Plimbare prin câteva plazas madrilene

TIPĂREȘTE

Dintotdeauna m-am dat în vânt după pieţe. Nu, nu după cele agroalimentare (de aprovizionarea familiei se ocupă consortul dar, apropo, uite ce săracă se dovedeşte a fi uneori limba română!), deşi multe din acestea sunt şi ele pitoreşti şi pline de farmec. Ci după acele scuaruri, acele spaţii largi unde, doar învârtindu-te pe loc, poţi admira de jur împrejur clădiri frumoase, câteodată câte o coloană, un obelisc ori o fântână în mijloc sau – şi mai bine – poţi sta cu o cafea în faţă la o terasă sau doar pe o bancă, fără să faci nimic altceva decât să priveşti trecătorii. Bănuiesc că această mică şi nevinovată pasiune a mea este de fapt expresia regretului că Bucureştiul duce mare lipsă de asemenea locuri. Pe oriunde mă duc, una din marile mele bucurii este să descopăr pieţele oraşelor şi satelor şi să mă aşez pentru a studia arhitectura locului, mai marile sau mai micile petice de verdeaţă, eventualele statui, barurile şi restaurantele.

Iar în Madrid am descoperit câteva plazas realmente interesante. Şi foarte diferite ca stil, Madridul fiind supranumit „oraşul cu o mie de feţe” datorită bogăţiei sale arhitectonice. „Nou” după standardele europene, ales de către Felipe II drept capitală a regatului în 1561, când nu era decât un târguşor castilian cu 20 000 de locuitori, Madridul s-a dezvoltat rapid, trecând de la străzile înguste, cu case şi biserici medievale din secolul al XVI-lea, la bulevarde largi mărginite de edificii impunătoare, cu un design îndrăzneţ.

Noi ne vom începe însă plimbarea din inima oraşului.

Kilometrul zero, de unde se măsoară toate distanţele rutiere în Spania, este locul de întâlnire preferat de madrileni atât pentru fieste, cât şi pentru demonstraţii. În 2011 ne-am cazat chiar acolo, într-o pensiune ieftină, şi am putut astfel urmări „pe viu” protestele celor loviţi de criză. Întregul scuar era plin de corturi iar altercaţiile cu forţele de ordine izbucneau de obicei noaptea, când mulţimea încerca să se încoloneze pentru a porni spre sediul Parlamentului, aflat în apropiere, probabil cu gândul de a sparge geamurile şi a face alte stricăciuni. Poliţia patrula permanent prin zonă, lucru deloc de mirare de altfel, din moment ce sediul guvernului regional este chiar în piaţă, într-o clădire sobră din cărămidă roşie datând de la 1760 şi care a funcţionat ca poştă şi apoi a adăpostit Ministerul de Interne. În 1866 i s-a adăugat celebrul turn cu ceas în faţa căruia se strâng oamenii de Anul Nou pentru a mânca la miezul nopţii o boabă de strugure la fiecare bătaie – douăsprezece boabe pentru tot atâtea luni cu sănătate şi noroc.

Puerta del Sol are o istorie veche. În secolul al XV-lea era una din porţile din zidurile care împrejmuiau micul oraş şi, fiind orientată către răsărit, a primit numele asociat cu soarele. A trecut prin mai multe transformări până ce şi-a căpătat forma de semilună. Două statui emblematice o împodobesc: cea ecvestră a lui Carlos III, poreclit „el rey-alcalde” („regele primar”) pentru contribuţiile sale urbanistice, şi cea a unui urs din bronz care întinde laba pentru a lua din tufiş o mandraño – o căpşună. Pe o latură a scuarului se înşiră mai multe cafenele şi magazine, iar pe cealaltă un „obiectiv” de maxim interes turistic: o filială a Museu de Jamón. Aşa precum probabil ştiţi deja, nu este vorba de cine ştie ce muzeu al şuncii, ci de un lanţ ce numără acum peste zece localuri, înfiinţat de doi fraţi în 1978 cu un prim stabiliment deschis în Paseo del Prado, în imediata apropiere a faimosului muzeu căruia au decis să-i facă astfel „concurenţă”. Mărturisesc: rareori mi-a fost dat să vadă mai mare îmbulzeală la jamónes din toate colţurile Spaniei, dar şi la paella, chorizo şi multe alte produse care se înfulecă pe loc, în picioare, ori mai tihnă, aşezat la mesele de la etaj, după cum la fel de bine se pot lua şi la pachet. Un veritabil spectacol de care ne-am bucurat zilnic, căci preţurile sunt mai mult decât convenabile.

Situată foarte aproape de Puerta del Sol, această vastă piaţă dreptunghiulară, adevărată bijuterie arhitectonică, este înconjurată de clădiri frumoase cu trei etaje, balcoane, lucarne şi acoperişuri din ardezie. Construcţia ei a demarat în 1617, în timpul domniei lui Felipe III (a cărui statuie ecvestră domină piaţa) şi a durat numai doi ani iar la realizarea proiectului au lucrat Gómez de Mora, ucenic al celebrului Juan de Herrera, arhitectul Escorialului, dar şi Juan de Villanueva. Cea mai spectaculoasă clădire din scuar este Casa de la Panadería – „Brutăria”, decorată cu picturi alegorice. După ce secole de-a rândul a servit ca loc de desfăşurare a luptelor cu tauri, a execuţiilor ordonate de Inchiziţie ori de beatificare, precum cea din 1621 a lui San Isidro, patronul spiritual al oraşului, Plaza Mayor este acum vizitată de mulţi turişti, veniţi să piardă vremea la o cafea şi o îngheţată. Nimic surprinzător că printre ei îşi fac loc şi statui umane. Una din ele m-a impresionat în mod deosebit: o femeie spălând pe jos şi, în faţă, o pancartă pe care stătea scris „A todes les MUJERES que silenciosamente han construido la Historia”. Traducerea e de prisos!

Nu departe de Plaza Mayor se află micuţa şi cocheta Plaza de la Villa, înconjurată de clădiri în stiluri arhitectonice diferite, cea mai impozantă fiind cea a primăriei - ayuntamiento, proiectată în anii 1640 de acelaşi Gómez de Mora şi etalând aceleaşi acoperişuri în pantă cu lucarne, turle şi arcade, cărora Juan de Villanueva le-a adăugat un balcon din care familia regală putea urmări procesiunile de Paşti. Edificiul a fost folosit atât ca primărie, cât şi ca închisoare, fapt ce explică prezenţa a două uşi simetrice.

Un pod închis leagă primăria de Casa de Cisneros, construită în 1537 în stil plateresque (renascentist timpuriu spaniol) pentru nepotul cardinalului cu acelaşi nume, fondatorul Universităţii Alcalá. Dar cea mai veche clădire din Plaza de la Villa este Torre de los Lujanes, datând din secolul al XV-lea, o construcţie mudéjar cu un portal gotic împodobit cu trei blazoane. În centrul pieţei a fost înălţată în 1980 statuia amiralului Álvaro de Bazán (1526-1588), artizanul Armadei spaniole.

Şi dacă după atâtea obiective istorice aţi obosit sau vi s-a făcut foame, e timpul să facem un popas pentru împrospătarea forţelor în Mercado de San Miguel. Mai puţin vastă decât surata Boqueria din Barcelona dar lăudându-se a fi unica piaţă construită exclusiv din fier, în anii 1914-1915, ea găzduieşte tarabe cu fructe şi legume proaspete, carne, peşte, dar şi mici localuri cu tapas, iar în faţă se află o mică plaza unde ne putem trage sufletul la o cafea sau bere, după preferinţele fiecăruia. Sau putem lua masa la unul din restaurantele decorate cu inimitabilele azulejos, minunatele plăcuţe de ceramică pictate de care m-am îndrăgostit iremediabil în Andaluzia.

O alternativă la Plaza San Miguel la capitolul mâncare este această piaţă pietonală vastă şi pitorească, plină de copaci, situată la mică distanţă de Puerta del Sol. A primit actuala destinaţie sub domnia (1808-1813) lui José Bonaparte, fratele lui Napoleon, fiind amenajată pe locul mănăstirii Sfânta Ana, şi este unul dintre cele mai populare locuri de întâlnire din Madrid, încadrat de baruri de tapas, cafenele şi restaurante cu ştaif. Ne-am aşezat şi noi la o masă pentru a sorbi o bere şi a privi trecătorii. Şi în ton cu specificul gastromic al pieţei, în vitrina unei prăvălioare alăturate am zărit un şorţ brodat cu textul „La Reina de la cocina”, şi deasupra numele meu... Dincolo de faptul că sloganul nu mi se potrivea câtuşi de puţin, preţul exorbitant afişat (17 euro!) m-a intimidat şi am renunţat la achiziţionarea sus-numitului produs, oricât de personalizat era el.

Cea mai importantă clădire din Plaza Santa Ana este Teatro Español, fostul Teatro del Príncipe, renovat în stil neoclasic la jumătatea secolului al XIX-lea, ridicat la rândul său pe fundaţia unui alt edificiu, Corral del Príncipe, unde în secolul al XVI-lea au fost puse în scenă unele din cele mai importante piese spaniole ale vremii. Dar legătura cu literatura nu se opreşte aici. Într-un capăt al pieţei se află statuia lui Pedro Calderón de la Barca (1600-1681), cel mai mare dramaturg al Siglo de Oro, originar din Madrid. Replica i-o dă, din celălalt colţ al scuarului, monumentul închinat marelui poet Federico Garcia Lorca, ridicat în 1998, la centenarul naşterii acestuia.

Cea mai importantă şi mai elegantă arteră centrală a Madridului, Gran Vía, inaugurată de Alfonso XIII în 1908, se termină în capătul vestic cu această piaţă aglomerată, flancată de două clădiri emblematice datând din perioada regimului franchist. Edificio España a fost construit de către societatea imobiliară Metropolitana între 1947-1953, în timpul aşa-numitei „autarhii” – forma extremă de izolaţionism predicată de Franco ca răspuns la măsurile de ostracizare a Spaniei luate de comunitatea internaţională imediat după încheierea războiului. Impozanta clădire de beton, cu un bloc turn principal (117 m) şi două aripi secundare de 17 etaje, ridicată în epoca unei teribile penurii de materiale de construcţie, a fost considerată un triumf al franchismului. Aceeaşi companie este responsabilă şi pentru Torre de Madrid, de 142 m înălţime, finalizat în 1957 şi poreclit de madrileños „La Jirafa” („Girafa”). Partea mai puţin „apăsătoare” a pieţei este cea centrală, unde a fost ridicat în 1928 un obelisc din piatră în faţa căruia se află un grup statuar înfăţişându-l pe marele scriitor Miguel de Cervantes Saavedra şi cele două celebre personaje ale sale: Don Quijote călare pe cal şi Sancho Panza pe măgar, alături de „marile iubiri” ale cavalerului: ţărăncuţa Aldonza Lorenzo şi imaginara Dulcinea del Toboso. Dincolo de monument se întinde un mic parc unde am găsit amenajat în corturi un târg cu produse de artizanat.

Situată la intersecţia dintre Gran Vía şi Calle de Preciados, Plaza Callao este renumită pentru cele nu mai puţin de şapte săli de cinema datând din perioada interbelică, între care se detaşează clădirea în stil Art Deco a Cinematografului Capitol. Foarte simpatice sunt panourile uriaşe, pictate de mână, care anunţă premierele.

Aflat în apropiere de Palacio Real, acest scuar este cunoscut şi sub numele de „Piaţa Teatrului”, datorită prezenţei impunătoarei clădiri cu şase niveluri subterane şi nouă supraterane a Operei din Madrid – Teatro Real. În 1850, imediat după construirea Operei, în faţa sa a fost amplasată statuia din bronz a reginei Isabel II (1830-1904). În partea opusă a pieţei este El Real Cinema, sală inaugurată de Alfonso XIII în 1920 şi care în prezent găzduieşte spectacole live.

Situată la intersecţia a două bulevarde mari ale Madridului – Calle de Alcalá şi Calle de Alfonso XII –, ca şi a altor trei străzi centrale, această uriaşă piaţă are în centru unul din simbolurile oraşului: Puerta de Alcalá, un monument grandios marcând la acea vreme intrarea în oraş şi ridicat la iniţiativa lui Carlos III între 1769-1778. Construcţia din granit, în stil neoclasic, are un fronton înalt şi cinci arcade. În jurul său se înalţă clădiri elegante de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, din perioada de extindere a oraşului – ensanche. Din spatele porţii începe Parque del Retiro, un imens spaţiu verde punctat de două superbe palate de vară şi un lac de agrement în care se oglindeşte monumentul dedicat în 1901 regelui Alfonso XII.

Nu putem încheia plimbarea prin pieţele centrale ale Madridului fără o oprire la acest splendid simbol al oraşului, un loc aglomerat, important nod de transport, dominat de faimoasa Fuente de Cibeles. Fântâna datează de la finele secolului al XVIII-lea şi poartă numele zeiţei naturii, reprezentată stând în trăsura trasă de doi lei. De jur împrejurul pieţei se înalţă mai multe clădiri impozante, precum Banco de España, Palacio de Comunicaciones sau Palacio Linares, numit şi Casa de América. Construit la sfârşitul secolului al XIX-lea în stil neobaroc de inspiraţie franceză, găzduieşte evenimente culturale menite a dezvolta relaţiile deja „tradiţionale” ale Spaniei cu fostele sale colonii din Americi.

Sper ca prin acest review să vă fi convins ca în călătoriile voastre la Madrid să poposiţi în pieţe, fie pentru a le admira arhitectura, fie pentru a vă relaxa la un pahar de ceva, pe o terasă umbroasă. Capitala Spaniei este un oraş ce freamătă de viaţă şi atmosfera sa trepidantă, specifică unei adevărate metropole europene, este probabil cel mai uşor de surprins în aceste spaţii în aer liber în care localnicii – fiinţe petrecăreţe şi vesele prin definiţie – se adună la o bere şi nişte tapas, dar mai ales pentru a schimba o vorbă-două şi a se bucura de compania prietenilor.

---

VIZUALIZĂRI: 2605 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI