Veneția – bătrâna doamnă veșnic tânără

TIPĂREȘTE

Nu pentru că ne aflăm în perioada binecunoscutului carnaval (anul acesta se desfășoară între 19 februarie și 8 martie) mi-am adus aminte de Veneția, ci pentru că zilele trecute am revizionat pe micul ecran o încântătoare dramă (Frumoasa venețiană), care mi-a reconstituit scena aceea de istorie boemă pe care fiecare o poate trăi cu imaginația, iar unii dintre noi, cu simțurile, mergînd acolo, la Serenissima Republica...

Am văzut Veneția de șase ori: de fiecare dată a fost soare, cald, lume multă, entuziasm, o atmosferă aparte pe care nu o poți trăi decât acolo... Veneția, oscilînd între istoria trecută și prezentă, între tradiție și modernism, între trăirea vie de azi și viitorul incert poate chiar de mâine...

M-am întrebat mereu de ce Veneția este percepută ca un oraș eminamente romantic în care iubirea înflorește, renaște și se perpetuează peste generații, iar trăirile emoționale parcă sunt mai vibrante și mai intense ca niciunde altundeva. În ce mă privește, trecându-i pragul de atâtea ori, impresia ce mi-a lăsat-o acest oraș s-a creionat și s-a cristalizat în memoria mea altfel decât o promovează cu obstinație publicitatea turistică.

În primul rând, am perceput acest oraș ca pe o oază de istorie nealterată, pe care autoritățile se străduiesc să o pună în valoare cât mai mult, dar un oraș pe deplin viu, fluid și agitat care se arată deschis contemporaneității și viitorului, punând la dispoziția vizitatorilor cele mai moderne oportunități turistice, precum hoteluri și restaurante sofisticate, două aeroporturi și o gară ultramoderne, transport în comun foarte bine organizat și ușor accesibil, agenții de informare turistică la tot pasul, ghizi vorbitori de mai multe limbi străine, chiar și de română. Folosindu-te de ele, că ești sau nu îndrăgostit, că ești tânăr sau bătrân, bogat sau sărac, localnic sau pasager, poți retrăi tu însuți momente de emoționantă istorie și tradiție, bucurându-te totodată de modernismul zilelor noastre. Dacă ești dechis prospectării și cunoașterii vei descoperi Veneția ca în oglindă: dăruind deopotrivă povești romantice cu gondolieri și nobili, cavaleri și curtezane, cuceritori și navigatori vestiți pe mare, dar și povești ale zilelor noastre, în care cultul pentru artă este mereu prezent, mergând de la frumoasele măști din Burano, bijuterii și bibelouri din sticlă de Murano, până la parada vedetelor modei sau ale cinematografiei mondiale în zilele Festivalului filmului de la Veneția.

Ultima întâlnire cu orașul lagunelor am avut-o la începutul lunii octombrie 2010. În vizitele anterioare reușisem să văd, credeam eu, aproape toate atracțiile majore ale orașului: Piazza San Marco cu reperele sale celebre - Basilica di San Marco, Palazzo Ducale cu al său Ponte dei Sospiri, Torre dell' Orologio, Libreria Sansoviniana, Campanile, Museo Civico Correr și Procuratiile (cea veche și cea nouă) , despre care s-a scris mult pe site și găsesc că nu e cazul să mai insist – Canal Grande văzut de pe Podul Rialto, vestita pescărie și piață comercială din vecinătate, Bazilicile Santo Stefano, Santa Maria della Salute și Bazilica Santa Maria Gloriosa dei Frari, insulele lagunare Murano și Burano. Deși multe dintre acestea le-am văzut de cel puțin două ori, trebuie să recunosc că a fost mai mult o cunoaștere exterioară, pentru că timpul nu mi-a permis niciodată o vizionare mai de detaliu. Cum însă fiecare vizită a adăugat câte o filă inedită la albumul meu de amintiri despre Veneția, iată că nici acum nu am fost dezamăgită: mi-am îmbogățit cunoașterea cu încă un detaliu al Bazilicii San Marco, dar și cu prima incursiune pe Canal Grande!

Bineînțeles că fiind într-un circuit cu autocarul, accesul nostru pe poarta de intrare maritimă a Veneției (Piața San Marco) s-a făcut nu de la aeroport și nici de la gară, ci dinspre Punta Sabbioni, o zonă de debarcadere amenajată drept cap de linie pentru transportul cu vaporetto între continent și laguna Veneției. Cu mulți ani în urmă, aici noțiunea de concurență atingea apogeul: nimic nu era organizat sau reglementat, așa încât o mulțime de proprietari de mici ambarcațiuni își ofereau serviciile dând coate în stânga și în dreapta sau certându-se vehement între ei. Acum serviciul de transport a fost preluat de municipalitate, există mai multe trasee și un orar fix scrupulos respectat, iar tariful unitar, adecvat fiecărui traseu sau tip de transport este afișat la vedere spre ușurarea orientării turiștilor. Noi am optat pentru un card de 12 ore, valabil pentru un număr nelimitat de călătorii pe orice mijloc de transport din zona Veneției (vaporetto sau autobuz) la preț de 16 euro/persoană. Trebuie știut că aceste cartele trebuiesc validate ori de câte ori te urci într-un alt mijloc de transport, afișându-l la unul din aparatele galbene aflate pe platforma stației de plecare. Deși nu am călătorit cu acest card decât de patru ori, de două ori am avut ocazia să prezentăm cardurile la control. Controlorii aveau asupra lor cititoare de carduri care scanau data și ora validării transportului. N-au descoperit contravenienți, dar presupun că în caz contrar amenda n-ar fi fost neînsemnată...

Am traversat laguna la bordul unui vaporetto modest ca dotări, dar sprinten ca viteză, așa încât în vreo patruzeci de minute am și sosit la debarcaderul din vecinătatea Pieții San Marco (stația San Zaccaria, în dreptul bisericii cu același nume). Am străbătut faleza admirând din mers frumoasele fațade ale clădirilor istorice orientate spre mare, am traversat două poduri mici, dar remarcabile prin arhitectură, am depășit postamentul statuii ecvestre a lui Victor Emmanuel al II-lea, primul rege al Italiei unite, am schimbat câteva cuvinte cu două frumoase ”statui” de origine...română, ne-am oprit câteva minute în dreptul Punții Suspinelor și iată-ne în Piața San Marco! Era prima oară când soseam aici la vremea amiezii (ora 16,00), soarele se afla încă pe cer, dar era aproape de linia desenată spre vest de clădirea Procuratie Vecchie, iar lumina sa calmă și blîndă de octombrie colora și mai profund mozaicul aurit de pe fațada Bazilicii San Marco. Pe cerul de un albastru ireal se profilau clare și parcă într-o întrecere de semeție cele două obeliscuri purtând simbolurile vechii Republici Venețiene (leul înaripat al Sfântului Marcu și Sfântul Teodoro, un alt protector al orașului, sfidând un necunoscut personaj fantastic), turla cu ceas a Turnului Orologiului, cel care numără ”doar orele fericite”, Campanile- turnul central de aproape 100 metri înălțime, construit din cărămidă roșie care servea ca far pentru corăbii, dar și drept clopotniță pentru bazilică, trei portstindarde roșii cu vârfuri aurite, amplasate în fața Basilicii San Marco și pe care se arborează drapelele naționale în zilele de sărbători.

Fiind destul de târziu, prima grijă a grupului nostru a fost să vadă interiorul Bazilicii San Marco. Am așteptat după obicei la o coadă respectabilă și după nu mai mult de un sfert de oră iată-ne în interior. Întrucât mai văzusem biserica de încă cinci ori și după aceste experiențe știam că nu pot face fotografii, gândul cu care am intrat a fost doar acela de a da curs invitației ghidei, care ne promisese o frumoasă... surpriză! Și într-adevăr, nu mi-a părut rău! În primul rând pentru că fiind o oră târzie (de fapt, după noi s-a oprit accesul vizitatorilor), biserica nu era aglomerată și sufocată de turiști, încât am putut să admir în voie toate acele pavaje cu mozaicuri splendide, niciunul asemănător altuia, imensul candelabru central cu cristale roșii, treptele din nartex ce urcă spre Loggia dei Cavalli, acolo unde sunt găzduite copiile celebrilor cai de bronz aduși de la Constantinopole (originalele sunt păstrate nu departe, la Galleria Marciano), coloanele grațioase bogat ornamentate, amvonul din stânga altarului la care după fiecare alegere era prezentat publicului noul doge ales, impresionantul iconostas deschis, susținut de opt coloane unite în partea superioară de un postament pe care au fost plasate statuile celor doisprezece Apostoli, ale Fecioarei Maria și ale Sf. Evanghelist Marcu, de-o parte și de alta a crucifixului Mântuitorului Răstignit.

Spre încântarea mea, de această dată cu toții am putut face fotografii, fără să supărăm vreun supraveghetor. Din păcate interiorul era slab luminat, motiv pentru care calitatea fotografiilor realizate cam lasă de dorit.

Dar satisfacția mea a fost și mai mare când ghida ne-a spus că a sosit momentul surprizei promise: contra unei contribuții de 2 euro de persoană (tarif de grup, accesul fără ghid însoțitor nu era permis) ni s-a deschis intrarea de acces în altar. În spatele altarului sub formă de baldachin am descoperit cu toții Pala d'Oro (Paravanul de aur) . Este un impresionant panou din aur și argint (cca. 3/4 metri) decorat după inspirație bizantină cu 15 rubine, peste 1200 alte pietre prețioase și 1300 de perle, cele mai multe dintre ele fiind jefuite de la Constantinopol în timpul Cruciadelor. Printre aceste podoabe sunt mai multe ilustrații înfățișând profeți, apostoli și arhangheli, în mijlocul cărora tronează figura Mântuitorului Iisus Hristos înconjurat de cei patru evangheliști. Sub imaginea centrală a Mântuitorului se află figura Maicii Domnului rugându-se. Mai multe scene ne vorbesc despre marile praznice împărătești, iar în partea de jos a panoului sunt redate scene din viața Sfântului Marcu și din epopeea aducerii moaștelor sale la Veneția. Spatele Palei este un cadru de lemn frumos pictat cu personaje biblice, având expunere spre sala bazilicii.

Am primit de la ghida noastră explicații detaliate cu privire la istoria și conținutul fiecarui registru înfățișat de Pala d'Oro, apoi am părăsit altarul prin partea dreaptă privind spre sală, pe lîngă amvonul ducal. Alături, tot datorită ghidei, am descoperit pentru prima dată în cursul celor șase vizite la bazilică, locul care adăpostește o parte din moaștele Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu: este un locaș modest, arată... ca un șemineu, dar după spusele ghidei, acel loc este cunoscut de puțină lume și nici nu se încurajează cunoașterea lui, probabil din motive de securitate, dacă avem în vedere numeroasele încercări de a sustrage prețioasele moaște. Deși multă lume știe că în bazilica San Marco este înmormântat trupul Sfântului, adevărul este că aici se păstrează doar câteva fragmente din acesta, capul și trunchiul fiind înapoiate în 1968 Bisericii Ortodoxe Copte din Egipt, acolo de unde fuseseră furate de trimișii venețieni cu unsprezece secole în urmă.

În partea stângă a bazilicii privind spre altar, se află o frumoasă capelă, scoasă la rându-i în evidență de mozaicuri și decorațiuni interioare de o rară finețe. Capela adăpostește o foarte venerată icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, o prețioasă relicvă din sec. V, furată și ea de la Istambul odată cu caii de bronz, despre existența căreia n-am știut nimic până la această din urmă vizită. La ora prezenței noastre, acolo se oficia o slujbă religioasă, motiv pentru care n-am putut să mă apropii de Sfânta Icoană.

Ne-am regăsit cu toții în fața bazilicii San Marco. Era trecut de ora 17,00, soarele de octombrie se grăbise se se ascundă în spatele mărețelor clădiri, piața forfotea și gemea de lume, terasele erau mai pline ca oricând, porumbeii de-acum sătui după o zi de... căutări printre picioarele și brațele turiștilor păreau să se fi dus și ei pe la casele lor, iar noi, la sfârșitul unei zile de îndelungi peregrinări, am uitat de oboseală și am purces la a descoperi Veneția pe cont propriu! Am primit timp liber până la ora 18, când aveam programată incursiunea cu vaporetto pe Canal Grande. După ce am fixat locul reîntâlnirii, în mici grupuri am pornit-o iarăși la plimbare. Da, pur și simplu la plimbare de-a lungul străduțelor înguste, al micilor canale străbătute de gondole grațioase, pe lângă puzderia de magazine tradiționale (n-am intrat în niciunul, pentru noi prețurile erau prohibitive, iar dacă încercai să arunci doar o privire, comercianții îți veneau atât de repede în întâmpinare, încât trăiai o senzație de profundă jenă să pleci de-acolo fără să fi făcut măcar o cumpărătură). În schimb ne-am oprit în vecinătatea unei stații terminus de gondole, undeva în spatele Procuratie Vecchie, lângă Hotel Cavalletto, unde se afla o cafenea plină de turiști, dar foarte operativă în deservirea acestora. În câteva minute ne-am luat câte un ”Capucino” delicios, apoi, admirând cursele de gondole de pe canal și abilitățile celor ce le conduceau, ne-am răsfățat cu câte o înghețată de la o gelaterie alăturată.

Timpul a trecut repede și iată-ne îmbarcați pe vaporetto, în drum spre Canal Grande. A fost o călătorie scurtă de aproximativ o oră jumătate (dus-întors), dar pentru mine a fost o călătorie de neuitat, motiv pentru care afirm cu toată convingerea: cine vine la Veneția și nu face o incursiune pe Canal Grande nu va putea niciodată să-și contureze imaginea adevăratei Veneții. Pentru că nicio operă arhitecturală a acestui mare oraș, oricât de celebră și de importantă ar fi ea pe lista atracțiilor turistice, nu poate să ilustreze atât de evident unicitatea și originalitatea unei metropole care supraviețuiește între ape, perpetuându-și faima de cel mai frumos oraș din lume, precum o face Canal Grande. Podurile ce-i unesc malurile, palatele și bisericile ce sărută de-o parte și de alta undele lagunei, gondolele și ambarcațiunile de tot felul ce-i brăzdează apele, sunt embleme definitorii ale Veneției, fără de care orașul poate ar cădea în anonoimat...

Am avut șansa să străbatem Canal Grande la vremea apusului. Și pentru că cerul era perfect senin, soarele ne-a bucurat cu imagini și culori care cu greu pot fi descrise. Am realizat multe fotografii minunate, care desigur, ori de câte ori le voi privi mă vor face să retrăiesc acea atmosferă de pace și liniște. Mi-ar fi plăcut să deslușesc fie și numai ecoul unei serenade, dar nu, vremea lor a trecut din păcate...

Stația de plecare se află foarte aproape de Piazza San Marco, în fața Giardini ex Reali, o mică oază de verdeață plasată în acea mare de construcții de piatră fără repere vegetale. Traseul vaporetto pornește de aici și după ce străbate canalul în formă de S prin centrul vechii Veneții, ajunge dincolo de Ponte della Liberta (podul rutier ce unește Veneția de continent), acolo unde se află gara maritimă a Veneției. Bineînțeles că traseul se poate face și în sens invers, în cazul că ai venit cu trenul sau cu autobuzul, pentru că în aceeași zonă se află și Statione Feroviaria Santa Lucia. Dacă ai venit cu autoturismul propriu, trebuie știut că în Veneția singurele mijloace de transport admise sunt vaporetto, taxiurile navale (motoscafi) și gondolele. Deși în Piazzale Roma există o parcare pentru autobuze și autoturisme, din cauza aglomerației și tarifelor mari, este recomandat să-ți găsești un loc de parcare undeva în afara insulei, pe continent (Punta Sabbioni, Lido di Jesolo, Mestre sau Marghera), iar de acolo să te deplasezi după caz cu un alt mijloc de transport (din motive de costuri mai convenabile, recomandat este transportul în comun până în stațiile terminus de la marginea Veneției).

Cum noi am plecat din stația San Marco, drumul ne-a purtat prin fața insulei San Giorgio Magiore, pe care, colorată în roșu de apusul soarelui, am admirat impresionanta clădire a bisericii purtând același nume. Am depășit capătul estic al insulei Giudecca și am pătruns în Canal Grande în dreptul primei stații de vaporetto, în înțelesul românilor inspirat numită ”Salute”, ca un semn de bun venit. De fapt, în italiană ”salute” înseamnă ”sănătate”, ceea ce până la urmă nu se depărtează prea mult de ideea salutului binevoitor. Lângă stație se află una dintre cele mai cunoscute bazilici venețiene, Santa Maria della Salute, al cărui prag l-am trecut și eu într-o vizită trecută. Numele bisericii este un omagiu și un semn de mulțumire adus Sfintei Fecioare pentru protecția ce a dăruit-o Veneției în timpul epidemiei de ciumă din sec. 17.

Până la primul pod de peste canal, Ponte della Academia, Veneția ne face cunoștință cu primele sale palate: Palazzo Pisani-Gritti și Palazzo-Barbaro pe partea dreaptă și Palazzo Salviati, Dario, Venier dei Leoni (actuala galerie Peggy Guggenheim, unde putem admira și ”Pasărea în văzduh” a lui Brâncuși) și Barbarigo pe partea stângă.

Stația de la Ponte Academia facilitează accesul turiștilor spre Gallerie dell'Accademia, o impresionantă colecție de artă tipic venețiană sub semnătura marilor ei maeștri: Bellini, Giorgione, Tizian, Tintoretto și Veronese.

Drumul pe Canal Grande se continuă printre multe alte palate ale căror denumiri nu le-am reținut și pe care n-aș putea să le ierarhizez ca măreție și frumusețe. Totuși, unele și-au cucerit un renume aparte, motiv pentru care nu pot să nu nominalizez și eu câteva dintre cele pe care mi le amintesc:

- Ca'Rezzonico un minunat palat cu fațada de marmură, găzduiește azi o colecție de artă venețiană din sec. 18

- Palazzo Mocenigo a aparținut unei familii nobile din Veneția care a dat un mare număr de dogi orașului. Păstrându-și mobilierul original, azi palatul este muzeu municipal și adăpostește o bogată expoziție de țesături și haine tipic venețiene din secolele trecute.

- Palazzo Loredan-fostă reședință a ambasadei Austriei, azi este încă proprietate particulară destinată închirierii.

- Palazzo Malipiero – a fost locuința vestitului cuceritor romantic, Giacomo Casanova

- Ca'd'Oro – cel mai cunoscut palat venețian, a cărui fațadă era acoperită cândva cu plăci de aur pur. În prezent aici ființează Galleria Franchetti, ale cărei exponate de picturi, sculpturi, mobilier și tapiserii m-au încântat și pe mine cu prilejul celei de-a două vizite la Veneția.

- Ca'Pesaro-un palat de marmură în stil baroc, dedicat azi Muzeului de Artă Orientală.

- Ca'Vendramin Calergi- este palatul în care a murit compozitorul Richard Wagner, iar azi o mică aripă a sa găzduiește un muzeu dedicat memoriei sale. În rest, palatul a fost transformat în Casino di Venezia.

- Palazzo Fondaco dei Turchi-fosta Bursă de Valori Turcă, astăzi Muzeul de Istorie Naturală al Veneției

Printre mulțimea de palate întâlnim și câteva biserici monumentale, cum ar fi Biserica Santa Maria del Rosario (Gesuati), Santa Maria di Nazareth și San Stae (Sf. Eustachius) .

La fel de pitorești sunt cele patru poduri care traversează canalul. Pe unele dintre ele le-am călcat și eu cu piciorul, dar de această dată le-am admirat trecând pe sub ele: întâi Ponte dell’Accademia, apoi Ponte Rialto (este cel mai vechi, datează din 1181), Ponte Scalzi și foarte aproape de el, la câțiva zeci de metri, Ponte della Costituzione, un pod nou dat în folosință în 2008, proiectat de celebrul arhitect spaniol Santiago Calatrava într-o versiune modernă și mult contestată sub aspectul integrării în peisaj.

Am avut privilegiul de a admira de-a lungul acestui periplu imaginea de neuitat a Veneției de la apus, până la înnoptat, într-un spectacol de culori, miresme și șoapte ale vântului, pe care pur și simplu nu le pot descrie. Am savurat imaginea cerului înroșit spre apus și profilul maiestuoaselor palate conturat pe această cortină de culori. Se aprindeau luminile în încăperi, lăsând să zărești în treacăt fragmente de mobilier, candelabre strălucitoare, draperii grele și oglinzi venețiene, exact așa cum le cunoșteam de prin filme. Stăteam cu răsuflarea tăiată așteptând să se ivească la fereastră sau la balcon vreo frumoasă venețiană, fie ea și una a zilelor noastre. Dar n-am avut norocul...

De-a lungul malurilor, terasele restaurantelor te îmbiau cu lumini colorate să faci măcar un mic popas. Din loc în loc, la câte un debarcader din fața vreunui palat transformat în hotel se oprea o gondolă sau un motoscafi, debarcând grupuri vesele de turiști. Ferice de ei! gândeam eu, că pot să fie pentru o noapte sau mai multe, aristocrați privilegiați ai Veneției...

Și totuși, imaginea palatelor venețiene n-ar putea fi completă, dacă n-aș constata cu mâhnire că în ciuda eforturilor autorităților de a conserva și a reface acel inestimabil patrimoniu cultural supus degradării firești, multe din palatele și construcțiile altădată strălucitoare zac acum în uitare și chiar în paragină: ușile lor sunt închise, geamurile sparte, iar zidurile decolorate, cu tencuiala căzută, vorbesc de inerentele boli ale timpului, de tenacitatea distructivă a apei din lagună și de legea nescrisă a lumii potrivit căreia nimic nu e sortit veșniciei. Sunt foarte probabil complet părăsite de cei ce le au în proprietate, însă nu dispun de resursele financiare necesare pentru a le repara și a le readuce la viață.

Cum să nu-ți aduci aminte de tristele versuri ale lui Eminescu?

S-a stins viaţa falnicei Veneţii,

N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;

Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,

Pătrunde luna, înălbind pereţii…

Cu toate acestea, am auzit multă lume spunând că tocmai acesta este farmecul Veneției: o lume încetul cu încetul pe cale de dispariție, care ni se dezvăluie fără farduri și fără reflectoare. Este aceeași atracție irezistibilă pe care o simțim când vizităm ruinele antichității și realizăm cât de uluitoare este creația umană în toate timpurile ei. Poate au dreptate, dar mie-mi place să cred că fiecare colțișor din Veneția (și nu numai) merită un minim efort pentru a-i prelungi viața și a ne-o dărui nouă, celor cu adevărat efemeri trecători prin viață...

Ei, dar cum puteam încheia mai sublim plimbarea prin inima Veneției, altfel decât ascultând acordurile înălțătoare ale corului lui Verdi din opera Aida, interpretate atât de patetic de o modestă orchestră a unui restaurant din piața San Marco? Un strigăt de durere stins de o scânteie de speranță...

Părăsind Veneția, pe dumul de întoarcere inundat de negura nopții, mi-am luat încă o dată rămas bun de la Serenissima, cu convingerea că într-o zi mă voi întoarce iar acolo, să redescopăr o altă părticică din sufletul vestitului oraș. Și nu pentru că Veneția este locul cel mai romantic din lume, așa cum pretind mulți, ci pentru că este o bătrână doamnă cu sufletul încă tânăr, care-și poartă și azi cu grație, cu onestitate și cu mândrie garderoba agonisită veacuri de-a rândul... La o altă scară de valori, mi-ar plăcea să semăn oarecum cu ea...

---

VIZUALIZĂRI: 6149 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI