Reggio Calabria – Orașul care te cucerește fără să știe

TIPĂREȘTE

Am terminat și cu sărbătorile de iarnă 2025–2026, sărbători care sunt, poate, cele mai frumoase din an. Le așteptăm cu bucurie și speranță, făcând un bilanț al anului ce-a trecut și sperând la împlinirile pe care le așteptăm în Noul An.

Știu că nu vă place să mă lăudați, dar vreau să vă atrag atenția asupra unui lucru important: am fost maxim de politicos și nu v-am stricat bucuria iernii. N-am postat nimic pe site, adică nu v-am stresat cu vorbele-mi inutile. Ar trebui să apreciați acest efort, mai ales că, așa cum poate unii mă știți, sunt cu filet pe stânga — motiv pentru care îmi plac nopțile cețoase de noiembrie, întrebarea „De ce?”pusă mereu și durerile de măsea.

Lăsând gluma deoparte (mai ales glumele mele, care-mi plac nespus!), vă urez sincer un An Nou 2026 mai bun, care să vă aducă bucurii, sănătate și noroc, precum și împlinirea speranțelor pe care le aveți, mai puțin aia cu „să nu mai dați de mine pe site-ul cu pricina” .

Dacă vom reuși să fim fericiți cu ceea ce ne oferă viața și puțin mai buni unii cu alții, poate că vom avea un an de care să ne bucurăm cu adevărat. Aferim!

Italia. De ce?

De ce să vizitezi Italia? Și, dacă tot te-ai hotărât că Italia e ținta ta, de ce să alegi Sicilia sau Calabria? Întrebări simple, cu răspunsuri care nu sunt niciodată definitive — pentru că Italia are prostul obicei de a te chema înapoi.

Am mai fost în Italia, demult: Veneția în 2007, Milano în 2008. Țin minte locuri frumoase, orașe care arătau exact cum trebuie să arate niște orașe care știu că sunt admirate. Sigur, locuri frumoase sunt peste tot pe Pământ. Diferența e că nu toate îți rămân în minte și nu toate te trag de mânecă peste ani, șoptindu-ți: „Hai, mai vino o dată.”

Italia nu e doar despre artă, mâncare și istorie, deși le are pe toate, din belșug. Italia e despre felul în care viața pare că se întâmplă mai firesc: cu un espresso băut în picioare, cu o piață zgomotoasă, cu un apus care nu se grăbește. E o țară care nu obosește să fie vie.

Iar Sicilia și Calabria duc toate astea un pas mai departe. E Italia concentrată și amestecată cu altceva: vulcani, mare, istorie veche cât lumea și un ușor sentiment că regulile sunt orientative. Amândouă nu se vizitează, se descoperă. Și, cel mai important, ambele nu te cuceresc imediat — te prind încet, ca lucrurile bune, și te face să vrei să revii.

Am hotărât, în cele din urmă, că voi ajunge din nou în Italia încă din octombrie, anul de tocmai ce s-a dus. Nu dintr-un impuls bine calculat, ci pentru că a intervenit cumnatul meu, omul care a stat vreo 16 ani în Italia și care, inevitabil, vorbește deja ca de-acolo. Cu gesturi largi și convingătoare, mi-a vânturat povești despre Reggio Calabria, Tropea, Palermo, Catania și alte locuri care sunau din ce în ce mai periculos a vacanță reușită.

Pe scurt, m-a prostit. Elegant, ce-i drept. M-a convins că o oră și jumătate de frică de mers cu avionul va fi rapid uitată în cele zece zile petrecute „jos” , în Italia, undeva între mare, munți și mâncare bună. Perioada aleasă, deloc întâmplătoare: 28 decembrie 2025 – 6 ianuarie 2026, adică fix când iarna de acasă începe să pară o glumă proastă.

Mi-a vorbit cu atâta pasiune, încât mi-am amintit o vorbă veche: „Unde este copilăria? Nicăieri. După o vârstă se ascunde, iar când devii bătrân… hopa, apare din nou.” Probabil că exact asta s-a întâmplat. Copilăria mea a ieșit din ascunzătoare, m-a tras de mânecă și mi-a spus să risc.

Așa că m-am lăsat agățat și am acceptat. Sincer, cu inima strânsă — dar și cu un zâmbet care promitea deja aventură.

Pe 28 decembrie, anul de-a fost, pe la ora 12:45, troaca aia de la Wizz Air a învins gravitația la Otopeni și s-a ridicat, hotărâtă, pe cerul patriei, cu mine și Adi printre călători. Zborul n-a fost lung — v-am mai spus — o oră și jumătate, după ceas, suficient cât să-ți amintești de ce nu-ți place avionul, dar nu destul cât să te obișnuiești cu ideea.

Pe măsură ce ne apropiam de Sicilia și urma să aterizăm la Catania, a apărut el: Vulcanul Etna, în toată splendoarea lui. Știam din citite că, în perioada aceea, se cam zburlise, dar una e să citești și alta e să vezi cu ochii tăi cum iese din el un abur mai serios, de parcă muntele îți făcea semn că ai ajuns pe teritoriul lui. Priveliștea a fost, fără exagerare, splendidă.

Am aterizat fără incidente. Aeroportul din Catania e micuț, cu vreo trei terminale — sau poate două, sau poate doar mi s-a părut; dacă spun prostii, să nu mă luați în seamă. Ne-am recuperat bagajele rapid și am pornit spre locul de unde urma să închiriem mașinile.

De acolo avea să înceapă, oficial, hălăduiala: drumuri necunoscute, povești promise și o bucată de Italie pe care ne hotărâsem s-o năpădim temeinic. Închirierea unui autoturism este o treabă cât se poate de serioasă, așa că am rezolvat-o din timp, încă din România, pe site-ul unei firme despre care știu că n-am voie să-i fac reclamă, nu pe acest sait.

Procedura e simplă: scoți cardul, apeși câteva butoane și, într-o secundă, te desparți de 500 de euro — contravaloarea închirierii pentru șapte zile a mașinii alese după criterii strict științifice, adică la întâmplare.

Am optat, evident, pentru varianta fără sumă de garanție, ca să pot dormi liniștit și să nu visez noaptea borduri siciliene sau calabreze. La cei 500 de euro am mai adăugat încă 100, reprezentând asigurarea completă, pentru toate evenimentele posibile și imposibile: de la o zgârietură misterioasă apărută peste noapte, până la nunta Drăgușancei sau descoperirea vieții pe Marte.

Cu alte cuvinte, eram acoperit total. Mașina putea să sufere orice, eu urma să sufăr doar moral, ofticându-mă ca pițigoiul. Rămânea un singur detaliu important: să ajungem la ghișeu și să vedem ce ne dă. Pentru că, știm cu toții, între ce rezervi online și ce primești în realitate există mereu un mic… spirit de aventură.

Firma de care m-am apucat să bârfi… pardon, să vorbesc, are sediul chiar în aeroport; o găsești și dacă nu vrei, doar mergând drept înainte. M-am prezentat la unul dintre ghișee, unde, dincolo de tejghea, trona o fată frumușică, blondă — dar nu în sensul peiorativ. I-am spus cum mă intitulez și ce vreau eu de la viață, în limba engleză, așa cum cred eu că se vorbește engleza. Fata a belit niște ochi, altfel foarte frumoși și mi-a zis, ușor panicată : „Vorbesc românește.” Un fel de „nu te mai murdări la gură de engleză” , mai elegant spus, dar mesajul era limpede.

Așa am aflat că mașina mea nu va fi Toyota Yaris, ci un Fiat Pandino, și că asigurarea aia de 100 de euro plătită online valorează cam cât un petec de hârtie igienică după utilizare. Drept urmare, am mai cotizat 166 de euro. Am plâns, m-am tăvălit puțin cu curul de pământ, bine, metaforic spui, dar fata era serioasă ca un infarct. Mi-a cerut cardul — atenție, embosat — și alți bani au părăsit proprietatea. Consolarea? Eram asigurat beton: dacă ateriza un OZN pe mine, n-aveam niciun stres. OZN-ul, treaba lui !

Fiat Pandino s-a dovedit a fi aproape nou, cu vreo 23.000 km la bord. Dotări moderne, bord digital — setat, firește, în poloneză. Am bibilit vreo douăzeci de minute până am găsit limba română, timp în care am aflat că poloneza arată ca un joc de Scrabble scăpat pe jos. Nu vreți să știți cum arată, în scris, cuvintele din poloneză, dar, ca să vă faceți o idee, aflați că, de regulă-s vreo 5 consoane, una după alta și una dintre ele, obligatoriu, e ”z”.

Am pornit spre Messina, ca să trecem cu bacul spre Villa San Giovani și apoi la Reggio Calabria. Drumul, pe autostradă, durează cam o oră și-un pic, suficient cât să înțeleg că Pandino e un fel de mătură de vrăjitoare: motor de 1000 cmc, apeși accelerația, se lasă pe cur și te depășește și o muscă-n zbor… și dacă musca zboară cu spatele înainte.

În fine, ajuns la bac, în Messina, plătit 42 de euro, urcat pe vapor și așteptat s-ajung în cizma iatliană.

Calabria este bucata aceea de Italie care ține loc de vârf la cizmă și care pare că stă mereu gata să dea un șut Siciliei, dar se răzgândește în ultimul moment. Istoric vorbind, a fost pe rând greacă, romană, bizantină, normandă, spaniolă și, probabil, un pic a tuturor, fără să ceară voie nimănui. Grecii antici au ajuns primii și au zis: „Aici e bine, rămânem.” Romanii au venit după ei și au zis: „Aici e și mai bine, luăm tot.” De atunci, Calabria a rămas cu o istorie stufoasă și cu o personalitate pe măsură.

Turistic vorbind, Calabria e genul de loc care nu se laudă, dar nici nu te lasă să pleci ușor. Are munți serioși, mare turcoaz, sate cocoțate pe dealuri și orașe care par să trăiască într-un ritm propriu, stabilit probabil acum câteva secole. Plajele sunt spectaculoase, apa e limpede, iar lumea te privește de parcă te-ar cunoaște de-o viață, chiar dacă tocmai te-a văzut.

Calabria nu e Italia de revistă lucioasă. E Italia autentică, ușor sălbatică, cu mâncare simplă și grozavă, cu drumuri care te pun la încercare și cu un aer general de „lasă, merge și-așa” . Și, tocmai de-aia, Calabria te cucerește: nu pentru că încearcă, ci pentru că nu-i pasă.

Ținând cont de cele de mai sus, atunci, întrebarea firească, zic io: Ce este cu Reggio Calabria?

Reggio Calabria este genul de oraș care nu se arată dintr-odată. Nu te lovește cu frumusețea lui, ci ți se strecoară încet sub piele, ca un gând bun pe care nu-l mai poți alunga. Așezat pe marginea mării, cu Sicilia atât de aproape încât pare la un pas, Reggio trăiește într-o permanentă stare de așteptare calmă, privind Strâmtoarea Messina ca pe o promisiune.

Orașul poartă urmele unui trecut vechi și zbuciumat, dar nu le afișează ostentativ. Le lasă să se vadă în clădiri, în palmieri, în pașii oamenilor care merg fără grabă. Promenada, celebrul „kilometru cel mai frumos din Italia” , nu impresionează prin opulență, ci prin liniște: apusuri moi, aer sărat și senzația că timpul a decis să fie îngăduitor.

Reggio Calabria e frumosul pe care îl descoperi permanent, zi după zi. Nu te cucerește prin spectaculos, ci prin familiaritate. E un oraș care nu te ține captiv, dar te face să te întorci, măcar cu gândul, ori de câte ori simți nevoia de puțină melancolie bună.

Ce să faci în Reggio Calabria?

Faleză din Reggio Calabria se cheamă” Lungomare Falcomata” care știți italiană să-mi spuneți și mie ce-nseamnă. Știți că țiu la voi așa că nu vă las în ceață, iacă, vă explic tot io: în italiană, „lungomare” înseamnă, foarte simplu, faleză sau promenadă de-a lungul mării, iar Falcomatà este numele inginerului și primarului care a refăcut zona după marele cutremur din 1908. Deci, tradus liber și fără poezie: „Faleza Falcomatà” . Tradus corect, dar fără suflet. Cu suflet, ar fi „locul unde marea și orașul s-au înțeles bine” .

Iar ce este ea, Lungomare Falcomatà e o faleză superbă, întinsă pe vreo doi, poate trei kilometri, în care marea stă pe o parte, iar orașul, politicos, pe cealaltă. Parcurile sunt aerisite, cu ficuși imenși care par să fi fost plantați ca să țină umbră gândurilor, nu oamenilor. Printre ei apar statui jucăușe,gen Statue Rabarama ,coloane grecești stilizate — „Opera” , Instalazione —, amfiteatrul elegant Arena dello Stretto și fragmentele de istorie ale Mura Greco-Romane.

Nimic nu te năpădește, nimic nu te obosește. Ajungi ușor peste tot și ai timp să te miri, în tihnă, cât de frumos este totul și cât de firesc pare, de parcă lucrurile n-ar fi putut fi puse nicăieri altundeva. Acolo e locul lor.

Firesc, pentru localitățile italiene, vei găsi și o catedrală, Duomo di Reggio Calabria, cu nume complet imposibil de reținut fără un carnet: Basilica Cattedrale Metropolitana di Maria Santissima Assunta in Cielo, amplasată, normal, în Piazza Duomo. Poziționată cu mândrie în piațeta ei, catedrala domină totul cu eleganța sobru-romantică a vechilor construcții italiene. Eu am văzut-o prima oară pe 28 decembrie, chiar în prag de sărbători, când clădirea era luminată festiv, împodobită cu beculețe și decorațiuni care păreau să danseze pe fațada ei. Era un spectacol care combina sobrietatea religioasă cu magia sezonului, un moment în care nu puteai să nu simți emoție.

Privind-o acolo, cu luminile reflectându-se în piatra albă și umbrele palmierilor învecinați, m-am simțit chiar emoționat, că, deh, am și io o inimă, ca orișice căruță!

Pe Corso Garibaldi vei găsi ceea ce le place fetelor mai mult:magazine cu tot felul de hanțe și pantofi, bijuterii și alte boieli și parfumuri menite să te facă să-ți vezi și să-ți simți femeia frumoasă. Eu sunt fire practică, ca să n-o dau în bară ne-am oprit, noi, băieții, la o terasă din alea multe-multe-multe și-am dat-o pe grappa, vă recomand, modelează spiritul bărbătesc și te face să accepți să vrei să vezi ce hanță și-a cumpărat jumătatea feminină a familiei tale, ba chiar și să te declari încântat.

Pe scurt, deși știu că eu n-am fost și n-o să fiu, ever, concis, Reggio Calabria are cu ce să te facă să vrei să stai pe străzi și asta nu doar așa, ca să-ți umpli timpul ci chiar ca să privești și să-ți încarci suflețelul de trăiri din alea, culturale (nu știu ce-nseamnă, dar așa am văzut io că trebuie să spui ca să nu te creadă lumea că ești un incult!)

Data viitoare vă mai țin de vorbă despre cazarea din Reggio Calabria și locuri unde poți să bați falca, știți că-s moldovean, la noi e vorba :” De culcat unde mâncăm și bem” ? Și, credeți-mă aveți unde!

Acuma închei, chiar dacă știu că regretați amarnic faptul că nu vă mai țiu de vorbă, dar, ăsta se cheamă” suspans” ... bine, e al meu, să văd dacă cineva-și pierde timpul citind ce-am leorbăit io, aicișa. Haidi, pa!

---

VIZUALIZĂRI: 75 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI