La pas prin Roma cea romantică, de-o parte şi de cealaltă a Tibrului, până la punctul final Musei Vaticani

TIPĂREȘTE

Venise cea de-a treia zi plină pe care o aveam de petrecut în Roma şi cel mai important lucru era că, după-amiaza, începând cu 17,30, aveam rezervare la Muzeele Vaticanului (Musei Vaticani) . Însă, până atunci, aveam în vizor o mulţime de locuri în care să ajungem cu piciorul, dintre care nu prea aveam idee ce ne va ieşi. Clar, ştiam că vom începe cu Trastevere, cartierul situat aproape de cazarea noastră. Apoi, cu harta în mână, făcuserăm un itinerar care mai cuprindea să trecem Tibrul spre Campo de’ Fiori, vestita piaţă situată în inima Romei, neapărat un popas în Piazza Navona, învârtit pe lângă Pantheon, scurtă raită prin Piazza Collona şi spre Palazzo Chigi, un pic de plimbare pe Corso, apoi, la stânga altă plimbare pe Lungotevere, artera importantă pe care s-o străbatem având Tibrul pe dreapta, traversarea Tibrului pe Ponte Sant’Angelo, picat în faţa Piazza San Pietro şi de acolo direct la Muzeele Vaticanului.

Teoretic, traseul părea realizabil, rămânea de văzut cât de bine ne organizam timpul pentru a-l putem respecta şi, desigur, cât de mult eram în stare să mergem pe jos, în caz contrar, având posibilitatea să luăm orice mijloc de transport în comun.

În traducere, Trastevere înseamnă “peste Tibru” fiind situat de cealaltă parte a râului Tibru faţă de centrul Romei. În antichitate a fost populat mai întâi de etrusci, apoi de romani, unii dintre împăraţii imperiului construindu-şi chiar vile impozante aici. În Evul Mediu, Trastevere s-a transformat în cartier muncitoresc, devenind unul dintre cele mai sărace ale oraşului. Astăzi are un farmec aparte, fiind recunoscut pentru viaţa sa de noapte. Cu străduţe înguste, pietruite, şerpuitoare, clădiri vechi, colorate, localuri cu ambianţă tipic italienească, pitorescul Trastevere îşi întâmpină vizitatorii cu o atmosferă autentică romană.

În Trastevere, în afară de a colinda pe străduţe spre a ne bucura de vibe-ul de cartier unde se simte cel mai bine acel “dolce far niente” italian, nu am fi vrut să ne scape Bazilica Santa Maria in Trastevere şi Chiesa San Francesco a Ripa, valoroase fiecare în felul său.

Luând-o pe malul Tibrului, de fapt având râul pe stânga, pe Lungotevere Farnesina, lăsăm Vila Farnesina pe dreapta şi ne oprim în Piazza Trilussa în dreptul Ponte Sisto, pod istoric din 1479. De la intrare, admirăm Fontana di Ponte Sisto, amplasată la capătul unei suite de trepte, şi micul monument Trilussa, pe urmă ne pierdem pe străduţele întortocheate unde dăm de o puzderie de osterii, tratorii, pizzerii care se pregăteau să-şi înceapă programul.

Ajungem în Piazza di Santa Maria având în centru, pe un piedestal Fontana di Santa Maria şi Bazilica Santa Maria in Trastevere pe o latură. Această biserică are faima de a fi fost primul lăcaş de cult din oraş dedicat Fecioarei Maria, ridicat pe locul unde a ţâşnit un izvor de ulei în ziua în care s-a născut Hristos, miracol evocat în splendidele mozaicuri din absidă.

Cea mai veche biserică din Roma, datând din perioada Papei Calist (217-222 D. C.), însă extinsă ulterior, actuala formă definitivată în secolul al XII-lea, bazilica este vestită şi pentru coloanele sale desperecheate, dar mai ales pentru pictura rară de secol VII, Madonna della Clemenza, pe care am găsit-o în capela din stânga altarului. Nici tavanul, operă a lui Domenichino, nu poate fi ignorat, ci mai degrabă admirat. De o frumuseţe aparte, biserica aceasta se dovedeşte a fi neatinsă de trecerea anilor sau de fenomenul barocului.

După alte străduţe luate la picior şi o gustare luată, frugal, în picioare, într-o terasă mică de cartier, ne îndreptăm spre celălalt punct avut în vedere, Chiesa San Francesco a Ripa, situată în capătul sudic al cartierului. Am ţinut s-o vizităm graţie faptului că deţine una dintre operele genialului Bernini: Beata Ludovica Albertoni, realizată de artist între 1671-1674, altfel lăcaşul baroc nu ar atrage atenţia prea tare văzându-l din exterior. Sculptura dedicată nobilei doamne care, după moartea soţului şi-a închinat viaţa săracilor, este superbă, personajul surprins în transă religioasă transmite o emoţie greu de descris.

După cele două bijuterii vizitate în Trastevere, ne lansăm pe Ponte Garibaldi de pe care tragem o privire spre capătul vestic al Isolei (insulei) Tiberina şi încercăm să intrăm în hăţişul străduţelor romane strecurându-ne cu gândul să ajungem la Piazza Navona de care ne era tare dor. Ne apare în faţă Palazzo Spada ce găzduieşte Galleria Spada şi după câţiva paşi ne trezim în Piazza Farnese, chiar lângă frumosul Palazzo Farnese, astăzi sediul Ambasadei Franţei la Roma.

În faţa sa, ne atrage atenţia un pic de forfotă creată pe lângă un cuplu ce părea a fi de vedete, aveau gardă de corp, iar diverşi reporteri le dădeau târcoale. Asistăm şi noi niţel la micul spectacol creat, facem câteva fotografii, apoi ne trece prin cap să ne amestecăm printre culorile, aromele şi aglomeraţia din Campo de’ Fiori sau “câmpul cu flori” , adică ziua piaţă cu explozii de nuanţe datorită florilor, legumelor, fructelor, etc., expuse, iar seara, după căderea întunericului, restaurantele şi barurile îl transformă în centru al vieţii de noapte romane. Totdată, din Evul Mediu, acest spaţiu deschis este unul dintre cele mai dinamice ale Romei, fundal al poveştilor cu prinţi şi pelerini. Era şi locul ales de Inchiziţie pentru execuţii, aşa cum atestă statuia sumbră a lui Giordano Bruno, ars pe rug aici în 1600 pentru vederile sale progresiste.

Doar câţiva paşi, după ce am depăşit Museo di Roma, ne mai despărţeau de Piazza Navona unde am mai zăbovit ceva vreme gură-cască printre fântâni şi sculpturi celebre, opere ale aceluiaşi genial artist Gian Lorenzo Bernini şi nu numai. Îmi aminteam totul de prima dată, însă acum, cu alţi ochi, poate ceva mai experimentaţi, apreciam altfel ovalul pieţei dat de forma fostului stadion antic al împăratului Domiţian în care tronează nu mai puţin de trei fântâni arteziene acompaniate de grupuri statuare fără egal.

Bernini este autorul “Celor patru fluvii” de pe patru continente: Dunărea pentru Europa, Gange pentru Asia, Nil pentru Africa şi Rio de la Plata pentru Americi, aceste statui afându-se la baza unei pietre care susţine un obelisc, Giacomo della Porta a creat Fontana del Nettuno, însă statuile Neptun inconjurat de nimfele mării au fost adăugate în secolul al XIX-lea. Giacomo della Porta este şi cel care a construit Fântâna Maurului, iar statuia centrală, un maur care ţine în mână un delfin, o creaţie a lui Bernini, a fost adăugată în secolul al XVII-lea. Tritonii au fost adăugaţi şi mai târziu, in secolul al XIX-lea.

Desigur, Piazza Navona, considerată de mulţi ca fiind cea mai frumoasă din Roma, este mărginită de palate, cafenele, terase, biserici şi tot timpul plină de artişti stradali, turişti, dar şi localnici, cu alte cuvinte un paradis pietonal.

Cu ochii pe ceas, am repornit la drum văzând că mai avem ceva timp de colindat. Bine, ne-am mai oprit pentru masa de prânz la acelaşi local ca şi în prima zi, mulţumiţi atât de mâncare, cât şi de preţuri, sper să povestesc cu altă ocazie.

Fiindcă eram la o aruncătură de băţ de Pantheon, ne-am zis să-l revedem în treacăt, să ne abatem un pic în Piazza della Minerva unde să admirăm Elefantul lui Bernini, că în prima zi îl pierduserăm din vedere, apoi să trecem în revistă faţada Tempio Adriano, ca mai apoi să ajungem la Palazzo Chigi, că în acele zile se “pricopsise” cu un nou locatar în persoana proaspătului premier Giorgia Meloni, fapt mediatizat pe toate posturile tv. Desigur, aflându-ne în aproape de Piazza Colonna am trecut şi pe acolo să ne mai holbăm puţin şi la Coloana lui Marc-Aureliu, înaltă de 30 m.

De acolo, ne-am mai plimbat un pic pe Corso, vestita arteră, pe care în acea sâmbătă nu avea loc să cadă un ac, aşa de aglomerată era, drept pentru care am virat la stânga cu prima ocazie, în dreptul Mausoleo Augusto şi al Podului (Ponte) Cavour. Nu am traversat Tibrul pe acest pod, ci am luat-o la pas pe Lungotevere, având râul pe dreapta până la Ponte Sant’Angelo, răstimp în care am admirat Palatul de Justiţie, am depăşit Ponte Umberto I.

Istoricul şi elegantul Ponte Sant’Angelo, frumos garnisit cu statui, ne-a scos, bineînţeles, chiar în faţa Castelului Sant’Angelo pe care-l vizitaserăm data trecută, acum doar privindu-l admirativ. Până la Musei Vaticani distanţa era foarte scurtă, aşa că am gestionat timpul foarte bine, iar în acea zi nu am pus piciorul în niciun mijloc de transport în comun, semn că Roma poate fi parcursă pietonal prin centrul său istoric, ceea ce data trecută mi s-a părut imposibil.

Nu cred să fie cineva care să nu-şi dorească, atunci când ajunge la Roma, să vadă Capela Sixtină. Doar că acest lucru nu e chiar la îndemână fiind vorba de unul dintre cele mai vizitate obiective de pe mapamond. Nici nouă nu ne-a fost cu putinţă prima oară să ne lipim de bilete, timpul a fost limitat, aşa că de data asta nici nu mă gândeam să mai ratăm. Capela Sixtină este, după cum se ştie, punctul culminant al ansamblului de muzee ale statului Vatican, un fel de cireaşă de pe tort, care se poate vizita la finalul parcursului muzeal.

Pe de altă parte, Musei Vaticani cu ale sale splendide grădini, alături de Piazza San Pietro şi Bazilica San Pietro formează complexul ce reprezintă statul Vatican, recunoscut ca fiind cel mai mic din lume (circa 0,45 kmp), reşedinţa papalităţii. Cum am am avut cazarea prin împrejurimi, străbăteam zilnic Piazza San Pietro de cel puţin de două ori, bazilica o vizitaserăm pe dinăuntru data trecută (nebănuind că ziua ce urma să vină avea să ne aducă o surpriză de proporţii prin participarea noastră efemeră la slujba oficiată de însuşi Papa), vizita la Musei Vaticani completa întregul minunii denumite Vatican.

Cu voucherele achiziţionate online, ne-am prezentat la recepţie, undeva în stânga, după ce am intrat în Musei Vaticani, pentru a le preschimba în bilete adevărate. Scria că e nevoie şi de paşaport sau carte de indentitate pentru fiecare beneficiar, dar când am dat să le caut în gentuţă, domnul de la ghişeu a zis că nu e nevoie.

Aşadar, am primit două bilete şi indicaţia să mergem în direcţia de unde să accedem în muzeu. De la început vă spun că este unul dintre cele mai aglomerate muzee în care am fost, în plus mi s-a părut cam dezorganizat, probabil tocmai din cauza aglomeraţiei şi a faptului că este realmente imens, spaţiile expoziţionale fiind în număr de 54. Dar, aceasta e doar opinia mea, desigur subiectivă, formată în urma experienţei noastre. Ştiu că am început vizita la 17,30 când am avut rezervare, afară fiind lumină şi am ieşit seara târziu, când afară era deja întuneric demult, programul muzeelor fiind până la 22,30 vineri şi sâmbătă.

Muzeele Vaticanului reunite sunt găzduite de un edificiu impozant, istoric, situat în interiorul cetăţii Vatican. Fondate la începutul secolului al XVI-lea, acestea prezintă lucrări care au fost adunate de Biserica Catolică de-a lungul secolelor. Am citit că muzeele, fondate în 1506 de Papa Iulius al II-lea, conțin aproximativ 70.000 de lucrări, dintre care sunt expuse aproximativ 20.000. Prima piesă a muzeului a fost statuia lui Laocoon și a fiilor săi, abia în 1771, muzeul fiind deschis publicului.

Voi încerca să menţionez doar galeriile prin care am trecut, nu voi face referiri detaliate la istoria Muzeelor Vaticanului, pentru acestea se poate accesa website-ul oficial: https://www.museivaticani. va/content/museivaticani/it. html de unde se pot afla o mulţime de informaţii, însă vă voi spune ce mi s-a părut mie notabil şi ce am simţit la vederea atâtor capodopere strânse laolaltă.

Ne-am început itinerarul cu Muzeul Gregoriano Egizio, o comoară de artefacte egiptene, multe dintre sculpturi fiind aduse din Egipt pentru temple, vile private şi grădini. Aici ne-au atras atenţia în special statuile zeilor Nil şi Anubis, precum şi chipul unui egiptean emblematic descoperit într-un mormânt ce conţinea un pieptene.

Am admirat Apollo Belvedere în Muzeul Pio Clementino, în Curtea Octogonală (Cortile Ottagono) Laocoon şi fiii, găsit într-o vie din apropiere, operă la care Michelangelo a asistat a dezgropare, mai aruncam câte o privire afară, pe vreo fereastră deschisă şi ne zgâiam la opera “Sfera conn sfera “aflată în curtea interioară. Tot acolo l-am văzut pe arătosul zeual râului Arno, apoi am păşit în Salla degli Animali cu ochii pe sculpturile ce îmfăţişează o sumedenie de creaturi neumane, însoţite uneori şi de oameni, ba chiar şi de Dionysos, zeul vinului.

A urmat Sala Muzelor cu cele nouă muze pe margini, desigur întruchipate de statui, cu un tavan frumos pictat şi în mijloc cu vestitul Tors Belvedere, o statuie incompletă, practic un fragment de statuie, care i-a influenţat enorm pe artiştii renascentişti.

Păşind înainte, intrăm în Sala Rotonda, un spaţiu ce s-a vrut o copie la scară mică a Pantheonului, în care privim statui de împăraţi romani, dar şi a conducătorului Atenei, Pericle, în mijloc remarcându-se un splendid mozaic de pardoseală. Piesa sa de rezistenţă, desigur, este imensul bazin roșu făcut din porfir.

Apoi, intrăm în Sala della Croce Greca unde ne captează atenţia cele două sarcofage imense din porfir, ambele bogat sculptate pe toate laturile, unul în care au fost adăposite rămăşiţele împărătesei Elena, mama împăratului Constantin, în celălalt cele ale fiicei acestuia, Constance.

Am trecut mai departe prin ” Galleria dei Candelabri” care, deşi aglomerată cu diverse exponate, parcă nu mi-a rămas în minte prea tare, cu excepţia impresionantului car de luptă tras de cai frumoşi din Salla della Biga, o deschidere mică ce nu este deschisă de aproape publicului.

La rând, am trecut prin Galleria degli Arazzi sau Galeria Tapiseriilor, o minunată expoziţie de tapiserii de dimensiuni însemnate cu care sunt împodobiţi pereţii culoarului, de-o parte şi de alta, cu piese valoroase din secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Învierea lui Isus este una dintre ele.

Parcă în acelaşi spirit, trecem prin următoarea sală, numită ” Galleria delle Carte Geografiche” , o impresionantă colecţie de hărţi din diverse perioade, ce decorează pereţii altei săli tip coridor care are şi un tavan absolut remarcabil, aurit.

Ne apar în faţă, apoi, Apartamentele Papei Pius al V-lea, din care Sala Sobieski se remarcă printr-un tablou emblematic, urmează ” Sala dell’Immacolata Concezione” cu fresce enorme, pe pereţi şi tavan, deosebit de frumoase.

Stanze di Raffaello (Camerele lui Rafael) sunt cele patru camere ce ne vin în cale, pictate de Rafael la cererea Papei Iulius al II-lea, ce au devenit fără îndoială, capodopere supreme ale artei vest-europene. Prima a fost “Sala di Costantino” , a doua ” Stanza di Eliodoro” , a treia “Stanza della Segnatura” , a patra ” Stanza dell’Incendio di Borgo” .

Traseul nostru ne-a purtat paşii prin ” Cappella di Urbano VIII” , o incintă destul de mică, ce nu iese prea tare în evidenţă, Appartamento Borgia cu a sa Collezione Arte Contemporanea concentrată în cele câteva camere ale Papei Alexandru al VI-lea. Acestea uimesc prn multitudinea de piese de artă: sculpturi şi picturi ale unor celebri artişti ai Renaşterii şi nu numai.

În fine, aveam mari emoţii la întâlnirea ce se prefigura, aceea cu Capela Sixtină, devenit simbolul Muzeelor Vaticanului, un fel de “crème de la crème” a acestora. Cu certitudine este cel mai căutat obiectiv, mulţi dintre vizitatori parcurgând itinerarul muzeal doar pentru a vedea Capela Sixtină. Dacă până acum am fotografiat în voie, la intrare ni se atrage atenţia că acest lucru este complet interzis, precum şi filmatul, iar liniştea trebuie păstrată pe tot timpul în care ne aflăm în incinta sfântă.

În interior, parcă pluteam, simţindu-mă totodată mică şi neînsemnată, totul era îmbrăcat într-o aură divină. Din păcate, mulţii supraveghetori inseraţi printre turişti atenţionau permanent pentru a se face linişte, fiindcă murmurul creştea în intensitate, precum şi pe aceia care se căzneau să fure câte o fotografie prefăcându-se că manevrează telefonul în alte scopuri.

În Capela Sixtină aş fi rămas la contemplat ore în şir fără să simt că timpul se scurge implacabil, de fapt chiar am stat destul de mult, mai întâi păşind să privesc toţi pereţii şi tavanul în ciuda riscului de ameţeală, apoi pe una dintre băncile laterale pentru admirat în detaliu. Ideea e că nu-ţi poţi lua ochii prea uşor de la minunea ce te cuprinde din toate unghiurile, iar sentimentul că eşti deasupra tutror aproape că te copleşeşte.

Capela Sixtină este, în special, capodopera lui Michelangelo care a pictat tavanul în tinereţe şi peretele vestic cu “Judecata de Apoi” la maturitate, dar şi a altor pictori faimoşi precum Perugino, Pinturicchio, Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandaio, Luca Signorelli sau Cosimo Rosselli care realizaseră anterior frescele de pe pereţii laterali.

Mai înainte de a ajunge în Capela Sixtină, citisem în ghidul meu tipărit că este nevoie de înţelegerea lucrărilor dinăuntrul acesteia, deoarece frescele nu sunt simple decoraţiuni create de vestiţii artişti ai Renaşterii, ci şi imagini ce narează o tradiţie şi expun un argument teologic complex. Sunt surprinse scene atât din Vechiul Testament (viaţa lui Moise), cât şi din Noul Testament (viaţa lui Hristos), ba chiar legătura dintre acestea estea făcută de lucrarea “Hristos dând cheile Sfântului Petru “ de Perugino. După ce ne-am încărcat sufletele de frumos, am plecat desprinzându-ne cu greu din mediul de divinitate în care ne cufundaserăm vremelnic.

Traseul a mai cuprins şi Salla delle Noze Alodbradine înţesată de antichităţi romane şi greceşti, pe urmă Salla dei Papiri ce se vrea a fi cu artefacte egiptene, apoi Museo Cristiano cu o mulţime de exponate interesante cu siguranţă, însă după Capela Sixtină nu prea mai eram capabili de atenţie, în plus şi oboseala se resimţea din ce în ce mai pregnant, aşa că am dat înainte spre ieşire.

. La ieşire, am dat de faimoasa scară spiralată a lui Bramante, de fapt cea de-a doua, cea modernă, construită prin anii ‘30 ai secolului trecut de alt arhitect, având două rânduri de trepte, elicoidale, care le permit oamenilor să urce fără a-i întâlni pe alţii care coboară, ca și în cazul celei dintâi, scopul principal al acestui proiect a fost de a permite circulația neîntreruptă.

Ziua aceasta petrecută la Roma a fost cea mai concentrată, cea mai încărcată, cea mai frumoasă, dar şi cea mai obositoare, dovedindu-se în întregime pietonală, deşi nu credeam că nu vom pune piciorul în vreun mijloc de transport în comun toată ziua. Dar, am fost fericiţi că reuşiserăm să vedem şi noi până la urmă minunatele Muzee ale Vaticanului, într-adevăr un must pe care le recomand oricui.

---

VIZUALIZĂRI: 1168 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI