Est-vest-est prin măruntaiele verzi-albastre ale Rhodosului (I)

TIPĂREȘTE

Alt preambul. Pentru că orice poveste trebuie să aibă un început...

În ianuarie 1933, inspirate de o broșură de promovare a turismului în Rhodos editată de italieni, două tinere originare din SUA, eleve la Școala Americană de Studii din Atena, s-au îmbarcat pe un vapor și au descins pe insulă. Au vizitat capitala, după care au angajat un localnic care le-a plimbat cu mașina prin satele din interior, și s-au oprit la Empona. Acolo au stat de vorbă, potrivit jurnalului ținut de una din ele, cu câteva localnice „într-un amestec de gesticulații, greacă și turcă” și le-au fotografiat ținutele, formate din „bluze albe cu veste albe brodate cu roșu pe deasupra, fuste albastre trase sus peste talie, cizme de piele și capetele înfășurate în broboade albe” . Le-au plăcut „mierea dulce și prăjiturile mici cu multă nucă” și „muntele mare din spatele caselor albe” .

Măruntaiele

Nu știu ce or fi înțeles americancele din plimbarea lor????, dar zic eu că ar fi păcat ca, ajungând în Rhodos, să te mărginești la obiectivele istorice din capitală ori la plajele de la Mediterana, să vizitezi palatele ioanite ori doar să zaci la soare. Insula asta este și despre munți, păduri și despre sate, fie ele Empona sau nu, ceva mai ascunse în interior și mai puțin (deși nu în totalitate) necontaminate de turism, unde oamenii își văd netulburați de traiul lor de zi cu zi și de ocupațiile rămase aproximativ aceleași de sute de ani.

În plus, intrând în „măruntaiele” Rhodosului, ai prilejul de a vedea că insula este și verde????, nu numai brun-roșiatică, așa cum ți-ai închipuit privindu-i țărmurile stâncoase, că zonele aride alternează cu cele înecate în vegetație, cu toate că bolovanii sunt omniprezenți. Și înaintând pe șosele mai înguste dar excelent întreținute, de pe fiecare culme mai acătării vei zări o mare - Egeea cea văluroasă ori mult mai blânda Mediterană -, într-o superbă combinație de verde cu albastru.

Acestea fiind zise și scrise, să nu mai văbovim, căci timpu-i scurt și lucruri multe-s de văzut.

La drum!

Vom porni din Faliraki, gazda noastră pe perioada sejurului, și vom purcede către sud pe șoseaua Rodiou-Lindou, de pe care ne vom abate în dreapta din Kolymbia pe drumul național (Eparchiaki Odos) Kolumpion-Archipolis pentru a vizita complexul 7 Izvoare.

Vom continua de aici pe Epar. Od. Pastidas Mesanogrou, trecând prin Elousa, către Empona, după care vom înainta tot spre vest, prin munți, pe Epar. Od. Kalavardas Empona până pe coasta Mării Egee. Ne vom prelinge apoi pe țărmul vestic al insulei către nord, însoțiți permanent de Egeea pe stânga, pe Epar. Od Ialisou Katavias. La Theologos vom vira la dreapta pe Od. Kalamonas Psinthou pentru a vedea Valea Fluturilor, după care vom continua spre est pe Epar. Od. Afantou Psinthou până la Afandou, unde vom reveni pe șoseaua principală Rodiou-Lindou și vom rula spre nord până la Faliraki.

În total sunt cca. 120 km - sper că am socotit bine, matematica nefiind nici pe departe punctul meu forte????. Vom trece munții, dar ăsta nu e motiv de îngrijorare, serpentinele sunt destul de lejere și nici nu vom urca și coborî cine știe ce, căci munții Rhodosului nu ating înălțimi năucitoare.

Cele Șapte Izvoare (Eptá Pigés) https://7springs. gr/ a fost prima noastră oprire, la 7 km de Kolymbia și după străbaterea unei frumoase păduri de foioase și pini. Se autoprezintă drept „un paradis natural care îți stârnește pofta de mâncare” . Arată, fără îndoială, ca o oază de verdeață și răcoare după căldura sufocantă de pe malurile mării, însă apetitul nu ni-l deșteaptă, fiind mult prea devreme dimineața după micul dejun.

Lăsăm mașina în parcarea spațioasă, cu intrarea la restaurant în stânga și un loc de joacă într-un colț și, urmând indicatorul, înconjurăm prin spate taverna. Ne întâmpină o priveliște minunată: un podeț din lemn traversează un pârâiaș zglobiu de-i zice Loutanis, alimentat de niște firișoare de apă conștiincios numerotate drept „izvoarele nr. 1,2, 3 etc.” De o parte și de alta a apei, pe suprafețe betonate, sunt amplasate multe mese cu fețe în carouri alb cu verde (în ton cu nuanța naturală preponderentă) care își așteaptă clienții, aici fiind loc de popas pentru grupuri organizate plecate în excursii cu autocarul.

Ne plimbăm printre rădăcinile noduroase, pășind cu grijă pe pietroaie și dând binețe rațelor și gâștelor care înoată și păunilor care doar se fâțâie de colo-colo mândri și fără să ne acorde atenție, obișnuiți, cum sunt, cu turiștii. Nu-i bai, nu ne supărăm. ????

După peisajele în mare parte aride de pe țărmuri, zona asta pare dintr-o altă lume. Așa și-au zis probabil și otomanii când au cucerit insula, și mai ales italienii care, cu spiritul lor gospodăresc, au amenajat-o plantând o pădure de pini și specii de orhidee și canalizând izvoarele pentru a crea un lac artificial ca rezervă de apă pentru irigații. Înțeleg că la lac, care este singurul loc de pe insulă unde se poate înota în apă dulce, se ajunge trecând printr-un tunel îngust de aproape 200 m lungime sau mergând pe o cărare care îl urmează pe deasupra și că în capătul său se află o cascadă.

Noi nu ne-am încumetat în drumeție, ne-am mulțumit să admirăm împrejurimile și să tragem cu nesaț în piept aerul tare și curat, însă voi puteți să o faceți. Sau măcar să priviți pozele postate pe site-ul menționat mai-sus.

Ne continuăm drumul spre vest traversând localitatea Archipoli și în scurt timp ajungem într-un sat interesant prin prisma istoriei sale.

Eleoúsa/Eleoússa, situat pe versantul nordic al Muntelui Profitis Ilias, al treilea ca înălțime din Rhodos (798 m), a fost una din cele patru așezări întemeiate de italieni, celelalte trei (printre care și Kolymbia) fiind amplasate mai aproape de mare. A fost gândită drept colonie agricolă și forestieră și a purtat inițial numele de Campochiaro. Cei circa 100 de muncitori aduși aici din zona Trentino au primit câte un lot de pământ pe care trebuiau să-l lucreze și să se ocupe totodată de exploatarea pădurilor de pini din jur.

În sat se păstrează câteva clădiri din vremea aceea, o parte din ele în ruină: un sanatoriu TBC, piața, închisoarea transformată în școală, o biserică, fosta Casa del Fascio, iar la ieșire se poate vedea o fântână arteziană în stil Art Déco, parte din sistemul de aducțiune a apei râului Koskinisti folosită pentru irigații, care găzduiește o specie rară de pești locali - gizáni. În rest, mica localitate constă acum din case albe cu etaj, așa cum sunt cele mai multe în orice zonă rurală a Greciei, împrejmuite de dealuri bogat împădurite.

O oprire mai lungă aveam să facem însă după 2 km. Și bine am făcut!

Biserica Ágios Nikólaos Foundoukli m-a uimit prin eleganța proporțiilor și așezarea pitorească, in the middle of nowhere, fără nicio așezare omenească în apropiere, doar dealuri, pini, smochini, chiparoși și măslini cât vezi cu ochii, din spatele cărora se ițește vârful Profitis Ilias.

Nu știu de ce s-a construit acest sfânt locaș în pustietate, poate că făcea parte dintr-un complex mănăstiresc, cert este că mica biserică din piatră cu patru abside datează din perioada bizantină târzie, mai precis din 1497, și că interiorul este acoperit cu frescele originale aproape în totalitate, cu excepția bolții, care a fost reclădită de italieni după ce amenința să se prăbușească.

Picturile înfățișează viețile celor patru evangheliști, precum și portretele ctitorului, un nobil cu funcție înaltă, echivalentul aproximativ al logofătului, împreună cu soția și cei trei copii, răpuși de ciumă, după cum informează inscripția alăturată.

O liniște desăvârșită ce îndemna la meditație și reculegere plana asupra locului. În jumătatea de oră petrecută acolo nu am zărit trecând decât o mașină și un grup de bicicliști iar lângă biserică am văzut staționată o mașină de pompieri și un lucrător ce scruta zarea înarmat cu un binoclu pentru a depista eventualele incendii de pădure.

De cealaltă parte a șoselei a fost amenajat un spațiu de parcare cu bănci, de unde se deschid panorame cuprinzătoare. Te poți răcori cu apa din fântâna în fața căreia se fost montat un mozaic reprezentând un cerb și o ciută sau poți măsura, dacă ai chef, circumferința trunchiul uriaș al măslinului din apropiere, la fel de vechi probabil ca și biserica.

Am păstrat o amintire foarte frumoasă acelui loc; pentru mine, a fost reconfirmarea faptului că apropierea de Dumnezeu nu trebuie să însemne neapărat ruga într-o biserică uriașă⛪. Iar dacă la modestia locașului religios se adaugă și splendoarea naturii, n-ai cum să nu te încarci de energie spirituală.

Astfel revigorați, ne-am continuat drumul, devenit acum un urcuș ușor sinuos, mărginit pe ambele părți de copaci care reușiseră cumva să-și înfigă rădăcinile în pământ printre bolovani, genul acela de peisaj pe care îl întâlniserăm deja pe țărmul Mării Mediteraneene și pe care aveam să-l întâlnim și mai departe.

Profitis Ilias, muntele acoperit cu păduri de pini despre care am făcut vorbire, are începând din 1929 un punct de atracție construit tot de italieni: Albergo del Cervo, un hotel pe trei nivele în stil de chalet elvețian (redenumit după eliberare Elafos, adică „cerbul” ). În 1930 parterul a fost transformat în restaurant și proprietății i s-au adăugat o verandă, un ring de dans și un teren de tenis iar în 1932 hotelul a fost extins cu o aripă nou, pe două nivele - Elafina („ciuta” ).

În broșura de promovare turistică a Rhodosului la care am făcut referire în preambulul reviewului - „Rodi: L’Isola delle Rose” -, vizitatorii erau îndemnați să exploreze zona nouă a capitalei, cu „arhitectură venețiană impregnată de influențe orientale” , dar și să se relaxeze la termele de la Kallithea și la hotelul ridicat pe muntele Profetului Ilie. Italienii avuseseră grijă să le asigure tot confortul! ????

Într-adevăr, zona este superbă și foarte interesantă pentru iubitorii de drumeții, care pot porni în excursii din satul Sálakos, însă fără a avea acces la vârful montan din cauza instalațiilor de telecomunicații militare.

Cum fizicul nu ne ajută la astfel de incursiuni solicitante, ne mulțumim să admirăm împrejurimile, care păstrează ceva din grandoarea anilor interbelici. Aflu de pe net că undeva prin apropiere se află și ruinele așa-zisei „Vile a lui Mussolini” , în fapt reședința de vară a guvernatorului italian al insulei Cesare Maria de Vecchi - se pare că dictatorul nu ar fi ajuns niciodată aici.

Cele două hoteluri arată impecabil și din spatele lor se vede marea, alături este și o bisericuță zugrăvită în alb, pe care am găsit-o însă cu lacătul pus la poarta curții, iar vizavi se află o tavernă - Elafaki, unde un chelner își făcea de lucru aranjând mesele, probabil în perspectiva apariției unui grup de vizitatori.

Nu-l luăm în seamă (și nici el pe noi! ????), ci preferăm să-i facem safteaua unui cetățean care vindea struguri dintr-un tractor oprit în parcare. Omul fericit, noi așijderea!

Așa că o luăm din loc. Urcăm printre păduri umbroase către cel mai înalt munte de pe insulă, Attavyros (1.215 m). Iar la poalele său se întinde un alt sat pitoresc, unde facem din nou popas.

Empona/Emponas/Embona/Embonas este așezarea situată la cea mai mare altitudine din Rhodos - 850 m deasupra nivelului mării. Descopăr, ce-i drept fără mirare, căci îmi făcusem tema, că e un loc foarte turistic, însă un pic de autenticitate tot mai păstrează.

În „centru” abundă tavernele, la care știu că opresc multe grupuri organizate pentru masa de prânz, dar și magazine care te îmbie cu „free wine tasting” . Cum Adrian era șofer, m-am sacrificat eu, ce să fac????: am gustat două-trei picături din patru sortimente și în final am cumpărat o sticlă de trei sferturi din vinul local Athiri (10 euro), o licoare fructată ușurică (nu ușuratică!) pe care aveam să o dăm gata în seara aceea. Despre el mă informasem de acasă și oricum știam că Empona e cel mai mare cultivator de struguri de pe insulă.

Am mai achiziționat o sticlă de cafea cu ouzo, neașteptat de bună și o alta de soúma, o băutură foarte asemănătoare cu grappa italiană, produsă numai în satul Siánna, situat mai la sud. Din mulțimea de suvenire expuse am ales câteva iar din partea proprietarului am primit două flaconașe de 50 ml cu ulei de măsline aromatizat.

Cu portofelul atârnând mai puțin greu, căci ce-i al lor e pus deoparte, grecii știu cum să-ți scoată banii din buzunar și să te facă să nu regreți nicio clipă????, am aruncat un ochi și spre magazinele care vând carpete țesute în casă, fețe de masă și ștergare brodate manual, satul fiind renumit și pentru astfel de produse, ca și pentru costumele populare purtate de localnici la sărbători. De altfel, au și un muzeu de folclor, pe care, din lipsă de timp, nu l-am vizitat.

Am decis să încheiem scurta sesiune de shopping și am mers să ne hidratăm cu sucuri și frappéuri la o tavernă unde adăstau în fața câte unui pahar cu apă clienții obișnuiți ai cafenelor grecești de la acea oră: niște pensionari „fugiți de acasă” , vezi Doamne ca să-și lase nevestele să prepare în liniște prânzul... ????????????

Frumoasă viață mai au unii!

Cum însă trecuse de amiază, noi nu ne-am mai lungit la vorbă, ci ne-am suit înapoi în Hyundaiul închiriat și ne-am continuat drumul.

Și ca să fiu laconică până la capăt, despre restul călătoriei vă voi povesti în reviewul următor.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

În interior, insula Rhodos este mult mai acoperită de vegetație decât pe țărmuri iar priveliștile care combină verdele copacilor cu albastrul mării sunt fabuloase.

Frumeseții naturale a munților și izvoarelor i se adaugă prezența unor vechi locașuri de cult și a satelor pitorești.

---

VIZUALIZĂRI: 2920 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI