebire de comercialul Lindos și aristocraticul Ialyssos, Kamiros a jucat, așa după cum l-a descris Homer, mai degrabă rol de centru agricol, nefiind apărat de ziduri, populația sa pașnică, descendentă din cea minoică, ocupându-se mai mult cu meșteșugurile și cultivarea pământului.

Într-adevăr, și acum zona abundă în livezi de măslini și în solarii de legume. În același timp, orașul antic are o amplasare splendidă, la poalele muntelui Akramytis, al doilea ca înălțime de pe insulă (825 m), înconjurat de pini, chiparoși și smochini și cu vedere spre Marea Egee.

Kamiros a fost fondat în jurul anului 1450 î. Hr., a prosperat în perioadele arhaică și clasică, fiind primul oraș rodian care a bătut monedă proprie, însă a fost distrus de cutremurul din 226 î. Hr. A fost reclădit după modelul urbanistic hippodamian (caroiaj de străzi parelele intersectate cu altele perpendiculare pe ele), așa încât majoritatea ruinelor pe care vizitatorii le văd astăzi datează din perioada elenistă.

Chiar dacă nu ești specialist, îți dai imediat seama că așezarea a fost structurată pe trei nivele. Zona inferioară este Agora, delimitată de templele lui Apollo și Heroon și cu un templu doric plasat în capătul unei piețe având în centru o fântână cu șase coloane înconjurată de băi (terme) în care apele se scurgeau dintr-un rezervor deschis. Un sistem de țevi din lut alimenta cu apă cca. 400 de case și-mi amintesc că și pe continent, mai precis la Pella, capitala antică a macedonenilor, văzusem o astfel de realizare inginerească remarcabilă vezi impresii. În fața pieței se afla un sanctuar elenistic dedicat zeilor și eroilor locali.

Al doilea nivel era zona rezidențială, desfășurată pe pantele dealului, în timp ce nivelul superior, cel mai înalt, adăpostea sanctuarul închinat zeiței Athena Kamiras.

În mână cu pliantul în limbile greacă și engleză primit odată cu biletul de intrare, poți identifica ușor, cu ajutorul schiței inserate, fiecare din elementele constructive, mai ales că sunt semnalizate și prin panouri. Pentru a vă ajuta să aveți o imagine de ansamblu mai clară, atașez totuși și un filmuleț: youtube.

După fondarea capitalei Rhodos, mulți rezidenți au părăsit Kamiros. În 142 î. Hr., un alt doilea cutremur a pustiit și mai mult orașul, care a rămas totuși locuit până prin secolul al V-lea d. Hr., în timpul domniei împăratului bizantin Justinian.

Abandonat definitiv, nu s-a știut de existența lui timp de secole, așa încât, din fericire, nu a fost prădat, pentru ca în 1859 să fie descoperit întâmplător de localnici. Începând din 1929, a fost sistematic excavat de italieni, care au avut grijă să „exporte” majoritatea artefactelor descoperite????, care sunt în prezent expuse la Luvru și British Museum. Câteva au ajuns totuși și la Muzeul de Arheologie din Rhodos Town, printre acestea numărându-se o stella funerară de inspirație fidiană (vezi P44) din secolul al V-lea î. Hr., deosebit de expresivă, înfățișând două femei îmbrățișate: Krito (mama decedată) și fiica sa Timarista.

Situl nu are muzeu propriu, în schimb la intrare este o mică terasă, pe care am greșit ignorând-o, după cum aveam să-mi dau seama ulterior. De aici urcă trepte late protejate de o balustradă de lemn. Pe scară este zona cea mai umbrită și cea mai panoramică, motiv pentru care de acolo am făcut multe poze. Mărturisesc că după coborâre, cu creierii fumegând, m-am grăbit să mă adăpostesc de soarele înnebunitor de fierbinte după orele amiezii, așa că sfatul meu este să încercați să vizitați situl cât mai devreme dimineața.

Kamiros are și o plajă bunicică, din câte am văzut postat pe net, și poate că ar fi fost o idee bună să ne răcorim acolo, numai că timpul ne cam presa. Așa că ne-am întors pe șoseaua principală și, după vreo 10 km parcurși spre nord, trecând prin satele Fanes și Soroni, am ajuns la Theologos, unde cu oarecare greutate am dibuit indicatorul către următorul obiectiv, situat la est: Petaloúdes sau pe românește Valea Fluturilor valleyofbutterflies.com; deschisă zilnic 9-19; intrarea 7 euro, gratis pentru copii sub 12 ani.

Chiar nu înțeleg de ce grecii au momente dintr-astea de delăsare????, lăsându-i pe turiști să orbecăie, când știu bine cât de vizitate sunt unele locuri. Iar Valea Fluturilor se numără categoric printre ele. În fine, hai să le trecem cu vederea și chestia asta, așa cum facem și cu alte neajunsuri... ????

De ce este așa faimoasă Valea Fluturilor? Pentru că aici se adună în fiecare an mii și mii de... molii (cam urâte, după părerea mea) dintr-o specie anume. Ce le mână pe ele taman aici? Umiditatea și răcoarea locului, precum și arborii orientali de ambră care secretă o rășină cu miros puternic.

În sezonul ploios, aceste insecte își împrăștie ouăle prin insulă printre tufișuri și plante. În aprilie, ouăle produc larva, care capătă forma de crisalidă iar pe la sfârșitul lui mai-începutul lui iunie atinge stadiul de fluture. La acel moment, când vin căldurile, fluturii migrează pe timpul nopții către vale, unde rămân până pe la sfârșitul lui septembrie pentru a se odihni în vederea împerecherii. După care masculii, epuizați și de actul în sine???? și de foame, căci în această perioadă se hrănesc numai din energia acumulată anterior, își dau obștescul sfârșit iar femelele zboară cale de maxim 25 km pentru a depune ouăle. Iar ciclul se reia.

Moliile-tigru sunt insecte de noapte: ziua stau agățate de arbori și se camuflează într-o nuanță maronie cu dungulițe alb-gălbui cam ca fulgii de zăpadă, iar noaptea își deschid aripile portocalii.

Evident, zona e rezervație naturală și trebuie respectate regulile care decurg din asta: să nu te abați de la poteca lungă de un kilometru și ceva (amenajată, cum altfel? de italieni în anii 1930) și din alei, să eviți să calci pe plante și mai ales să nu faci zgomot, fiindcă asta deranjează insectele și le face să piardă din energia necesară reproducerii...

Măi, dar ce sensibiloase sunt! Oare de ce țânțarii și muștele care mă scot pe mine din sărite vara nu sunt la fel?!! Că atunci aș ști eu cum să-i alung... ????

Acum, lăsând gluma la o parte și revenind la chestiuni de ordin practic, trebuie spus că poteca urcă, și aflând asta, îmi propusesem să recurg la o altă soluție: să lăsăm mașina în parcarea din fața intrării principale, de unde să luăm kiki-carul, pardon! Butterfly Train, și să urcăm cu el până la o altă intrare, cea din fața mănăstirii Kalopetra, despre care voi face vorbire nițel mai încolo în review. Și pe urmă să coborâm în vale, ceea ce ar fi fost mult mai ușor.

Când, ce să vezi? Trenulețul nu funcționa din cauză de pandemie...

Alt ghinion! ????

Pentru aceia dintre voi care agreați ideea, iată totuși un site util pentru anii normali ce vor veni cu siguranță (că altfel nu se poate): butterflytrain.gr.

Nu mai aveam de ales, așa că am pătruns și noi în vale, alături de mulți alți turiști, pe la intrarea principală, unde se află și un muzeu de științe ale naturii. Trebuie să recunosc că organizarea mi-a plăcut: poteca pietruită și cam alunecoasă era totuși excelent delimitată și protejată cu balustrade din lemn, iar din loc în loc sunt amplasate bănci. Fluturi nu prea am văzut și cei pe care i-am văzut au zburat (stresați????) prea rapid pentru a-i imortaliza în poze.

Iar peisajul verde-verde chiar făcea toți banii: peste tot copacii ăia rășinoși și nenumărate plante pe care, nepricepută în ale botanicii, nu am știut să le identific, plus un pârâu pe nume Pelekanos care creeazi mici cascade și iazuri traversate de podețe.

O adevărată oază după zăpușeala de la Kamiros! Numai că umiditatea mare a scos toată apa din mine prin porii pielii...

Așa cum mă așteptasem, n-am reușit să parcurgem întreg traseul, am mers cam 30 de minute și n-aș ști să vă spun unde am ajuns, căci nu am dibuit niciun punct de reper și... nicio băncuță pe care să ne tragem sufletul. Probabil că, în afara efortului fizic, ne-a venit de hac și deshidratarea, căci așa cum v-am povestit, nu ne înarmaserăm cu sticle cu apă de la terasa sitului Kamiros.

Să nu faceți ca noi!

Bref, am făcut cale întoarsă și am ieșit pe unde intraserăm, după care am făcut o pauză de sucuri alături la un magazinaș. Și ne-am distrat văzând (și auzind) reacția unei doamne care nu fusese lăsată să intre în rezervație împreună cu câinele de companie... ????

Am luat-o apoi din loc urcând spre mănăstire, pe același drum ca cel străbătut de trenuleț. Un drum cu serpentine care înaintează pe lângă vale și de pe care ne-am dat seama de diferența de nivel, dar și de mărimea rezervației complet împrejmuită cu un gard de sârmă.

La Mănăstirea Kalopetra, situată în mijlocul unei păduri de pini în vârful dealului, am oprit nu numai din curiozitatea de a o vizita, ci și pentru că, citind pe net, am descoperit o surprinzătoare relație directă cu patria mea mamă: sfântul așezământ a fost întemeiat în 1780 de către Alexandru Vodă Ipsilanti (1726-1807), domn fanariot al Țării Românești în două rânduri (1774-1782 și 1796-1797) și în Moldova între 1786-1788 pe locul unde se pare că ar fi existat o bisericuță încă din secolul al XIII-lea. Legenda spune că el și-ar fi adus aici fiica pentru a o vindeca de tuberculoză prin efectele terapeutice ale unui izvor și că în semn de mulțumire ar fi ridicat mănăstirea dându-i numele de „Kalopetra” („stâncă bună” ).

În perioada următoare, mănăstirea a prosperat mulțumită practicării apiculturii și sericulturii și exploatării uleiul extras din rășina arborilor de ambră din Valea Fluturilor, folosit în scop medicinal ori ca tămâie.

Am lăsat mașina în parcarea spațioasă alăturată și am pătruns în curtea mare, unde ne-a întâmpinat katholikonul (biserica), o clădire de dimensiuni modeste, zugrăvită într-un alb strălucitor. Locașul construit de Ipislanti a fost distrus într-un incendiu și cel actual datează din 1865.

Biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului are o singură încăpere și atenția este atrasă de iconostasul parțial aurit, dar și de icoana Sfintei Fecioare, salvată ca prin minune din incendiu.

Intrarea la mănăstire este liberă, la fel și la micul muzeu care, alturi de un magazin cu obiecte bisericești, este găzduit de clădirea din stânga porții.

După ce am vizitat biserica, am aprins o lumânare și am cumpărat o cruciuliță și o icoană, am dat ocol incintei largi, pavată cu dale și bine întreținută, cu multe bănci și ghivece mari cu flori, admirând anexele gospodărești și chiliile monahilor. Un popas prelungit am făcut la una din mesele poziționate lângă zidul exterior, de unde se deschid panorame splendide ale Mării Egee, insulelor și țărmului turcesc care contribuie și ele la ambianța generală de reculegere și pace sufletească...

Cu această stare profundă de bine am pornit spre est către Faliraki, străbătând după 16 km satul Afandou și rulând apoi spre nord pe binecunoscuta Rodiou-Lindou.

Fusese o zi destul de lungă și obositoare, însă plină de descoperiri minunate, fie ele naturale ori create de mâna omului, care întregiseră în mintea noastră imaginea insulei Rhodos ca destinație complexă și extrem de ofertantă.

Și ca pentru a încununa această experiență, pe drumul de întoarcere, aproape de Afandou, am avut parte de o întâlnire neașteptată: câteva capre și un țap care se odihneau la umbră exact pe mijlocul șoselei! Mda, ce-i drept era vremea siestei, și animalele, la fel de... harnice și de... pragmatice precum grecii înșiși, își luaseră și ele un binemeritat respiro. ????????????

Așa că, pentru a-mi spăla păcatul nerealizării de multe și semnificative poze în Valea Fluturilor, voi încheia și eu acest review (și întreg „serialul Rhodos” ) cu un moment liric...

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

Traseu extrem de pitoresc, care îmbină peisajele montane cu cele marine.

Altă combinație câștigătoare: sit antic, castel medieval, biserică ctitorită de un domn fanariot al Țărilor Românești și o rezervație naturală.

---

VIZUALIZĂRI: 6610 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI