Perfect conservat sub cenuşa Vezuviului: oraşul antic Pompei

TIPĂREȘTE

Hmm, despre Pompei au curs râuri de cerneală, însă, în încheierea seriei minivacanței amalfitane, nu mă pot abţine să tac și să nu adaug și eu propriile impresii...

Pompei ocupa pe lista noastră de obiective din minivacanţă un loc fruntaş, sub nicio formă n-am fi renunţat la el, doar că i-am găsit loc abia în ultima zi, înainte de a zbura înapoi spre casă, deşi mi-am dat seama de la început că nu vom avea timp suficient să cutreierăm pe îndelete prin tot situl. Poate cândva vom reveni și vom aprofunda problema!

Mă informasem de pe website-ul propriu al sitului despre programul de vizitare și prețul biletelor și aflasem că în zilele de sâmbătă, acesta începe de la orele 08,30, în rest de la 09,00, prețul biletelor fiind de 16€/persoană. Aflându-ne într-o zi de sâmbătă, ne-am decis ca ora deschiderii să ne prindă la poarta sitului, așa încât să profităm la maximum de timpul ce-l aveam la dispoziție, lucru ce s-a întâmplat întocmai, noi fiind primii vizitatori cărora li s-au vândut bilete în ziua aceea. Bine, din Sorrento plecaserăm cu trenul la 07,30, biletele ne-au costat 2,40€/persoană, iar trenul parcursese cei aproximativ 20 km până la stația Pompeii Scavi, în 45 minute, din cauza stațiilor foarte dese.

Odată cu biletele cumpărate pentru parcul arheologic, ni s-au pus la dispoziție câte o hartă amănunțită a sitului și o broșură ce conținea informații sumare, dar complete, despre sit.

Cine n-a auzit de Pompei sau măcar n-a văzut filmul despre Pompei?! Ei, prea multe nu voi avea nici eu de adăugat, însă voi sublinia că, dacă n-ar fi avut loc erupția Vezuviului care să nimicească orașul ascunzându-l sub șase metri de lavă și cenușă împietrite, conferindu-i funesta notorietate sub care îl cunoaște lumea întreagă, probabil ar fi fost un alt oraș roman, ca multe altele, care s-ar fi distrus odată cu trecerea timpului peste imperiu. Însă, reputația tragică, cu care s-a ales acest oraș roman absolut obișnuit altfel, i-a fost „atribuită” de vecinul său Vezuviu, vulcanul care a răbufnit și a scuipat flăcări, lavă și cenușă nimicind localitatea, precum și pe altele din vecinătate (Herculaneum și Stabiae). Pompei, aflat la distanţă circa10 km de craterul vulcanului şi 4,5 km de poalele muntelui, a fost acoperit de la început cu un strat de fragmente de piatră ponce şi cenuşă vulcanică. Această masă a fost udată de o ploaie torenţială şi s-a transformat în noroi, care ulterior s-a uscat, formând un strat compact, cu grosimea de până la şase metri.

Era anul 79 D. C. și destinul Pompeiului a fost frânt brusc, făcându-l să dăinuie în timp ca unul dintre cele mai mari cataclisme ale lumii antice. Dar, orașului îi fusese dat să se conserve pentru posteritate, așa încât, în zilele noastre, niciun alt oraș din antichitate nu evocă atât de bine realitatea vechiului Imperiu Roman. Orașul reflectă perfect viața de zi cu zi a oamenilor de atunci, însă din oraș, astăzi, lipsesc doar oamenii, în rest totul semănând izbitor cu un decor de film excelent realizat, dar nu, nu, nu e nimic prefabricat, ci doar realitatea pură...

Pompei fusese întemeiat de către coloniști greci și etrusci cu vreo opt sute de ani înainte de a i se fi curmat brusc destinul, apoi a continuat în vremurile romane să se dezvolte ca un port în care schimburile comerciale s-au intensificat făcând ca peste alte trei-patru sute de ani orașul să cunoască o înflorire accentuată, secolul al II-lea Î. C. fiind considerat ca „cel de aur” , de maximă prosperitate. De atunci datează cele mai semnificative edificii ale orașului, oraș ce ajunsese să ocupe circa 66 hectare, din care, în zilele noastre, au fost excavate cam două treimi, încă lucrându-se să fie aduse la lumină alte suprafețe. Tot atunci, orașul avea puțin peste 20.000 de locuitori, din care cei mai mulți au reușit să se salveze fugind și îmbarcându-se pe mare, după ce Vezuviul furios timp de aproape o zi aruncase spre cer coloane de foc și materii piroclastice făcând ca totul să încremenească așa cum a fost prins în acele clipe: pâinea în cuptor, oalele pe plită, legumele şi fructele în bucătării, banii în cufere, etc. Totuşi, cam două mii de oameni și-au găsit sfârșitul, trupurile lor fiind conservate de cenușa vulcanică pentru eternitate chiar în timpul activităților domestice în care erau implicați în acele momente, viața lor fiind curmată subit sub dramatismul uneia dintre cele mai mari catastrofe naturale din lume.

În anul 1689, în timpul construcţiei unei fântâni, au fost descoperite ruinele unei clădiri antice pe care se afla inscripţionat cuvântul „Pompei” , însă adevăratele săpături au început abia în anul 1748, sub conducerea căpitanului Alcubierre, un inginer militar spaniol, care era sigur că oraşul găsit era Stabie. Dar, cele mai mari progrese în ceea ce priveşte excavaţiile, le-a făcut arheologul italian Giuseppe Fiorelli care a preluat conducerea săpăturilor în 1863. De atunci s-a excavat treptat, proces care a continuat cu sârguinţă şi încă mai continuă şi în zilele noastre pentru ca Pompei să fie adus la lumină cât mai mult.

Este al doilea cel mai vizitat loc din Italia, după Colosseumul din Roma şi face parte din patrimoniul mondial UNESCO din 1997.

După ce am intrat în Parcul Arheologic prin Porta Marina, conform obiceiului de orientare în spațiu, deschidem harta primită pentru a ne fixa un posibil traseu spre a vedea obiectivele principale, dar stupoare! , la vederea hărții încep prin a mă scărpina în creștetul capului, exact ca în desene animate, deoarece dată fiind imensitatea sitului, nu prea știam cu ce și de unde să începem. Până atunci mă mai uitasem pe internet doar fugitiv pe harta sitului, atunci când intrasem să văd programul și prețul și nu cred că luasem bine seama la dimensiunile absolut impresionante ale acestuia.

Ne-am dumirit că parcul este împărțit în nouă zone, destul de mari, denumite „Reggio” , numerotate, desigur, cu cifre romane, în sensul invers acelor de ceasornic și oarecum în spirală, ultima, Reggio IX, fiind chiar în miezul orașului. Am mai remarcat că orașul este întretăiat de trei străzi (artere) principale, dintre care două paralele: Via dell’Abbondanza și Via della Fortuna-Via di Nola, intersectate amândouă de Via Stabiana ce brăzdează orașul de la nord la sud. Totuși, cele mai importante par Via Stabiana și Via dell’Abbondanza. Pe măsură ce mai descâlceam dintre ițe, ne-am mai dat seama că cinci sunt cele mai semnificative Reggio, adică: I, II, VI, VII, VIII.

Subit, încropim un plan ad-hoc, gândind o vizită oarecum roată în încercarea de atinge cât mai multe puncte esențiale din sit, ceea ce părea foarte greu, aproape imposibil în numai 3-3,5 ore. Fiind mari admiratori ai structurilor antice de tipul teatrelor/amfiteatrelor și văzând că Pompei dispune de trei astfel de construcții, ne-am propus să le bifăm obligatoriu pe acestea, pe lângă altele pe lângă care am fi trecut oricum. Iată ce am reușit să vedem:

-luând-o pe Via Marina, care mai apoi devine Via dell’Abbondanza, am intrat pe linia de demarcație între Reggio VII și VIII, am lăsat pe dreapta statui de bronz, Basilica-una dintre clădirile cele mai de seamă ale orașului, cu rol inițial de tribunal unde se judecau afacerile, ulterior centrul vieții economice, asemenea bursei din ziua de azi, şi Templul Zeiței Venus, odinioră cu o frumoasă perspectivă asupra golfului Napoli;

- apoi ne-am lansat pe Via dell’Abbondanza, cea care unește Porta Marina de Anfiteatro, cu ochii în stânga și în dreapta, nevenindu-ne să credem cât de mult seamănă străzile, casele, în general aspectul urbanistic, cu ceea ce avem astăzi în lumea noastră. Pe Via dell’Abbondanza (strada abundenţei, a celor bogaţi) se aflau cele mai de seamă prăvălii din oraş şi casele negustorilor proprietari ai acestora, multe taverne. În comparație cu acestea, casele localnicilor din pătura de jos pe care le-am zărit din treacăt în alte zone erau foarte modeste, chiar sărăcăcioase;

Privind cu atenție străzile pietruite, se observă că din loc în loc există pietre așezate mai ridicate de-a latul acestora care par ca niște treceri de pietoni din zilele noastre, însă pe vremea aceea erau de fapt niște obstacole pentru carele inamice, ce ar fi pătruns în oraș, doar carele pompeiene fiind construite cu ecartamentul care le permitea să treacă pe orice stradă din oraș. Am aflat acest detaliu de la unul dintre ghizii care vorbea tare către turiștii de-l anagajaseră.

- deodată, îmi amintesc de vestitele lupanare, bordelurile din Pompei, le caut pe hartă, le găsesc repede și îi spun soțului să ne abatem un pic să le vedem, că tot eram în apropiere, chiar dacă deviam niţel de la traseu. Nici nu trebuie să vă spun că a fost imediat de acord, numai că lucrătorii nu deschisesră încă clădirile vizitabile, acestea urmau a fi deschise către public la orele 09,00, chiar dacă accesul în sit se făcea de la 08,30. Așa că a rămas pe mai târziu vizita lor în interior, acum identificaserăm exact locul în care se aflau;

- atunci, ne-am repus pe Via dell’Abbondanza, având ţintă precisă Teatro Grande (teatrul mare) şi Teatro Piccolo (teatrul mic sau odeonul) pentru care părăseam Via dell’Abbondanza, luând-o un pic în dreapta pe la fel de celebra, Via Stabiana. Ambele teatre se află în stare bună, primul are capacitate de 5.000 de spectatori, cel mic de numai 1.000 și evident nu au scăpat de la a le simţi sub tălpile noastre şi de a le vedea de pe ultimul rând de scaune. O pajişte înconjurată de colonade deschidea accesul în teatru şi ţinea spectatorii în aşteptare, înainte şi în pauzele spectacolului. Alături se află Tempio di Asclepio şi Tempio di Iside, pe care le-am văzut din treacăt;

- repuși din nou pe Via Stabiana, la intersecția acesteia cu Via dell’Abbondanza, intrăm în Reggio I și dăm de Casa dei Cornellişi de Casa del Chitarista pe care le privim admirativ fără să realizăm că de aici, pe înainte, pe Via dell’Abbondanza, aveam de văzut și analizat o sumedenie de case reprezentative pentru clasa înstărită din Pompei. De fapt, Via dell’Abbondanza poartă acest nume sugestiv, aşa cum am mai spus, deoarece pe aceasta majoritatea edificiilor private ilustrează foarte bine nivelul clasei din care făceau parte localnicii. Majoritatea acestor vile elegante au modelul clasic din Pompei care, în timpurile romane, pierduse în mărime din cauza expansiunii urbane, şi câștigase în artă decorativă. Fiecare avea un vestibulum (hol) ce dădea în atrium, adică o deschidere cu acoperiş parţial, în mijlocul căreia se afla impluvium, un bazin ce colecta apa de ploaie. Un alt spaţiu al casei se numea peristilium, un fel de grădină interioară înconjurată de coloane, spre care dădeau camerele. Pereții caselor erau din plin decorați cu fresce și mozaicuri viu colorate. Se pare că Pompei nu stătea prea bine la resursele de apă, în ciuda atâtor fântâni publice ce se puteau observa pe străzile principale, apa fiind adusă printr-un apeduct subteran construit destul de târziu care alimenta prepoderent casele bogaților, ceilalți continuând să ia apa din puțuri săpate la peste 30 m adâncime unde se afla pânza freatică;

- așa am vizitat destul de fugitiv Casa di Casca Longus, Fullonica (spălătoria) di Stephanus, Casa di Lararium di Achille, Casa di Paquius Proculus, Casa lui Fabius Amandio, Casa lui Sacerdos Amandus, Casa și Termopoliumul (un fel de local fast-food) lui Vetutius Placidus, Casa lui Orchard, Taverna lui Sotericus, Casa della Nave Europa;

-pe urmă am intrat în Reggio II având țintă precisă amfiteatrul (arena) până la care am am mai avut de văzut Casa lui Octavius Quartio, Casa della Venere in Conchiglia, Praedia di Giulia Felice, Foro Boario. Cea mai luxoasă vilă, cu cele mai frumoase picturi (erotice) pe care le-am întâlnit, a fost Casa della Venere in Conchiglia (Casa lui Venus din Scoică), atât de vii, intense și bine restaurate erau frescele că nu m-aș fi gândit că datează de mai bine de două mii de ani;

Până la amfiteatru, se trece pe lângă Marea Palestra, o întindere pătrată cu latura de 140m, înconjurată de porticuri sub care era organizată o expoziție cu obiecte găsite în areal de-a lungul anilor de descoperiri. Amfiteatrul (Anfiteatro) este impresionant pe de-o parte că este cea mai veche structură de acest fel din lumea romană (construit în 70 Î. C), pe de altă parte pentru capacitatea sa de a găzdui până la 20.000 de spectatori, atât pompeieni, cât și locuitori din orașele învecinate. Aici se desfășurau în special luptele cu gladiatori și animale.

În tunelurile de acces am admirat o expoziție fotografică avându-i protagonişti pe cei de la Pink Floyd care au concertat aici de mai multe ori, cel mai recent în 2016. Se poate pătrunde doar la baza amfiteatrului, pe scenă, este interzis a se urca la nivelurile superioare ale acestuia.

-de acolo, aveam în plan să ne întoarcem pe Via dell’Abbondanza și să luăm seama mai bine la casele ce le aveam de-acum pe mâna dreaptă, şi cum ne repusesem deja pe marea arteră, urma pe dreapta Reggio III din care am trecut în revistă cu privirea Casa lui Trebius Valens, Casa Moralistului, Scola Armaturarum, apoi tot pe dreapta deja intram în Reggio IX din care în treacăt am mai remarcat câteva edificii reprezentative: Casa di Giulio Polibio, Termopolium di Asellina;

- în timp ce ne apropiam de întretăierea cu Via Stabiane (Reggio VII) pe care am fi vrut s-o apucăm, ne pripășim pe lângă un cuplu de americani ce-și luaseră ghid personal, unul foarte bun și convingător, dar și foarte simpatic și plăcut în același timp. Soțul și cu mine, ne hotărâm din ochi să facem ce-om face, dar să rămânem oarecum în preajma lor și să tragem și noi cu urechea la explicațiile foarte clare și pertinente, dar mai cu seamă logice și simple, fără prea multe „floricele” . Îmi amintea de un ghid hâtru întâlnit la Piazza Armerina, în Sicilia. Așa am vizitat Termele Stabiane în care nu știu dacă am fi intrat, fiindcă din stradă nu părea nimic atrăgător dincolo de poartă, așa am văzut trupul pietrificat al unei tinerei însărcinate, așezat la loc de cinste într-o vitrină.

Am înțeles din spusele sale că băile publice sau „thermae” jucau un rol important în viaţa socială a romanilor, fiind mai mult decât un simplu loc pentru relaxare fizică. Aici se discutau probleme politice, se încheiau afaceri şi se legau prietenii. Doar cei foarte bogaţi îşi permiteau să se bucure de băi private, iar din acest motiv în Pompei nu se află prea multe. Fiecare baie avea spaţii separate pentru femei şi bărbaţi, în care patru tipuri de încăperi erau specifice: apodyterium, sau vestiarul, frigidarium, sau camera pentru baie rece, tepidarium (cu apă călduţă) şi caldarium, sau camera pentru baie caldă. Încălzirea acestor zone se realiza prin ţevile cu apă fierbinte ce traversau pereţii. În curtea băilor, piscina permitea practicarea înotului, iar spaţiul verde larg era rezervat exerciţiilor de gimnastică;

- a urmat momentul cel mai picant al expunerii sale care a fost despre lupanare în timp ce ne îndreptam cu toții spre clădirile joase spre care ne chema insistent cu mâna. A explicat că este punctul cel mai „fierbinte” al sitului, aproape toți turiștii vrând să vadă faimoasele stabilimente situate pe o stradă marcată din loc în loc cu falusuri. Deodată, ghidul începe să cânte „Auuuu!” făcând referire la Shakira în încercarea de a imita strigătul prelungit al acesteia în melodia „She Wolf” , dând o explicație bulversantă: așa își chemau prostituatele potențialii clienți scoțând sunete ca de lup, de aici și denumirea caselor în care-și exercitau ocupația, de lupanare, în latină însemnând „lupoaice” . Ne-a mai spus, în timp ce ne invita să privim picturile cu scene erotice de pe pereți, că prostituatele din Pompei erau femei (sclave) de origine străină de oraș (grecoaice, din nordul Africii, Asia) și că aceea nu era singura casă de prostituție din oraș, dar era cea mai cunoscută.

Era deschis, dar și un pic de coadă, am intrat musai să vedem faimoasele desene de pe pereți ce ilustrează ocupațiile femeilor din aceste case de toleranță, am fotografiat și apoi ne-am pierdut de ghid că deja eram cu ochii pe ceas, și mai aveam să trecem printr-o parte importantă a orașului.

- de acolo am mai trecut și am pozat pe lângă Casa Ursului Rănit (Casa dell’Orso Ferito), Casa di Sirico, îndreptându-ne grăbit către „inima” Pompeiului de altădată: Forumul (Agora) și principalele temple ale orașului antic. Adiacent am mai văzut Sanctuarul lui Apollo, Templul lui Jupiter, Templul lui Vespasian, Templul lui Lares, (Sanctuario dei Lari Pubblici), piața (Macellum), Băile Forumului, statuia de bronz a centaurului, Arcul Onorarium pe care aveam să ieșim și noi triumfători din sit. În Granai del Foro, structura ce odată servea drept depozit de grâne, fructe și legume, acum sunt așezate și expuse peste nouă mii de artefacte găsite în sit, inclusiv trupuri de oameni și animale. Acestea au fost obținute, datorită ideilor geniale ale arheologilor, prin turnarea pastei de ipsos în cavitățile rămase în sol, după putrezirea ființelor, obținându-se astfel, „amprentele” , adică albele corpuri omenești surprinse de catastrofă: mame culcate cu copilaşi alături, oameni odihnindu-se sau alergând, căzând, luaţi de valul de lavă, şezând şi încercând să nu inspire praful ucigător. Se pot vedea peste tot: în cutii de sticlă sau pe sol și nu lasă pe nimeni să uite cât de vulnerabili şi neputincioşi suntem în faţa forţelor de temut ale naturii. Amintirea disperării, aici, este prezentă în forme concrete şi autentice;

- în ultimă instanță ne-am amintit de celebra Casă a Faunului, și ne-am întors o fugă s-o vedem pe ea și pe nu mai puțin faimoasa sa vecină, Casa dei Vetti, amândouă splendide exemple de artă și bun gust arhitectural. Către ieşirea din parc, am dat de Casa lui Remus şi Romulus, Casa di Trittolemo.

Vizita noastră la Pompei a trebuit să se încheie brusc pentru a nu fi puși în situația de a pierde avionul către casă, cu neîmplinirea implicită de a nu vedea întru totul orașul dezvelit de sub lavă și piatră. Însă nu pot să nu remarc că în Pompei, atunci când te plimbi pe străzile urbei, te izbește tristețea dată de cruda realitate pe care o privești prin oraș: te aștepți să se ivească vreunul dintre locuitorii lui după un colț de stradă, să iasă vreun roman din vreo curte sau vreo vilă, să vezi oameni în Agora sau la Terme, atât de real pare totul, însă curând înțelegi că orașului îi lipsește doar viața, în rest fiind aproape intact, că fiind neînsuflețit, este doar un loc istoric cu o poveste impresionantă, de un imens tragism.

Dacă ar fi să adaug câteva sfaturi practice pentru eventualii vizitatori, aș spune că:

-pentru pasionați cel mai bine ar fi să rezerve o zi întreagă pentru acest parc arheologic extrem de întins și bogat în obiective. Din punctul meu de vedere, este cel mai mare şi cel mai bine conservat sit antic de acest fel întâlnit de noi până acum, și, slavă Domnului, am văzut multe fiind iubitori de pietroaie antice pe care le căutăm cu plăcere pe oriunde ne-am duce. În Pompei nu ai cum să te plictisești, așa că nici pentru cei neaplecați neapărat către istorie nu ar fi recomandat să stea mai puțin de două ore, pentru a înțelege câtuși de puțin fenomenul Pompei;

-vizitatorul trebuie să aibă la el rezerve de apă, în sit nu prea are de unde cumpăra, existând doar două-trei restaurante/cafenele de unde turistul se poate aproviziona cu apă, la fel, toalete și locuri de fumat doar în două puncte;

-apărați-vă de soare, mai ales în zilele când acesta strălucește și arde peste măsură, fiindcă nu sunt locuri cu umbră;

-nu în ultimul rând, ar fi bun un ghid sau chiar și un audioguide care ar ușura înțelegerea cât mai completă al unui asemenea loc de o complexitate fantastică;

-în stația de tren există localuri unde turiștii își pot potoli foamea sau setea. Fiindcă trenul nostru spre Napoli avea anunțată o întârziere de zece minute, am mai avut timp să devorăm: eu o înghețată uriașă de lămâie (cum altfel, pe tărâmul lămâilor!) și soțul o bere Nastro Azzurro.

Cu greu am reușit să „dovedesc” această miniserie de articole dedicate Coastei Amalfi și zonei adiacente, însă am mulțumirea că am ajuns la final atingând tot ce îmi propusesem la întoarcere. Dar, așternerea pandemiei, apoi plecarea în vacanța din iunie m-au determinat s-o lungesc și s-o cam fragmentez.

Știu că acum nu e un moment tocmai potrivit pentru a ajunge în Italia din cauza obligației de a sta acolo în autoizolare/carantină 14 zile atunci când vii din România, dar nu pot să nu recomand vizitarea acestei zone magice așa cum este Napoli-Sorrento-Coasta Amalfi-Salerno când s-o sfârși cu această nenorocire ce a căzut pe capul omenirii. Merită din plin!

Vă rog, atașați următorul vidoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=booKP974B0k

---

VIZUALIZĂRI: 5612 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI