Laguna pe care n-am văzut-o

TIPĂREȘTE

Demult doream să aştern pe hârtie virtuală ceva despre excursia de anul trecut în Verona-Veneţia fără Mantua, din păcate. Deşi aveam în plan şi o scurtă fugă până acolo, Romeo al meu a decis în ultimul moment că nu doreşte să fie ”banished from Verona” precum personajul lui Shakespeare, aşa că am renunţat, nu fără părere de rău, la Mantua.

Totuşi vizita la Veneţia era imperios necesară chiar dacă ştiam clar că într-o zi nu-s prea multe de făcut. “N-are sens să alergăm de la un obiectiv turistic la altul într-o zi, hai să încercăm s-o simţim măcar puţin…”, a fost ideea de bază.

Eu, romantică incurabilă, mă şi vedeam pe străduţele Veneţiei, de mână cu jumătatea-mi la bine şi la greu, înconjuraţi de porumbeii din Piaţa San Marco şi jurându-ne iubire veşnică într-o gondolă. Apoi, pe seară, urma să stăm într-o pizzerie retrasă cu o farfurie de spaghete şi carne între noi urmând să apucăm amândoi “din greşeală” aceeaşi fidea şi până să ne dăm seama să ne sărutăm precum Doamna şi Vagbondul…

“Ariciule, ştii ce ne aşteaptă, da? Pregăteşte-te pentru ce-i mai rău. O să ne călcăm în picioare cu juma’ de mapamond, o să ne spârcâie guguştiucii în piaţă iar la gondolă nici să nu te gândeşti că nu mă bag dator la cămătari. Ah, da, pune şi ceva de ronţăit în bagaj că acolo cred că ne cer ăia douăj de euro pentru o amărâtă de felie de pizza la pachet! “. Wow, cât romantism, maestre!

Adevărul este că studisem şi eu problema înainte să plecăm din Românica. Îmi doream să mă plimb cu gondola dar văzusem că tariful aproape standard este de 100 euro pentru 40 de minute. Apoi mai citisem şi că gondola se mişcă… daaahhh, doar e o barcă. Şi eu cu frica mea de apă ce fac? Ştiam şi că apa pe canale are ceva adâncime... Şi gondolierii cântă O Sole Mioooo!!! “Ete na, numa’ ăia din Veneţia de Las Vegas cântă, fată! Ăştia de aici dublează tariful dacă scot două note pe gură! ”. Deci iese din calcul gondola, clar. Şi cu toate astea am plecat spre Veneţia din Verona într-o dimineaţă rece de noiembrie, tocmai în ziua în care scumpul meu Romeo aniversa XX primăveri, adică toamne…

Transportul

Din Verona în Veneţia am ajuns cu trenul, pentru călătoria de circa două ore plătind vreo 16 euro de persoană dus-întors.

Ajunşi la gara Venetia Santa Lucia am înmărmurit. Ne aşteptam la haos, coate, aglomeraţie, dar surpriză. În afară de peron la coborâre, unde a fost ceva înghesuială, în rest… linişte şi pace. Unde-s chinezii, unde-s ruşii, unde-s toate naţiile pământului? Băi, s-a scufundat Veneţia de tot între timp şi n-am aflat noi? Ne oprim şovăitori în faţa gării pentru nelipsita “ţigară de după”, de după drum în cazul de faţă. Cum ieşi din gară, în faţă, e staţia de vaporetto. La casă, doi oameni. “Băi frate, wtf, am nimerit în altă parte? ” Îmi venea să mă duc la casă să întreb “Are we in Venice? ”. Ne îndreptăm plini de elan să ne luăm bilete de vaporetto pentru toată ziua. Preţul, cam 18 euro/persoană valabil 12 ore, mamă, ce ne-a mai pierit elanul, să se transforme în căprioară şi mai multe nu. În fine, achiziţionăm tichetele şi aşteptăm să vină vaporetto. “Ştii că vaporetto e o barcă şi circulă pe apă, nu? ”, îmi şopti Romeo abţinându-se cu greu să nu pufnească în râs în nasul meu. Nu de alta, dar probabil că-şi făcuse înainte calculele că ar fi cam neplăcut să se trezească îmbrâncit în apă cu atâtea ţoale pe el şi cu aparatul foto de gât. Ceea ce el nu ştia însă e că mi-ar fi putut spune orice, era unicul meu sprijin într-un oraş pe apă. În mod cert nu i-aş fi făcut nimic atunci acolo. Aş fi aşteptat să ajungem “cu picioarele pe pământ”.

Vaporetto circulă pe Grand Canale, astfel încât dacă vrei să vezi un crâmpei din Veneţia fără să te oboseşti, îl poţi lua cap-cap apoi să cobori, să te duci acasă şi când vine vorba de Veneţia să rosteşti cu mândrie “AmFostAcolo”. Glumesc, desigur…

În timp ce ne îndreptam spre Piaţa San Marco, unde ne făcusem noi socoteala să coborâm, am văzut câteva traghetto care traversau Marele Canal. Hmmm, interesantă alternativă la clasicele şi piperatele gondole. Comparativ cu acestea preţul este sesizabil mai mic, adică 2 euro/persoană iar în banii ăştia, pentru câteva minute, te simţi ca într-o gondolă. Dar, ce-mi văzură ochii, majoritatea oamenilor din traghetto stăteau în picioare. Cică aşa se traversa Marele Canal pe vremuri şi obiceiul ăsta se păstrează şi acum. Eheee, să traverseze ei cu neamul lor aşa că eu mai bine mă lipsesc. Inutil să vă spun că încă de când coborâsem din tren în gară aveam senzaţia enervantă de mişcare a pământului de sub picioare. Într-un final am ajuns în Piaţa San Marco.

Cum se vede şi cum se simte Veneţia

Dacă până aici totul trecuse prin filtrul cerebelului, de aici încolo corasonul începuse să-şi spună cuvântul. Eram în Veneţia, eu, cea speriată de apă ca de bombe. Şi mai mult decât atât îmi plăcea oraşul ăsta apos, îmi plăceau clădirile, gondolele aliniate în faţa Palatului Dogilor, îmi plăcea vremea mohorâtă care părea atât de frumoasă aici şi îmi plăceau gondolierii care în stil tipic italienesc încercau să te convingă că o plimbare cu gondola lor merită suta de euro. Neeeah, îmi place de tine, dar mai mult îmi place suta de euro în buzunarul meu...

În fine, o luăm uşor la pas înspre intrarea bazilicii San Marco. În piaţa San Marco erau ceva turişti. Nu mi s-au părut atât de mulţi comparativ cu ce mă aşteptam. Cred că erau mai mulţi comercianţi ambulanţi iliciţi şi tarabagii decât vizitatori. Ne oprim, facem câteva poze apoi intrăm în bazilică. Stupoare! În ziua respectivă bazilica era închisă publicului din cauza nu ştiu cărei slujbe. Cât ghinion să avem? Dacă stăteam măcar două zile...

Drept pentru care o luăm aiurea pe străduţele deloc aglomerate. Magazinele cu suveniruri îţi iau ochii. Sticlă “de Murano” la preţ de 5 euro o pereche de cercei sau un pandantiv. Hai mă laşi? Erau fix aceleaşi produse pe care le-am văzut câteva luni mai târziu în Praga, acolo însă nu mai erau “sticlă de Murano” ci ”cristal de Bohemia”. Măşti “veneţiene”, mai mari, mai mici cu preţuri între 8-10 euro bucata şi 300-500 euro. Acestea din urmă fiind împodobite cu cristale swarovski şi pene de… crocobaur sau ce-o fi fost animalo-pasărea aia. Cele mici erau identice cu cele pe care le văzusem în Florenţa cu un an în urmă şi cu cele care se vând pe Ştefan cel Mare în Bucureşti la magazinele cu “de toate chinezisme” la preţ de 8-12 lei. Dar parcă în Veneţia au alt farmec.

Mâncarea este într-adevăr scumpă. Din ce-am văzut afişat la intrarea în restaurante, nu era nimic sub 14-15 euro un fel. Nici n-am stat însă să-mi bat capul, doar ce-am zărit din mers. Mi-a atras atenţia o pizzerie din spatele bazilicii San Marco unde se servea de la tejghea la pachet şi aveau expusă în vitrină pizza cu cartofi prajiţi :)). Noi am mâncat “din traistă” din mers, cum se spune aşa că la capitolul ăsta nu am ce să vă spun mai mult.

În afară de cei câţiva turişti din Piaţa San Marco am mai dat de câţiva la Podul Rialto, în rest linişte şi pace. Am avut norocul să prindem Rialto fără bannerele care în ultima vreme se pare că sunt nelipsite de pe faţada lui, aşa că ne-am putut fotografia în voie. În schimb am observat că terasele erau pline chiar dacă afară nu era tocmai cald. Când treceam prin faţa restaurantelor se auzea de asemenea zarvă mare înăuntru. Pe străduţe însă, mai nimeni. Ca să vă faceţi o idee, în spatele bazilicii San Marco, la vreo două străduţe distanţă, în timp ce treceam un podeţ, ne-am putut opri să ascultăm în linişte clipocitul apei lovindu-se de baza clădirilor. Câţi din cei care vizitează Veneţia au parte de aşa ceva?

Ne-am plimbat în voie până spre înserat. Fiind noiembrie la ora 5.00 PM deja era seară de-a binelea.

Îndreptându-ne spre bazilica Santa Maria Gloriosa dei Frari întunericul se lăsase deja. Era ciudat, linişte deplină şi se auzea doar ecoul paşilor noştri pe caldarâm şi clipocitul apei. Siluetele caselor şi luminile făceau un joc de nedescris. Faţadele parcă dansau datorită reflexiei luminilor în apă. Şi era linişte, atâta linişte… Umbrele gondolelor adormite jucau peste tot. Atunci, în acel moment, am respirat adevărata Veneţie. Veneţia fără comercianţi, fără turişti, fără zgomote. Veneţia aşa cum o vedem doar în filme, Veneţia aşa cum ne-o imaginăm atunci când auzim prima dată de ea. Veneţia aşa cum au cunoscut-o Marco Polo şi legendarul Casanova. Abia atunci înţelegi de ce acest oraş a fost atât de curtat, căutat şi lăudat în versuri şi-n proză. Acum înţelegi de ce aici a fost teatrul unor iubiri atât de puternice, unele cunoscute, altele mai puţin ştiute. Fiind pierdută în visare parcă îl şi vedeam pe Maestrul meu dispărând după un colţ şi întorcându-se cu o mască pe faţă şi o pelerină neagră aruncată pe umeri. Parcă simţeam cum mă prindea de talie şoptindu-mi ”Ah, iubita mea…”. Şi într-adevăr, mă prinsese de talie, dar doar pentru a mă da puţin mai într-o parte pentru că-i stricam cadrul ideal la nu ştiu ce fotografie. Romantic maestrul… până la capăt :))

Cum să te plimbi cu gondola cu 30 de euro

Greu mi-a fost până aici să nu dezvălui nimic despre cireaşa de pe tort a scurtei noastre vizite! Deci, înapoi la lucruri practice. Tot acest review, s-a vrut a fi de fapt un preambul al acestui capitol şi al celui de după el. Deh, ariciu dacă îşi pune ceva în cap, mai taie, mai corectează, mai ajustează, dar până la urmă tot o face. Aşa că… o plimbare cu gondola în Veneţia era un must. Cu toată frica mea de apă, cu tot costul ridicat, cu tot-cu tot, nu pot să mă duc în Veneţia şi să nu mă plimb cu gondola. Nu m-aş mai putea uita în oglindă.

Am plecat în această excursie eu, soţul meu, cumnatul meu şi fiica lui. Ideal ar fi fost ca o plimbare cu gondola să fi fost făcută în doi. Dar aici intervin ajustările de care vă spuneam. Aşa că, mai bine o plimbare în patru decât deloc. Şi totuşi, chiar şi în patru, o sută de euro mi se părea furt pe faţă.

De cum am debarcat la San Marco, am pus ochii pe gondolele care se legănau aşteptându-şi muşterii. “Cât costă o plimbare? ”, îl întreb pe primul gondolier care îmi iese în cale. “120 euro 40 de minute, doamnă, dar… mai negociem”. Dau să plec. “Doamnaaaaa, 100 de euro! ”. “Nu, mulţumesc. ” “Bine, doamnă, 90 e ultimul preţ pe care vi-l pot oferi. Şi la banii ăştia vă fac turul mare cu tot cu Canal Grande. Stăm 50 de minute. ”. Exact ce nu-mi doream. Ce să caut eu cu coaja de copac pe Canal Grande unde văzusem cum se clatină gondolele când trecea vaporetto sau altă ambarcaţiune pe lângă ele. “No way! ”, îi arunc şi mă îndepărtez grăbită. Mintea mea deja începea să lucreze. Ştiam că gondolierii din Piaţa San Marco ţin la preţ. Deci dacă ăsta lăsase atât de uşor 30 de euro, în mod sigur puteam scoate mai ieftin.

Lângă Podul Rialto aceeaşi poveste. Numai că ăsta scăzuse de la 100 la 80 şi se jura că nu poate lăsa mai jos de atât. Când am plecat striga după mine să-mi arate tabelul cu preţurile “obligatorii” şi mai voia să-mi arate şi harta cu canalele pe care urma să ne plimbe şi casele celebre pe care voia să ni le arate. Degeaba, ştiam că 80 de euro puteam obţine, voiam să văd dacă se putea mai jos de atât. Era deja ambiţie. Partea noastră oricum ar fi fost de 40 de euro.

Am ajuns într-un final pe unul din canalele lăturalnice din apropierea bazilicii San Marco. Ochisem acolo cu vreo jumătate de oră înainte, în timp ce traversam un podeţ, doi gondolieri care vorbeau relaxaţi între ei. I-am lăsat pe cumnatul meu şi pe fiica lui la un magazin şi de mână cu soţul meu ne-am dus înspre ei plimbându-ne agale cu ochii la vitrinele cu sticlă de Murano. Cum „dăm cu privirea” de gondole începem să ne îndreptăm într-o doară cu aerul omului care vrea să pună o întrebare, nu ţine neapărat să...

“Signori, una gondola? ”, ne întreabă unul dintre ei. Eu, cu o privire plictisită, mă uit la maestru. -“Vrei să facem asta? ”, mă întreabă el în engleză -“Hmmm, ştii doar că mi-e frică de apă…”, răspund tot în engleză strâmbând din nas. -“Doamnă, n-are de ce să vă fie frică, sare gondolierul cu gura, nu se întâmplă nimic. ”. Aha deja îl prinsesem. La întrebarea privind preţul a început să ne explice că ei au de fapt două trasee, ceea ce ne spusese şi celălalt înainte, unul de 100 de euro şi unul de 80, dar că el e dispus să ne facă traseul de 100 de euro pentru 80. Noooo, nici gând. N-am ce să caut pe Canal Grande cu gondola. Îl vreau pe cel de 40 de minute. A dat-o la întors că ei sub 80 de euro nu pot cere, că ăsta e tariful impus că e o persoană în gondolă sau patru, ăsta e tariful. Noi nu şi nu. L-am apucat pe soţ de braţ şi l-am tras spunându-i în engleză că eu nu dau 80 de euro pe ceva de care oricum mi-e frică. Şi ne-am întors să plecăm. “Signori, signori, 70 is my last price! ”, strigă gondolierul după noi. M-am întors spre el rapid: “50 is my last price! ”. “Signora, make it 60 and you won’t be sorry. I’ll even sing for you! ”. Wow, am rămas perplexă. “OK, give us two minutes so we can bring our friends. ”. A fost rândul lui să rămână perplex. Mă aşteptam să înceapă s-o dea la întors iar dar n-a făcut-o. Doar el cu guriţa lui de spusese că preţul e acelaşi indiferent de numărul de persoane. Aşa că în două minute puneam piciorul în gondolă patru oameni pentru un preţ total de 60 de euro, adică 30 de euro partea noastră.

Veneţia din gondolă...

Nu mai ştiu din păcate numele gondolierului, poate @le_maitre când mi-o face vreo vizită, mă poate ajuta printr-un ecou. Cert este că nu mi-a părut rău de banii ăia. Bine, poate că da puţin în primele cinci minute când mă panicasem maxim că mi se părea că se bălăngăne gondola aia de-o să ne răsturnăm instantaneu. Mi-a zburat privirea urgent pentru a localiza un colac de salvare, veste, şi alte chestii de care m-aş fi putut agăţa în caz de Doamne fereşte. Le-am vizualizat şi m-am mai calmat. Practic un colac era chiar sub nasul meu. După prima cotitură mă relaxasem de-a binelea.

Ce să vă spun, după primele cinci minute de panică, au urmat alte 35 de minute de vis. Spunându-i din start gondolierului că nu vrem aglomeraţie şi canale mari ne-a luat pe canale micuţe, am trecut pe lângă casa lui Marco Polo, pe lângă cea lui Casanova. Era atâta linişte. Se auzea doar glasul lui care povestea despre Veneţia, despre gondolieri şi despre marii oameni care au trăit în acest oraş. Din când în când striga în dialect veneţian partea pe care circula gondola atunci când ajungeam într-un punct fără vizibilitate astfel încât, în cazul în care mai exista şi o altă gondolă care venea din sens opus să se evite o eventuală ciocnire. N-a fost însă cazul. Timp de 40 de minute am întâlnit doar două gondole. În rest am trecut pe lângă bărci legate de pontoane care stăteau precum maşinile în faţa curţilor şi pe lângă câteva gondole “parcate” cu prelatele pe ele.

De la el am aflat că gondolier nu poate fi oricine, aşa cum credeam noi. Gondolierii sunt obligatoriu născuţi în Veneţia. Nimeni din afară nu poate poate practica această meserie. Dialectul veneţian este probă la admitere. În timpul studiilor pentru obţinerea diplomei de gondolier ei învaţă pe lângă engleză încă două limbi de circulaţie internaţională. Apoi au cursuri de istorie, de artă şi de canto. Da, toţi gondolierii trebuie să ştie să cânte. Ca să ne dovedească a început să fredoneze în surdină o arie pe care noi n-o ştiam dar care suna de 100 de ori mai bine decât O Sole Mio. Ecoul glasului lui amestecat cu clipocitul apei era întrerupt numai din când în când de semnalele altor gondolieri care se auzeau în depărtare.

Ne-a povestit şi despre inundaţiile din Veneţia, cum sunt afectaţi cei care locuiesc aici, cum se scufundă laguna încet-încet, despre acqua alta. De asemenea ne-a vorbit despre turism care este totodată şi călău şi salvator al lagunei. Ce să mai, a fost o experienţă care ne-a transpus într-o altă lume, într-o Veneţie mai puţin ştiută. Pur şi simplu n-am ştiut şi n-am simţit când a trecut timpul. Când a venit momentul debarcării, mi-a părut rău că am negociat atât cu el. Ar fi meritat mai mult cu siguranţă.

Mi-a trecut însă necazul destul de repede văzând mulţumirea de pe faţa lui în momentul plăţii. În plus, eram în Veneţia, făcusem o economie de bani şi acum puteam liniştită să intru la Pandora pentru a-mi completa brăţara cu un talisman care să-mi aducă aminte de frumoasa lagună.

Când afară se înnoptase de-a binelea, am luat vaporetto pentru un ultim tur de noapte al Veneţiei. Deci a fost un fel de "îmbarcarea şi la gară" la propriu.

Concluzii

Veneţia trebuie văzută, asta e clar, ceea ce noi n-am făcut. Veneţia trebuie luată la pas, trebuie vizitată, trebuie bifată până la ultimul obiectiv turistic. Oare? Oare dacă am să petrec la un moment dat 3-4-5 zile acolo şi voi vedea tot ce e de văzut o să o simt altfel, o să o înţeleg altfel? Ştiu că n-am văzut Veneţia, aşa cum n-am văzut nici Viena. Dacă însă în Viena m-aş întoarce ca s-o văd, în Veneţia nu. Nu vreau să văd Veneţia, ci vreau s-o simt... din nou. Mi se pare incredibil că nu reuşesc să-mi aduc aminte niciun moment de aglomeraţie sau de disconfort. În schimb îmi aduc aminte senzaţiile de linişte, de singurătate. Îmi aduc aminte magazinele luminate seara, şi străduţele pustii şi ecoul paşilor noştri şi clipocitul apei şi poveştile gondolierului. Nu cred că voi călca vreodată în Veneţia în sezon. Relatările şi fotografiile celor care au fost acolo m-au convins de asta. Voi reveni însă cu siguranţă peste câţiva ani, tot cândva la sfârşitul lui noiembrie cu toate riscurile care le implică vizita în lagună iarna. Ceea ce eu am trăit şi am simţit în ziua aceea m-a convins de asta. Aşa că nu ştiu dacă pot spune că Am Fost în Veneţia, dar pot afirma cu certitudine că Am Simţit Veneţia...

---

VIZUALIZĂRI: 4346 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI