La Roma, după 40 de ani – Roma antică (Partea II-a - Terme di Caracalla)

TIPĂREȘTE

Părăsind ”Circo Massimo”, ne îndreptăm către următoarea destinație a zilei, ”Termele lui Caracalla”. Analiza pe hartă îmi spune că cele două obiective sunt relativ aproape, așa că decidem să mergem pe jos. Trebuie doar să trecem de sediul FAO, și mai avem puțin. Totuși, greșim drumul, luând-o prin partea dreaptă a micului stadion din zonă, care se cheamă chiar Stadio delle Terme di Caracalla. Îmi dau însă repede seama de eroare, revenim la traseul corect, și avem o surpriză plăcută. Impresia de acasă era că intrarea la Terme era pe latura sud – estică a acestora, undeva mai departe de punctul nostru de plecare. Impresie greșită, deoarece, imediat după stadion, ajungem în parcarea de la intrarea în obiectivul nostru. Coordonatele Google Earth ale acesteia sunt 41°52'50.62"N și 12°29'33.66"E. Nu sunt decât 4 sau 5 persoane la coadă la intrare, așa că ne vine rândul repede. Cardurile noastre „Roma Pass” sunt studiate câteva clipe, apoi ni se permite intrarea fără a fi validate. Fiind prima duminică a lunii, intrarea este liberă.

Intrăm într-o incintă rectangulară despre care aflăm că măsoară circa 337 x 328 m, care pare să fi impus ample lucrări de sistematizare verticală, pentru aducerea la un plan cvasi orizontal versantul Colinei Aventin spre Valea Camene. În aceste condiții, latura sud – vestică a incintei este mărginită de un zid de sprijin de 8 – 10 înălțime.

Se pare că lucrările la aceste Terme au fost începute sub domnia lui Septimius Severus, dar băile au fost inaugurate de către fiul său, Marcus Aurelius Antoninus Bassianus, mai cunoscut sub numele de Caracalla, în anul 216. Însă, acesta moare un an mai târziu, fără ca lucrările să fie, practic, terminate, astfel că încheierea acestora se datorează succesorilor săi, Heliogsbslus (da, așa este scris corect!) și Alexander Severus. Se pare că finalizarea completă a termelor s-a realizat în anul 235. Lucrări de reabilitarea a acestora au fost efectuate sub domniile lui Aurelian și Domițian, astfel că băile sunt perfect funcționale în secolul al V-lea. Documente ale vremii menționează că băile puteau primi simultan până la 1600 de persoane, și că zilnic le treceau pragul circa 8000 de persoane. Totuși, băile nu au funcționat decât circa trei secole, acestea fiind abandonate după anul 537, când goții, conduși de regele Vitige, asediind Roma, au tăiat apeductele ce aprovizionau cu apă cetatea și băile. Totuși, depozitele de calcar găsite în sistemul de conducte, demonstrează că apa a continuat să curgă liber prin acestea, timp de secole.

În perioada ce a urmat, locul a devenit un cimitir cu morminte umile, atribuite unor pelerini ce veneau la Roma, pentru ca, după secolul al XII-lea, să devină o „carieră de materiale de construcție” pentru alte clădiri din zonă. Totuși, până în secolul al XVI-lea, multe coloane erau, încă, în picioare, iar clădirea principală putea fi vizitată.

Primele săpături sistematice au început în 1824, și au au continuat până prin 1996. M-a amuzat informația că în perioada 1937 – 1996, în „Caldarium”, în zona de mijloc a laturii sud – vestice a clădirii, Teatrul de Operă și-a instalat o scenă, și a prezentat spectacole.

Trecând de casele de bilete, parcurgem o alee paralelă cu latura nord – vestică. Imediat, un ansamblu de 3 panouri explicative, în italiană și engleză, ne prezintă istoria locului, structura acestuia și modul cum era decorat. Aflu de aici mai multe lucruri interesante. Astfel, toate băile romane au o formă rectangulară. Termele lui Caracalla au o orientare N-E/S-V, pentru a beneficia cât mai mult de razele soarelui. Construcția este simetrică, având pe axul central zona de băi și, în dublu exemplar, pe laterale, vestiarele și „sălile de fitness”. Intrarea era liberă, accesul făcându-se prin colțurile fațadei nord – estice a clădirii, în „Vestibulum”. Se intra, apoi, în „Apodyterium” (vestiar), după care se trecea în „Palaestra” (ceea ce am tradus eu ceva mai sus prin „sala de fitness”). După exercițiile de gimnastică se trecea în „Laconicum” (sauna cu abur), iar de aici în „Caldarium” (baia fierbinte). Urma apoi „Tepidarium” (presupun că o zonă de relaxare) și apoi „Frigidarium” (camera rece). În subsolul clădirii, un întreg sistem de galerii circulabile adăpostea depozitul de lemne, instalațiile de încălzire și rețelele de conducte. Încălzirea spațiilor se realiza printr-un sistem „hypocaustum” (încălzire cu aer cald prin pardoseală).

Continuând drumul pe alee, având în stânga clădirea băilor, apar pe partea dreaptă alte ruine impresionante. Harta îmi spune că prima dintre ele este „Mithraeum”, un sanctuar închinat lui Mithras, o „zeitate orientală asociată cu soarele”, pe care o vom mai întâlni peste două zile în Muzeele Vaticanului, omorând Taurul Sacru, în „Sala Animalelor”. Următoarele sunt definite ca fiind „Aula”. Nu m-am lămurit care era rolul acestor trei spații.

Cam pe la jumătatea aleii, zidul din partea stângă se termină, și avem posibilitatea de a intra în interiorul băilor. Traseul de vizitare nu are nici o legătură cu traseul clienților băii. Noi intrăm direct în „Palaestra” din zona de nord – vest. Rămân surprins! . Suntem într-un spațiu ce nu este foarte departe de dimensiunile unui jumătăți de teren de fotbal. Estimez, pentru început, că această sală de fitness are dimensiunile de circa 40 x 70 m. Nu am găsit date privind modul de acoperire a acestui spațiu. Mă gândesc că, poate să fi fost chiar în aer liber. Totuși, cam la jumătatea înălțimii peretelui, am impresia că ar fi existat un planșeu intermediar. În plus, în toată această suprafață, nu există urma nici a unui stâlp. În schimb se păstrează în câteva zone mozaicul ce decora pardoseala încăperii. Dar, ceva mai târziu, înainte de ieșire, mă lămuresc. Un panou explicativ ne arată că pe acest spațiu era un ansamblu de mai multe încăperi, din care, cea mai mare era de circa 20 x 50 m. O asemenea dimensiune este ceva mai simplu de acoperit. Presupun că fiecare încăpere era destinată unui anume tip de exerciții.

În traseul de vizitare urmează „Frigidarium”. Conform panourilor explicative, aceasta este cea mai mare sală a băilor, având dimensiunile de 24 x 58 m, și era acoperită de trei cupole, fiecare din ele din patru elemente în cruce, ce se sprijineau pe 8 coloane imense, din granit egiptean. Odată intrat aici, mă simt mic. Mic, la propriu. Nu am mai avut această senzație decât la Karnak, în Egipt, când m-a copleșit imensitatea coloanelor. Dar acolo aveam de-a face cu un templu închinat unui zeu, de generații întregi de faraoni, care trebuiau să-și arate devoțiunea față de acesta. Dar aici suntem într-o construcție destinată unei curățiri fizice a oamenilor și a socializării. Oare de ce trebuia să fie așa de, nici măcar nu știu cum să-i spun, …. Imensă?! . Am mai întâlnit băi romane, sau arabe, prin excursiile mele, dar niciodată nu am văzut așa ceva. Sunt zone ale ruinelor care depășesc 30 m înălțime, cât un bloc de 10 etaje de la noi. La ce era necesar așa ceva? Poate doar să dovedească supușilor ce mare și puternic este împăratul. Mai mult, peste câteva zile aveam să aflu că Termele lui Caracalla nu sunt cele mai mari. Pe primul loc s-ar afla Termele lui Dioclețian de pe Colina Viminal. Presupun, însă, că din acestea nu a rămas mare lucru, deoarece nu le-am găsit pe o listă a obiectivelor de vizitat.

„Frigidarium” era echipat cu bazine de apă rece, și a fost locul cel mai decorat și mai bogat în opere de artă. Din păcate, în prezent, au rămas aici foarte puține dovezi. Parcurgând încăperea în lungul ei, avem posibilitatea să aruncăm o privire, fie în dreapta, către încăperile „Laconicum”, fie în stânga, către „Natatio”. La mijlocul sălii, pe partea dreaptă, între cele două ruine cele mai înalte, se află „Tepidarium”. Cu ochii după înălțimi remarc, acum, când scriu acest review, că nu am făcut nici o fotografie zonei. Dar, în zona respectivă, ca și în „Caldarium”, nu este permis accesul vizitatorilor. De altfel toată incinta la sud de ruine și de „Caldarium” este interzisă accesului publicului.

La capătul sălii „ Frigidarium”, intrăm în cea de-a doua „Palaestra”, cea de pe latura sud – estică. Nu mă surprinde asemănarea între cele două. Forma în plan, dimensiunile, nișele semicirculare în pereții longitudinali, toate sunt la fel. Diferă, însă, modelul mozaicului din pardoseală, păstrat până azi. În plus, aici s-au păstrat câteva ornamente din zona a ceea ce, cred eu, că este un planșeu intermediar.

De aici ne întoarcem spre zona din care am plecat, însă pe un alt traseu. Intrăm, pentru început, în „Apodyterium”, vestiarul din sud – est. Spațiile îmi par destul de mici aici. Chiar dacă împărțim la doi numărul de vizitatori simultani, nu îmi este clar cum, într-un asemenea spațiu, se puteau pregăti de gimnastică circa 800 de persoane. Însă, înălțimea ruinelor este din nou considerabilă. Alături de acesta ar trebui să fie „Vestibulum”, holul de intrare. Trebuie să recunosc că nu mi-l mai aduc aminte, iar fotografiile din zonă nu mă ajută prea mult.

Următoarea sală este „Natatio”, apreciată ca o adevărată piscină olimpică. Sala, în sine, îmi pare la fel de mare ca „Frigidarium”, dar nu am idee cât din ea era ocupată de bazinul cu apă, dimensiunile atribuite acestuia fiind de 50 x 22 m. Și nici nu îmi dau seama dacă acesta era sub nivelul pardoselii, sau nu. Cert este că acum, la nivelul celorlalte încăperi, aici este o suprafață de pământ, consistent înierbată, și cu o recoltă apreciabilă de maci. Dau vina pe umiditatea generată de piscină. Panoul indicator ne mai spune că pereții aveau peste 20 m înălțime, iar bazinul cu apă avea o adâncime progresivă, în punctul de intrare fiind foarte mică. În zona de intrare în apă identificăm o placă de marmură cu un „joc de societate”. Nu am identificat nici numele, nici regulile acestui joc. Sau poate „tabulae lusoriae” este numele jocului, și nu al plăcii de marmură. Spre deosebire de jocurile din închisoarea medievală din Castelul din Norwich (http://amfostacolo.ro/marea-britanie-pareri, 29/norwich, 206,2112/descopera-norwich, 19042/impresii-sejur-si-fotografii-vacanta__65214. htm), unde asemănarea cu „țintarul” nostru era izbitoare, aici nu îmi rămâne decât să cred că avem de-a face cu un joc de „go” simplificat.

Parcurgem, apoi, un nou „Apodyterium” și un nou „Vestibulum”, pentru a reveni în „Palaestra” din zona de nord – vest, din care am plecat. Ne tragem câteva momente sufletul, pe o bancă din zonă, și plecăm, apoi, în explorarea incintei din afara ruinelor.

Primul lucru pe care îl întâlnim este o suprafață betonată care, la limita sudică, are două rampe blocate, spre un posibil subsol. Presupun că este accesul spre depozitele de lemne și spațiile tehnice menționate anterior, însă închis vizitatorilor.

Putem, apoi, arunca o privire mai de aproape asupra „Caldarium”. O ruină de formă circulară, la nivelul solului, pare să marcheze conturul vechii încăperi. Nici aceasta nu pare prea mare, raportat la numărul de vizitatori simultani, deși se zice că timpul de staționare aici nu depășea 20 minute, apa având circa 50 grade. Erau mai multe bazine de apă, realizate în niște nișe în peretele circular, iar întreaga sală era acoperită cu o cupolă. Este vizibil, parțial reconstruit, un asemenea bazin.

Restul incintei este un fel de parc, spațiu verde și alei, cu o serie de copaci ornamentali foarte interesanți. Și aici, ca și în Marea Britanie, oriunde este un petic de verdeață, grupuri de turiști întind câte o pătură pe iarbă, și se relaxează. Noi parcurgem câteva alei și, în colțul vestic al incintei, dăm peste o, să-i zic, operă de artă a unui artist contemporan, Michelangelo Pistoletto. Intitulată ”Al Treilea Paradis”, constă dintr-un fel de semn al infinitului, cu trei bucle, cea din centru mai mare, construite în iarbă din elemente de marmură, resturi de coloane și de mozaicuri, ce par a fi luate din ruinele băilor. Mesajul vrea să fie o uniune a istoriei cu arta contemporană. Nu i-am înțeles prea bine mesajul și nici nu prea i-am văzut locul acolo, dar, fiecare trebuie să câștige o pâine.

În drum spre ieșire trecem, de data asta, ceva mai aproape de „Aula” menționată la început. Și ruinele acesteia sunt la nivelul de măreție cu cel al Termelor. Mă amuză, însă, un sistem simplist de consolidare a unui element ce prezintă pericol de prăbușire (P42). Nu mai zăbovim însă prea mult pe aici, având, încă, alte câteva obiective în plan, pe ziua respectivă. Acordăm totuși câteva secunde unui panou pe care nu l-am remarcat la intrare și care ne prezintă cam cum ar fi arătat băile la vremea lor de glorie.

---

VIZUALIZĂRI: 1862 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI