La Roma, după 40 de ani – Roma antică (Partea III/1). Castelul Sant’Angelo – episodul 1

TIPĂREȘTE

În urmă cu 40 de ani am trecut de două ori prin dreptul lui, când m-am dus, și m-am întors de la vizita la Bazilica San Pietro. Mi-au atras atenția forma și dimensiunile lui spectaculoase, dar nu știam despre ce este vorba. Probabil, de aceea nu l-am vizitat atunci. Mai târziu, când m-am lămurit, mi-a părut rău. Ca urmare, când am făcut planul pentru excursia aceasta, a fost primul pus pe lista obiectivelor de vizitat. Este vorba de „Castelul Sant’Angelo”, probabil unul din cele mai emblematice monumente ale Romei, una din construcțiile ce se pot confunda cu istoria acestei metropole.

Amplasat pe malul drept al râului Tibru, în capătul podului ce poartă același nume, căruia mie îmi place să-i spun „Podul cu Statui”, dar și în capătul „Via della Concilliazione” opus Bazilicii San Pietro, castelul are coordonatele GPS în dreptul porții de intrare 41°54'9.33"N și 12°27'59.09"E.

Conceput inițial ca mausoleu pentru Împăratul Hadrian și familia sa, castelul a fost construit în perioada 123 – 139. Urna cu cenușă a împăratului a fost depusă aici în 139, la un an după decesul său, odată cu cea a soției sale Sabina, și a fiului său adoptat Lucius Aelius. Ulterior, mausoleul s-a constituit ca mormânt și pentru succesori ai lui Hadrian, precum Împăratul Antoninus Pius și soția lui Faustina, Împăratul Lucius Verus, Împăratul Marc Aureliu, Împăratul Commodus, Împăratul Septimius Severus și Împăratul Marcus Aurelius Antoninus Bassianus cunoscut și sub numele de Caracalla.

Mare parte a decorațiunilor castelului dispar în anul 401, când acesta este transformat în fortăreață militară, și încorporat în zidul de apărare al orașului. Urnele cu cenușă au fost distruse în anul 410, în timpul invaziei vizigoților, iar alte distrugeri importante se produc în 537, în timpul atacului goților.

Din acea perioadă datează și o legendă, conform căreia, în anul 590, în vârful castelului a apărut Arhanghelul Mihail, care, introducându-și sabia în teacă, pune capăt epidemiei de ciumă ce bântuia orașul. De atunci, castelul devine „al îngerului”, iar din 1536, o statuie de marmură înfățișându-l pe Arhanghel este montată în vârful castelului. În 1753 statuia este înlocuită cu o altă variantă, din bronz, originalul fiind expus acum într-o curte interioară a castelului. Trebuie să recunosc că varianta în bronz este mult mai sugestivă când ilustrează acțiunea Arhanghelului.

Revenind la perioada antică, intrând într-o fază de degradare, castelul devine sursă de materiale de construcție pentru actuala Bazilică San Pietro, fapt recunoscut și de documente din secolul al XVI-lea.

Totuși, în secolul al XIV-lea, papalitatea preia castelul, îl reface, și îl transformă din nou într-o fortăreață, cu rol de adăpost în perioade de restriște și, eventual, ca o a doua rezidență. În acest scop, Papa Nicolae al III-lea realizează un coridor fortificat, acoperit, ce leagă castelul de Bazilica San Pietro, numit „Passetto di Borgo”. Inițial am avut impresia că acesta era un tunel secret, subteran. Dar, în realitate, este la vedere și are alura unui zid de apărare ce urmărește traseul actualei străzi „Via dei Corridori”. Totuși, a fost folosit cu succes în situații critice de Papa Clement al VII-lea în timpul asediului lui Carol al V-lea din 1527. În plus, mai târziu, Papa Paul al III-lea construiește în fortăreață un foarte bogat apartament, ce urma să fie folosit în caz de nevoie.

În același timp, fortăreața a fost folosită și ca închisoare, și ca loc de execuție a dușmanilor regimului. Printre cei mai cunoscuți prizonieri de aici au fost Giordano Bruno, deținut timp de 6 ani înainte de a fi ars pe rug, în 17 februarie 1600, și Benvenuto Cellini.

Mausoleul este, practic, un cilindru cu diametrul de 64 m și înălțimea de 20 m, realizat din blocuri de tuf vulcanic, monolitizate cu ciment roman. Cilindrul este împrejmuit de un zid de apărare de formă rectangulară (84 x 89 m), ce are în colțuri 4 bastioane. Se presupune că, în perioada romană, mausoleul avea la partea superioară o grădină cu pini, iar în centru, un mic templu rotund. Deasupra acestuia era o „quadriga” (carul de luptă roman, tras de patru cai) condus de Hadrian, reprezentat ca zeu al soarelui. Astăzi, deasupra cilindrului se află construcțiile adăugate în perioada reconstrucțiilor papale, începând cu secolul al XIV-lea.

Prima intenție de transformare a monumentului în muzeu, din 1886, a rămas nefructificată. Dar, în 1890 încep în zonă o serie de săpături arheologice, ce scot la iveală o serie de artefacte romane, ce au constituit un prim nucleu al exponatelor, astfel că în 1901, muzeul este deschis vizitatorilor, având o tematică militară. De atunci, și până în zilele noastre, muzeul s-a dezvoltat continuu, în principal din donații, diversificând exponatele cu opere de artă, piese de mobilier, ceramică, etc. Astăzi este încadrat ca Muzeu Național.

În totală necunoștință de cauză, ne propusesem inițial să vizităm acest obiectiv odată cu Bazilica San Pietro și Muzeele Vaticanului. Astăzi pot să spun că acest lucru era, practic, imposibil, cele trei obiective ne putând fi parcurse într-o singură zi decât cu un mare efort, și fără a le acorda atenția cuvenită. Dar, am avut un oarecare noroc cu refuzul de a fi primiți în Villa Borghese, putând astfel să alocăm Castelului mai bine de 4 ore.

Intrarea în muzeu se face printr-o poartă la mijlocul laturii sudice a zidului de apărare, exact în dreptul „Ponte Sant’Angelo”. Poarta îmi pare foarte urâtă, și nu știu să o datez istoric. După poartă, ajungem într-un culoar ce înconjoară mausoleul. Imediat în stânga urmează casa de bilete. Noi, posesori de card „Roma Pass”, ocolim coada, și intrăm direct. Începem să dăm ocol mausoleului, prin culoarul dintre acesta și zidul de apărare, căutând intrarea în muzeu. Din nefericire, nu găsim prea multe indicatoare ajutătoare. Ne iese în cale numai o săgeată către „Bastione San Marco”, unul din cele patru bastioane ale zidului de apărare și, mai târziu, un panou indicator care ne informează că suntem în „Cortile di Clemente X” (Curtea lui Clement al X-lea), locul de execuție al închisorii medievale. După încă câțiva pași ajungem din nou la …. intrarea principală. Am făcut un tur complet al mausoleului, fără să găsim intrarea în acesta. În schimb, aici este ieșirea din mausoleu, pe o scară ce urcă puțin dintr-un fel de subsol.

Refacem turul, și punem întrebări. Aflăm că, pentru a ajunge în fortăreață, trebuie să urcăm întâi în „Bastionul San Marco”. Prima construcție a acestuia datează din timpul Papei Nicolae al V-lea (1447 – 1455), sub forma unui cilindru vertical. Pentru a ajunge la forma actuală, se mai fac 3 extinderi ulterioare, până în timpul Papei Urban al VIII-lea (1623 – 1644), care incorporează structura inițială. Noi urcăm o scară destul de largă și comodă, spiralată, construită în timpul Papei Pius al IV-lea (1560 – 1565). Pe traseu, trecem pe lângă câteva încăperi echipate cu arme de foc. Sunt, probabil, din perioada Papei Nicolae al V-lea, când acestea erau o noutate în Europa. Undeva pe aici trebuie să ajungă și „Passetto di Borgo”, dar nu am identificat locul. Platforma superioară a bastionului are o formă poligonală neregulată, iar, în spatele unui parapet de circa 2 m înălțime, găsim o catapultă impresionantă pentru ghiulele de piatră și câteva tunuri micuțe. Apoi, avem posibilitatea de a parcurge coronamentul zidului de apărare. Îmi aduc aminte imediat de vizita la Turnul Londrei. Numai că, aici, acest parcurs se numește „Marcia Ronda”. Zidul a fost construit tot în timpul Papei Nicolae al V-lea, odată cu trei din cele patru bastioane. Noi pornim spre sud, spre „Bastione San Matteo”. Acesta este cel construit mai târziu, în timpul Papei Alexandru al VI-lea. Platforma superioară a acestuia nu mai are armament expus și, ca urmare, turiștii pot parcurge întreaga suprafață. Continuăm „Marcia Ronda” spre est, spre „Bastione San Luca”. Pe partea stângă avem mausoleul, cu peretele roman la partea inferioară, și reabilitat în timpul papalității la partea superioară. În această zonă, câteva plăci de marmură menționează numele papilor implicați în reabilitarea castelului. Îmi atrage atenția una ce îl pomenește pe Alexandru al VI-lea și, dacă descifrez bine, anul 1495. Dar, zona de placă pe care ar fi putut să fie efigia papei pare a fi distrusă intenționat. Pe partea dreaptă a zidului, printre metereze, vedem orașul, și avem și o imagine foarte frumoasă asupra „Ponte Sant'Angelo”.

Înainte de a ajunge la Bastionul Sfântul Luca, am o surpriză neplăcută. O scară de piatră, destul de impozantă, asigură accesul din culoarul de jos până sus la metereze. Nu știu cum, în turul nostru inițial în jurul mausoleului, deși am trecut pe sub ea, am ratat-o. Remarc acasă că aceasta apare, totuși, într-una din fotografiile mele. Încă odată reproșez, că întreg muzeul nu are un sistem cu săgeți indicatoare, care să indice traseul optim de vizitare. Puteam astfel realiza atât turul culoarului inferior, cât și un tur complet al „Marcia Ronda”. Un panou de pe „Marcia Ronda” ne spune că acest acces se numește „Cordonata di Paolo III” (oare cum se traduce în română?), că este realizat în 1545, și înlocuiește o scară mai veche, din timpul Papei Bonifaciu al IX-lea, când a fost schimbat complet modul de intrare în mausoleu. Puțin înainte de acesta este și „podul metalic” ce asigură accesul de pe zidul de apărare, în mausoleu. Pentru moment, noi ne continuăm plimbarea până la Bastionul Sfântul Luca. Nimic deosebit la acesta. Este cel mai mic ca dimensiuni, în raport cu celelalte și, în plus, este complet reconstruit la începutul secolului al XX-lea. Se constituie, totuși, într-o mică vitrină, cu câteva exponate de arme medievale.

Tentați de a intra în interiorul mausoleului, nu închidem turul pe „Marcia Ronda”, și ratăm „Bastionul Sfântului Ioan”, precum și „arsenalul (armeria) Papei Clement al X-lea”. Ne întoarcem la „podul metalic” și intrăm in interiorul mausoleului. Accesul actual se face printr-un lung culoar, în pantă, cunoscut sub numele „Rampa Diametrale”, ce străbate, într-adevăr, pe diametru, cilindrul anticei construcții. Aceasta înlocuiește, începând cu secolul al XIV-lea, anticul acces, „Rampa Elicoidale”, din care azi se mai păstrează un ultim tronson, folosit pe traseul de ieșire. Cam la jumătatea acestei „rampe diametrale”, aceasta străbate o încăpere de circa 8 x 8 m, care a fost, de fapt, „Camera Urnelor”. Camera este semnalizată de un panou cu explicații, dar nimic nu atrage atenția asupra faptului că suntem în cel mai important punct al construcției romane. O simplă placă de marmură reface textul mesajului pe care Împăratul Hadrian l-a adresat sufletului său, și care a dorit să-l însoțească în eternitate. Textul respectiv, în limba latină spune:

ANIMA VAGULA BLANDULA

NEC UT SOLES DABIS IOCOS

Deși am învățat ceva limbă latină în urmă cu vreo 50 – 55 de ani, nu sunt capabil să traduc textul, iar ce-mi spune Google Translate, nu merită publicat. Cer sprijinul celor cu ceva mai multe cunoștințe decât mine, să aflăm despre ce este vorba.

Panoul explicativ ne mai spune faptul că găurile din pereți sunt o dovadă a bogăției ornamentelor ce decorau această cameră. Azi nu a mai rămas nimic.

Părăsind „Camera Urnelor” și urmând „Rampa Diametrală”, intersectăm o secțiune din vechea „Rampă Elicoidală”, închisă și abandonată în secolul al XIV-lea, după execuția „Rampei Diametrale”. Mai apoi, la capătul urcușului, două nișe în peretele „Rampei” adăpostesc două urne. Trebuie să recunosc că mie îmi seamănă mai curând a amforă de vin, și nu a urnă romană de incinerație.

După o schimbare de direcție spre stânga ajungem în „Cortile dell'Angelo”. Este acea curte interioară ce adăpostește statuia din marmură a Arhanghelului Mihail, de la care își trage și numele, ce a decorat vârful castelului după 1536. Trebuie, încă odată, să recunosc că varianta din bronz, ce se află acum acolo sus, îmi place mai mult. Curtea este considerată ca fiind elementul ce asigură tranziția între construcția antică, romană, a Mausoleului lui Hadrian, și construcțiile renascentiste ale apartamentelor papale. Curtea are o formă dreptunghiulară, orientată spre nord – sud, amplasată în partea vestică a suprafeței superioare a cilindrului ce constituie mausoleul. Față de sensul de intrare, pe partea dreaptă este „Armeria”. Dacă această porțiune a „Arsenalului” este vizitabilă, am ratat-o. Pe partea stângă sunt apartamentele papale.

După ce parcurgem curtea, în partea stângă intrăm în „Sala di Apollo”. Construită inițial de Papa Nicolae al V-lea (1447 – 1455), este una din camerele luxosului apartament papal amenajat în timpul Papei Paul al III-lea. Numele îi este dat de frescele pictate în 1547 de Domenico Zaga, ce ilustrează imagini cu zeul respectiv. Acum, după ce, între timp, am vizitat și „Muzeele Vaticanului”, sunt tentat să o compar cu câteva săli de acolo, complet pictate pe pereți și pe tavan.

În lateralul camerei, o încăpere mult mai mică adăpostește „Cappella di Leone X”. Simplă, fără picturi și decorațiuni interioare, capela are numai un basorelief, în spatele altarului, care o înfățișează pe „Madona cu Pruncul”. La data vizitei noastre, exact în centrul încăperii era un grup statuar înfățișând 7 personaje ce veghează trupul lui Isus după coborârea de pe cruce. Deoarece în alte poze de pe internet, cu aceiași încăpere, nu apare acest grup, presupun că acesta are un caracter temporar.

Pe partea cealaltă a Sălii lui Apollo, față de capelă, se găsește „Sala di Clemente VII”. Dacă Sala lui Apollo a fost spațiu public, aceasta și alte încăperi alăturate, au fost spațiu privat al apartamentului papal. Și această Sală a lui Clement al VII-lea este relativ simplă, cu puține decorațiuni. Interesant este, însă, plafonul din lemn, care este complet decorat, și care are în centru numele proprietarului. Același nume se mai regăsește de câteva ori la partea superioară a pereților, imediat sub plafon.

Ieșim, apoi, în curtea de pe partea estică, cunoscută sub numele de „Cortile di Alessandro VI”. Spre deosebire de Curtea Îngerului și, oarecum, în oglindă cu aceasta, Curtea lui Alexandru al VI-lea are o formă ușor semicirculară, urmărind structura cilindrului roman. Se pare că în timpul Papei Leon al X-lea (1513 – 1521), curtea a fost folosită pentru prezentarea unor piese de teatru. Ceva mai târziu, prin 1536, spațiul era amenajat ca o grădină. De altfel, Benvenuto Cellini, în a sa autobiografie, menționează că a fost încarcerat „chiar sub grădină”. Interesant este faptul că primul lucru care îmi atrage atenția aici este o mică deschidere, închisă cu un grilaj metalic, în spatele căreia este un acces spre un nivel inferior. Un panou informativ ne spune că ne aflăm în fața „Prigioni Storiche”. Urmează apoi o descriere a acestei „Închisorii Istorice”. Scara, pe care o vedem în spatele deschiderii, conduce într-o sală rectangulară cunoscută sub numele de „Parlatoio”. Deși Google Translate îmi spune că asta înseamnă „atelier”, cred că rolul acesteia era altul. Din aceasta se desprinde un coridor curbat, întunecat, în lungul căruia sunt înșirate celulele. Benvenuto Cellini a fost închis în ultima dintre ele. Același panou ne informează că la același nivel cu închisoarea erau și depozitele de ulei, folosit atât pentru iluminat, cât și ca armă defensivă împotriva atacatorilor.

În continuare, în partea dreaptă a curții, în zona semicirculară, intrăm într-un șir de cinci camere, cu acces din una în alta, cunoscute sub numele „Salette di Alessandro VI”. Toate aceste mici saloane adăpostesc un mic muzeu dedicat mausoleului. Prin desene, picturi, machete și texte explicative, ni se prezintă o istorie a obiectivului, de la începuturi, până aproape de zilele noastre. Ne este detaliată aici istoria construcției sale, evenimentele prin care a trecut, și chiar legenda cu Arhanghelul Mihail. Sunt prezentate, de asemenea, imagini de cum se presupune că ar fi arătat mausoleul, în diversele etape ale existenței sale.

Revenind în curte, identificăm o scară ce ne poate conduce la un nivel superior. Dar, înainte de a urca, trebuie să menționez, încă odată, lipsa unui traseu marcat, indicat pentru vizitare. O hartă a acestui nivel al obiectivului, găsită pe internet la întoarcerea acasă, îmi prezintă multe alte încăperi ce, probabil, pot fi vizitate. Menționând între acestea, încă odată, Arsenalul din Curtea Îngerului, dar și „Sala lui Clement al VIII-lea”, „Sala de Justiție”, aflată exact deasupra Camerei Urnelor de la nivelul inferior, sau „Baia lui Clement al VII-lea” din zona Curții lui Alexandru al VI-lea, precizez că, în lipsa unor săgeți indicatoare, le-am ratat.

Ajungând la sfârșitul întregii expuneri despre „Castelul Sant’Angelo”, remarc faptul că acesta are 9 pagini A4 și aproape 5000 de cuvinte. Înseamnă că din nou voi primi observații privind lungimea materialului sau cantitatea de informații. Din nou mi se va spune că pun la încercare răbdarea cititorilor. Pentru a elimina aceste posibilități, ajung la concluzia că este necesară împărțirea articolului în două. În consecință, mă opresc deocamdată aici, urmând ca episodul al doilea să urmeze imediat.

---

VIZUALIZĂRI: 2900 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI