La Roma, după 40 de ani – Roma antică (Partea III/2). Castelul Sant’Angelo – episodul 2

TIPĂREȘTE

Nu știu dacă, într-o asemenea situație, este necesară o introducere. O fac, totuși pentru cei care nu au citit primul episod, în care am prezentat amplasamentul castelului și o scurtă istorie a acestuia. Din vizita noastră prin castel, am descris plimbarea prin zona dintre mausoleu și zidul de apărare, precum și pe cea de pe „Marcia Ronda”, și prin trei din cele patru bastioane ale sale. Am pătruns, apoi, în mausoleul roman, și am încheiat expunerea după vizita prin primul nivel al amenajărilor papale, prin „Curtea Îngerului” și prin „Curtea lui Alexandru al VI-lea”, inclusiv construcțiile înconjurătoare.

Urcând la nivelul superior, ajungem într-un fel de logie care, aveam să ne dăm seama curând, urmărește întreg conturul circular al fortăreței. Pe lungimea sa, aceasta poartă mai multe nume. Zona în care ajungem noi se numește „Giretto di Pio IV”. Am oarece probleme cu traducerea în limba română a acestui termen („plimbare” conform Google Translate), așa că prefer să trec prin limba engleză, ajungând astfel la „pasarelă”. Zona aceasta este acoperită, având spre exterior un șir de ferestre mari, închise cu geamuri. Întreaga pasarelă / logie circulară a fost construită în timpul Papei Alexandru al VI (1492-1503), în timp ce zona acoperită este completată în timpul Papei Pius al IV-lea (1559-1565). Lucrarea a fost impusă de faptul că aici se afla și apartamentul respectivului pontif, semnalat de data aceasta corespunzător, dar închis accesului turiștilor. În lungul pasarelei sunt prezente mai multe exponate de proveniență arheologică. Îmi atrage atenția un bust al Împăratului Hadrian.

Noi parcurgem pasarela în sens invers acelor de ceasornic, în partea nordică a cesteia intrând în „Loggia di Paolo III”. Aspectul acesteia este asemănător cu cel al zonei anterioare, dar ferestrele spre exterior nu au geamuri. Numele se datorează faptului că zona a fost completată în 1543, adăpostind intrarea în apartamentele private a acestui papă. Noi nu acordăm atenție acestui lucru, fiind atrași de imaginea de afară ce ni se oferă asupra Vaticanului, și în special asupra Bazilicii San Pietro. Din nefericire, poziția soarelui nu ne dă posibilitatea unor fotografii de calitate acceptabilă.

Următoarea zonă a pasarelei poartă numele „Giretto di Alessandro VII”, și a fost realizată în jurul anului 1657. Spre deosebire de celelalte două, această zonă este descoperită. Ce-mi reține atenția este faptul că o porțiune din ea este ocupată de un mic restaurant, care nu duce lipsă de clienți.

Din această zonă putem intra în „L'armeria”, amplasată exact deasupra arsenalului din Curtea Îngerului. Aceasta cuprinde, într-un șir de mai multe încăperi, un muzeu militar. Sunt expuse numai câteva din miile de exponate de care dispune Muzeul Național, provenite atât din săpăturile arheologice, cât și din donații. Cele mai vechi obiecte datează din secolele XV – XVI, iar cele mai recente îmi par mie cam de secolul al XIX-lea.

Ratăm ultima porțiune a pasarelei circulare, cea de sud, numită „Loggia di Giulio II”, și urcăm la următorul nivel, intrând în „Sala della Biblioteca”. Numele acesteia este legat de încăperea alăturată, „Sala del Tesoro”, căci aici erau aduse spre studiu documente aflate în arhiva depozitată acolo. Sala este încăperea principală a aripii nordice a apartamentului Papei Paul al III-lea, și a fost decorată în perioada 1544. Ceea ce atrage atenția este plafonul, desenele respective fiind așezate pe cinci zone concentrice. Interesant este și șemineul, care îmi aduce aminte de alte șemineuri de ev mediu, văzute în alte colțuri ale lumii (Norwich, Marea Britanie – Stranger’s House).

„Sala Tezaurului”, perfect circulară, este amplasată exact în centrul fortăreței, deasupra „Camerei de Justiție” și a „Sălii Urnelor”, de la nivelele inferioare.

Unele surse consideră că, de fapt, aici a fost depozitată urna cu cenușa Împăratului Hadrian, datorită unui sarcofag de porfir, ce se pare că ar fi existat aici până în 1698, când a fost reamplasat de Carlo Fontana în Bazilica San Pietro. Primele știri despre o rezervă de aur păstrată aici datează de la sfârșitul secolului al XV-lea, iar ultima retragere din trezorerie a fost executată în iunie 1796. În secolul al XIX-lea camera a fost transformată în închisoare.

Accesul turiștilor în cameră nu este permis, iar camera este destul de întunecată pentru a obține o fotografie de calitate. În centrul încăperii este un cufăr de dimensiuni impresionante, despre care ni se spune că este prevăzut cu șase încuietori. Nu am aflat, însă, dacă ceea ce vedem a fost folosit efectiv pentru păstrarea averilor papale.

Pe partea cealaltă a Bibliotecii față de Sala Tezaurului, se află un grup de mai multe săli. Se pare că această zonă a fost prima finalizată în timpul lucrărilor efectuate de Papa Paul al III-lea. Prima dintre ele este „Sala dell'Adrianeo”. Numele i-a fost dat Mariano Borgatti, primul director al Muzeului Național al Castelului Sant'Angelo, cel care a găsit frescele de la partea superioară a pereților, sub tencuială, în timpul restaurărilor din 1902. Acestea au fost pictate de Luzio Luzi între anii 1544 și 1545, și cuprind mai multe scene tematice mitologice, intercalate cu figuri de satiri. Nu m-am lămurit dacă numele camerei are vreo legătură cu împăratul Hadrian. Pentru completarea decorului, pereții sunt echipați cu câteva tablouri cu teme religioase.

Următoarea sală, în care se intră din prima, este „Sala dei Festoni”. Cele două săli seamănă perfect, diferită fiind doar tematica frescelor de la partea superioară a pereților. De altfel, tema frescelor din această încăpere l-a convins pe Mariano Borgatti să-i dea acest nume, care face aluzie la o mișcare a valurilor, a mișcărilor de dans efectuate de persoane de sex feminin și masculin, intercalate cu unicorni, care se înșiruie în lungul pereților.

Din aceasta se poate trece în „Cagliostra”. Acesta este un ansamblu de trei încăperi, una centrală, mai mare, și două laterale. Numele îi vine de la celebrul aventurier și alchimist Giuseppe Balsamo, contele de Cagliostro, care a fost întemnițat aici pentru vrăjitorie, în 1789, și al cărui bust este încă prezent. Nu știu cum arată celulele din „Închisoarea Istorică” de mai jos, dar presupun că, prin comparație, ceea ce vedem aici este raiul pe pământ.

Noi avem acces numai în camera centrală, complet decorată de picturile lui Luzio Luzi și ale lui Perin del Vaga, realizate în mai multe etape, între mai 1545 și octombrie 1546. Cele două încăperi laterale, sunt cunoscute sub numele de „Cabinetul delfinilor și al Salamandrei” și „Cabinetul Stork”, datorită emblemelor heraldice ale Papei Paul al III-lea (1534-1549), reprezentate în centrul acestora. Menționez faptul că nu le-am remarcat. Am remarcat, în schimb, pereții foarte albi, fără desene sau tablouri, și faptul că în fiecare încăpere sunt numai două scaune.

Revenind în Bibliotecă, și traversând-o din nou, pe lângă Camera Tezaurului intrăm în „Corridoio Pompeiano”. Acesta este un coridor relativ lung și îngust, care, într-o ușoară coborâre, ne conduce, din nou, la nivelul inferior, în „Sala Paolina”. „Coridorul Pompei”, având puțin peste un metru lățime și tavanul boltit, a fost realizat în secolul al XVI-lea.

Numele este generat de pictura ce acoperă în întregime pereții și plafonul, executate de aceiași Luzio Luzi și Perin del Vaga pe care i-am întâlnit mai devreme. Picturile de pe pereți sunt protejate în spatele unor paravane de sticlă.

„Sala Paolina” este sala reprezentativă a reședinței Papei Paul al III-lea și, după părerea mea, cea mai frumoasă din toată fortăreața. Picturile și stucaturile au fost realizate între 1545 și 1547 de către Perin del Vaga împreună cu o întreagă echipă de, cel puțin, 6 colaboratori.

Scenele multe și variate au, în general, o tematică istorică. Încercând în primul rând să ilustreze istoria fortăreței, autorii i-au înfățișat în centrul pereților frontali pe Împăratul Hadrian, cel ce a pornit construcția, și pe Arhanghelul Mihail, cel ce dă numele castelului. Apoi, celelalte personaje principale sunt Alexandru cel Mare, într-o mulțime de scene din viața sa, precum și Sfântul Paul (nu l-am identificat). Un comentariu simpatic referitor la acestea mă duce cu gândul la începuturile cultului personalității. Numele laic al posesorului reședinței a fost Alessandro Farnese, iar numele pontifical, cel de Paul al III-lea.

După vizită rămân, totuși, cu o nelămurire. În mijlocul sălii, este o zonă de pardoseală protejată de accesul turiștilor ce pare a reprezenta tot un semn heraldic. Nu am aflat ce reprezintă, și nici ce istorie are.

În continuare, urmând șirul de turiști, urcăm pe o scară îngustă pentru a ajunge pe „Terrazzo dell'Angelo”. Din punctul meu de vedere este momentul culminant al vizitei. Este cel mai înalt punct al fortăreței în care au acces turiștii și care oferă o perspectivă deosebită asupra împrejurimilor, precum și cel mai apropiat punct de statuia Arhanghelului Mihail. Din nefericire, ne deranjează destul de mult un vânt puternic.

Putem, totuși, să facem o mulțime de fotografii ce cuprind atât zone inferioare ale fortăreței, „Passetto di Borgo” dintre castel și Vatican, Bazilica San Pietro, Tibrul în vecinătatea castelului, inclusiv „Ponte Sant’Angelo”, cât și zona centrală a Romei.

Ieșirea de pe terasă se face pe o altă cale, de data aceasta marcată, la fel de îngustă ca și accesul. Aceasta ne conduce direct în „Curtea Îngerului”, de unde putem reveni pe „Rampa diametrală”. Coborând, trecem din nou prin „Camera Urnelor”, după care, la intersecția cu „Rampa Elicoidală”, o luăm la dreapta.

„Rampa Elicoidale” este calea inițială, cea romană, de acces spre „Camera Urnelor”. Abandonată după excavarea „Rampei Diametrale”, este redeschisă parțial în secolul al XIX-lea. Are circa 3 m lățime și 6 m înălțime. Se pare că, din loc în loc, există resturi ale mozaicului ce o decora inițial, dar acestea nu sunt semnalate. Noi coborâm și, parcurgând un cerc complet de 360 grade, ajungem sub „Rampa Diametrală”, în încăperea denumită „Dromos e Atrium”.

Acesta era, practic, locul de începere a procesiunii funerare, și era legat de „Pons Aelius”, actualul „Ponte Sant’Angelo”. Astăzi, încăperea este la 3 m sub nivelul carosabilului actual, accesul la nivelul terenului făcându-se pe o scară metalică foarte lată. Pe aici se iese acum din fortăreață. Încăperea adăpostește câteva panouri explicative privind structura, nivelurile, și încăperile castelului. Cred că acestea ar fi fost mult mai utile dacă le-am fi întâlnit la începutul vizitei. Aceasta, dacă nu cumva, în lipsa unor indicatoare, noi am parcurs traseul în sens invers decât cum și-au imaginat organizatorii.

Mai atrage atenția aici o machetă a mausoleului, așa cum și l-a imaginat Mariano Borgatti, cel menționat anterior ca prim director al Muzeului Național al Castelului Sant'Angelo, la începutul secolului al XX-lea. Această machetă nu este foarte departe de ceea ce văzusem ceva mai devreme în „Salette di Alessandro VI”, dar, nu știu de ce, mie îmi seamănă mai mult a fi un tort de la cofetăria din colț. Dar cel mai impresionant lucru de aici este o imensă firidă într-unul din pereți, despre care se spune că ar fi adăpostit a colosală statuie a Împăratului Hadrian. Statuia respectivă a dispărut, s-a păstrat numai capul, care ar fi expus în Muzeele Vaticanului, în Sala Rotundă. Trebuie să recunosc că nu l-am remarcat, în timpul vizitei noastre acolo.

Urcând scara metalică și ieșind din Mausoleu, suntem exact în dreptul porții pe care am intrat la început. Părăsim astfel muzeul fix la ora de închidere, 19.30. Cu această ocazie am parte de o nouă dezamăgire. La insistențele mele pe lângă personalul de serviciu aflu că, până în prezent, nu s-a editat nici o carte, broșură, ghid, ceva care, măcar, să pună la un loc textele de pe panourile explicative din interiorul muzeului, și care să-mi aducă aminte, ulterior, de ceea ce am vizitat. Le voi scade nota de apreciere din acest motiv.

Întrucât lumina zilei era încă destul de puternică, am decis să acordăm puțină atenție și către „Ponte Sant’Angelo”. Podul este construit în anul 134 de Împăratul Hadrian, din zidărie de piatră, pentru a lega orașul de noul mausoleu, construit pe celălalt mal al Tibrului. De altfel, în perioada romei antice, podul se chema „Pons Aelius”, ceea ce, pare-se, că în latină înseamnă chiar „Podul lui Hadrian”. Podul are 5 deschideri, din care numai 3 sunt rămase din perioada romană, cele 2 laterale fiind reconstruite la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu amenajarea splaiurilor râului. Numele îi este schimbat în secolul al VI-lea, la cererea Papei Grigore I-ul, odată cu cel al castelului, după apariția Arhanghelului și sfârșitul epidemiei de ciumă. În 1535, Papa Clement al VII-lea cere decorarea podului cu statuile sfinților Petru și Pavel, la care, ulterior, s-au adăugat statuile celor patru evangheliști și a unor personaje biblice.

După secolul al XVI-lea, podul devine locul de expunere a corpurilor celor executați în „Piazza di Ponte” din apropiere, pe malul stâng al râului. În 1669, Papa Clement al IX-lea a comandat înlocuirea vechilor statui, ce începuseră să se deterioreze, încredințând proiectul lui Bernini. Acesta decide să echipeze podul cu statuile a 10 sfinți, fiecare purtând câte un instrument de tortură, utilizat pentru patimile lui Hristos. Avem, astfel, printre altele, Îngerul cu cruce, Îngerul cu coroana de spini, Îngerul cu lancea, și chiar Îngerul cu cuie. Bernini nu lucrează decât la două statui, care nici măcar nu sunt expuse, fiind păstrate în colecția personală a Papei Clement al IX-lea. Din anul 2000, podul și zona de splai din dreptul castelului sunt, numai, pietonale.

Nu îmi mai aduc aminte dacă în 1977 m-am intersectat cu vreo mașină pe pod, dar adevărul este că podul este destul de îngust, și de aglomerat, chiar dacă acum este folosit numai de pietoni. Dacă la aceștia se mai adaugă câțiva vânzători ambulanți, situația devine imposibilă. Acest lucru mă face să nu îl parcurg în întregime, și să mă opresc la jumătatea podului. Am, totuși, noroc. Găsesc statuia „Îngerului cu cuie”, al cărui nume mă intrigase. Și, într-adevăr, acesta ține în mâna stângă două cuie grosolane, ce seamănă perfect cu ce am mai văzut în alte părți ca fiind considerate cuiele răstignirii. Rămân, totuși, cu un semn de întrebare: - Ce a avut în cap Bernini de a pus în mâinile unor îngeri, unelte de tortură?!

După acest moment decidem că ziua turistică s-a încheiat, și pornim spre hotel. După toate recomandările primite, pentru a ajunge de la Castel în Baldo degli Ubaldi, cel mai bun mijloc de transport este metroul. Dar, cea mai apropiată stație este la circa 1 km de mers pe jos. Avem, astfel, ocazia de a parcurge o porțiune din splaiul drept al râului, spre amonte. După ce trecem printr-un bazar, care ne lasă cu portofelul ceva mai gol, trecem și prin dreptul a mai multor clădiri impozante, care ar merita o prezentare separată. Dar asta, poate, cu altă ocazie.

---

VIZUALIZĂRI: 1399 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI