2. Lisabona – prima impresie continua: Belem, manastire, targ de vechituri, Bairro Alto, tuk-tuk si seara Fado

TIPĂREȘTE

Iesiti din fermecatorul Alfama, ne-am indreptat pasii spre Praca do Comercio – asa am facut programul, trebuie respectat!

Parafrazandu-l pe Mr. Bean in discursul sau de “specialist” in celebra pictura “Mama lui Whistler”, Praca do Comercio este … mare! Foarte posibil ca locul sa fie incarcat de istorie, dovada si grandioasa statuie a Regelui Jose I, dar neavand prea multe cunostinte despre istoria Lisabonei (o fi rusinos, habar n-am!) n-am fost extaziati de locul cu pricina. Si asta in ciuda catorva oferte de marijuana facute de indivizi care treceau agale pe langa noi, deschizand ritmic pumnul si lasand da se vada un pliculet cu “iarba”... Am refuzat extazul... Poate daca... Nu, nu, lasa, alta data! Asa am “ratat” si-n Amsterdam!

Ne-am indreptat atentia spre Arco da Rua Augusta, monument dedicat reconstructiei orasului devastat in 1755 de cutremur. Stiam ca dincolo de Arc sunt numeroase pericole pentru portofel asa ca am hotarat sa nu ne subtiem fondurile chiar din prima..., ma rog, a doua zi, a sejurului nostru. Asa ca am hotarat sa ne ridicam nivelul de cultura si sa vedem Cartierul Belem. Primul gand a fost sa luam unul dintre autobuzele “Hop-on, Hop-off” - alegand una dintre cele 3 rute principale. Ne-am uita in jur, apoi pe harta, n-am gasit la moment cee ce voiam, dar am zarit un tramvai care parea interesat si el sa mearga spre Belem asa ca ne-am unit destinele... Plata biletelor se face fara efort si in mijloacele de transport in comun, cu cardul sau cash. Auzisem de diferite forme de abonamente ce ar usura utilizarea tram-bus-metro-train dar nu ne-am batut capul prea tare...

Tramvaiele lusitane sunt dotate cu AC, au ecrane care te instiinteaza despre numele urmatoarei statii, sunt silentioase si... dese! Traseul pana in Belem se desfasoara pe malul estuarului. In zare, Podul 25 Abril arata ireal pentru noi, care traim in gand doar cu Podul Saligny si, probabil cu cel al lui Apolodor din Damasc... Este o constructie uriasa si pe masura ce te apropii de el nu te poti abtine sa nu-ti rupi gatul uitandu-te in sus! Peste doua zile aveam sa-l traversam... Si asta-i podul cel mic! Cu adevarat impresionant este celalalt, Vasco da Gama!

Cartierul Belem este renumit pentru cele cateva atractii gen “must see”: Turnul Belem, Padrao dos Descobrimentos, Mosterio dos Jeronimos, Museu de Marina, Planetariu Gulbenkian si, nu in ultimul rand Pasteis de Belem patiseria careia i s-a dus buhul ca detine secretul secretelor in domeniu... Reclama – sufletul comertului! Noi am mai descoperit un “must see”: targul de vechituri din Jardim Vasco da Gama! Peste drum de manastire...

Asadar, am coborat din tramvai intr-o zona destul de aglomerata si ne-am indreptat spre Manastirea Ieronimilor. Un soare dogoritor a inceput sa ne moaie elanul (deh, in tramvai, era bine!), multimea ce inconjura zidurile edificiului si mica foame ce se profila, l-a omorat de-a binelea pe bietul elan! Am intrat totusi in biserica, ne-am facut datoria de crestini – adica am facut cateva poze – dar atat! Manastirea parea asediata de cumparatorii de bilete. Ne-am adus aminte ca nu suntem chiar asa de credinciosi... Lasand gluma deoparte, va invit sa cititi review-urile mult mai bine documentate ale colegilor AFA care au scris in aceasta rubrica despre aceasta. Chiar nu ma pricep!

Am traversat Praca do Imperio si-am intrat in Jardim Vasco da Gama cu gandul sa realimentam, dar... Oh, dar ce avem noi aicea!? - am exclamat amandoi. O alee lunga era plina, de-o parte si de alta, cu tonete, multe improvizate, masute si tarabe, toate pline cu minunatii!!! Elanul, ati ghicit, s-a revigorat ca prin farmec! Portofelul a inceput sa emita semnale de alarma...

Le-am luat la rand, pe-ndelete... - o placere! Am intrat in vorba cu vanzatorii, ne-am tocmit, am cumparat. “Where are you from? ” era prima intrebare pe care o receptam in momentul in care sesizau ca suntem interesati de ceva. “Romania!? Aaaaa, Transilvania! Dracula... ! ”, cam la atat se limitau cunostintele lor despre draga noastra tara! Mi-aduc aminte acum, ca si brazilianul care ne-a servit in carciuma “olteanului” cu o seara inainte, a facut aceeasi asociatie! Multumim Bram Stocker!

Ne-am ales cu tramvai galben pe care scria 28E – 10 euro, trei masti “aduse” din Congo, Mozambic si Angola, conform juramintelor vanzatorilor, si cu alte cateva prostioare simpatice, oricum mult mai interesante fata de ceea ce gasesti in magazinele de suveniruri specifice Portugaliei fabricate in China si vandute de indieni... Am scapat si de greutatea unei sute de euro cu aceasta ocazie.

Semnalele interioare ne-au adus aminte ca noi intrasem in parc ca sa cautam o terasa! N-am mai zabovit si ne-am instalat la o masa sub o ditamai umbrela. Dupa ce-am refuzat painea prajita, untul si maslinele aduse fara a le fi cerut (tot de pe AFA am aflat ca poti refuza aceste antreuri care nu-s deloc gratis, asa cum ai fi tentat sa crezi, mai ales daca te-ai “spurcat” prin Turcia sau Grecia), am comandat. Ce poti comanda pe malul Oceanului Atlantic, in tara renumita pentru bacalhau si cataplana de/cu peste? Evident, coaste de porc... ! Deci, n-ati mancat ceva mai bun, credeti-ma! Bine, bine, recunosc, am luat si-o ciorba de peste, inainte. Mmmm, si-acu' tanjesc dupa gustul ei! Am incheiat cu “un dulce” si cate un pahar de vin rosu. Ca si in Spania, poti comanda vin la pahar fara frica in ceea ce priveste calitatea! Intotdeauna a fost excelent.

Cu bateriile pline, ne-am hotarat sa vizitam Turnul Belem si Padrao dos Descobrimentos, aflate peste autostrada N6. Am aflat ca pentru a traversa este nevoie de un ocol important, pe o pasarela... Ihi, poate mama! Am hotarat s-o lasam pe a doua zi cand vom veni cu masina dinspre Cascais, pe Av. Brasilia, si poate o sa putem parca in zona...

Ne-am indreptat spre celebra patiserie Pasteis de Belem ca sa achizitionam minunile lor. Am ajuns repede dar, dezastru: coada ca la... Tramvaiul 28! N-au decat, nene, daca vor pateuri de firma, n-au decat, noi eram satui! (strugurii acri!)

Am tras linie si-am adunat rapid: de fapt, ce-am reusit noi sa vedem dintre toate obiectivele propuse!? Ha-ha! Asta e, poate next time...

* * *

Seara aveam rezervare pentru cina si spectacol Fado, rezervare facuta, la solicitarea noastra, de cei de la hotel, fara sa stim, insa unde. Asa ca am hotarat ca ajunge pentru o zi si sa ne intoarcem la hotel pentru refresh...

Ne-am instalat in statia de tramvai cu gandul ca ne va duce inapoi in centru de unde sa luam metroul pana la hotel. Asta insemna cam juma' de ora! Dar Dracu', sesizand, probabil, lipsa dorintei de a vizita Manastirea si-a trimis coada sa ne agite. Si asta sub forma unui Tuk-tuk! Aburistul ala de sofer ne-a facut in foi de vita! Ne-a luat cu lugu-lugu, ca ne duce el, ca ne mai arata si altele, ca-i numai “sixiin iuro” (eu am crezut c-a zis: sixteen). Cum eram si obositi iar tramvaiul nemernic nu mai venea, n-am mai stat pe ganduri! Tup in Tuk-tuk!

O ora-ntreaga ne-a plimbat tipul, aratandu-ne toata zona Bairro Alto, Chiado si cate si mai cate, pana la limita orasului financiar, unde cateva cladiri moderne fac nota discordanta cu restul orasului. Toata calatoria ne-a dat explicatii despre cladirile, monumentele, parcurile si stradutele strabatute. Cu toate ca nu a mers cu viteza, aerul destul de rece ne-a facut sa punem gecile pe noi si sa ne zgribulim un pic... Omul, profesionist dealtfel, detinator de engleza suficienta, ne-a invartit pe stradute minunate, ne-a aratat mici parculete incredibil de frumoase, cladiri istorice, un alt arc si un apeduct chiar. Pana la urma, ne-am zis: hai ca dracul n-a fost chiar atat de negru! Am vazut o mare parte a orasului pe unde nici nu ne propusesem sa ajungem si unde, singurele mijloace de transport pe care le-am zarit au fost tramvaiele, foarte rar autobuze. Foarte interesant!

Foarte interesanta cred c-a fost si fata mea cand, oprind in Praca Martim Moniz unde l-am rugat sa ne lase (din cate am inteles nu putea sa ne duca la hotel, accesul cu Tuk-tuk-urile fiind limitat doar la zona veche, turistica, a orasului), l-am mai intrebat odata cat ii datorez. De data asta, foarte raspicat si clar, a pronuntat “sixty euros! ”... L-a busit rasul pana si pe portofelul meu! Am luat-o? Am luat-o, ce sa fac! Am platit mangaindu-ma cu gandul la partea placuta a plimbarii...

* * *

Reveniti la hotel, am intrebat la receptie daca s-a rezolvat cu rezervarea la restaurantul cu program Fado (il alesesem de dimineata dar nu au putut sa-mi raspunda pe loc daca sunt locuri libere pentru seara respectiva). Da, s-a rezolvat! Restaurantul se numeste “A Severa”, se afla undeva in Bairro Alto si ne asteapta cu interesul marit! Ni s-a spus ca o sa gasim rezervarile in camera. Deja am inceput sa intru la banuieli: avem rezervarea in camera... Numai dupa cum arata plicul mi-am dat seama ca-i un local destul de scump. Foarte posibil ca soferul Tuk-tuk -ului sa fi batut toba...

In rezervare scria clar ca trebuie sa ne prezentam la 20:30, maxim. Cum zona ne era necunoscuta am preferat sa luam un taxi. Alta belea cu taxiurile... De obicei, langa hotelul nostru gaseai in permanenta 2-3 taxiuri. Acum nu era niciunul. Asa ca m-am intors in hotel si-am rugat sa-mi gaseasca un taxi. Spre uimirea mea, tipul din spatele tejghelei, in loc sa puna mana pe telefon, mi-a facut semn sa-l urmez. Am iesit din nou in strada si tipul s-a protapit in mijlocul strazii zgaindu-se dupa taxiuri! L-am intrebat de ce nu foloseste telefonul? Mi-a raspuns ca nu vine nimeni la comanda telefonica imediat, doar daca ai o programare cu ceva timp inainte! Asa, am stat la panda vreo 10 minute... In fine, a aparut unul. Am facut cam 10 minute pana-n Praca Camoes si apoi masina s-a strecurat pe o straduta foarte ingusta, abia dupa ce stalpul care bloca accesul cu pricina s-a “scufundat” in pavaj.

Un individ rotofei ce bara intrarea in holul restaurantului, ne-a cerut rezervarea, privindu-ne usor neincrezator... Am inteles de ce se uita patrat la noi abia cand am intrat in local. Ne-a invaluit o lumina difuza, data de lumanarile aprinse, asezate, cate una, pe fiecare masa. La mesele deja ocupate aproape in totalitate, toata lumea era imbracata ca la teatru: barbatii la sacou sau costum, femeile in rochii de seara – o atmosfera foarte sobra, dealtfel. Noroc cu noi c-am mai destins atmosfera cu costumele noastre de blue jeans... Si daca stiam, n-aveam alte variante vestimentare mai de soi!

Am depasit momentul si ne-am ghemuit in scaunele de la masa unde am fost condusi de chelner. Localul este neasteptat de mare si se lauda c-ar fi printre cele mai vechi si apreciate in bransa. Mancarurile comandate au aratat ca la Master Chef si au fost excelente. Vinul foarte bun...

La un moment dat apare un tip, gen Dichiseanu, si baiguie ceva in portugheza. Lumea aplauda. Apar doi tipi cu mutre de contabili, cu instrumentele necesare si se aseaza, spre multumirea noastra, destul de aproape de noi. E inutil sa va spun ca nu se folosesc microfoane, statii de amplificare sau boxe. Totul e live, exact cum se cantau si pe la noi, prin carciumi, romantele...

Apare si prima solista, in aplauzele noastre. Tipa, clar era venita din mileniul trecut, foarte ridata si foarte fardata, silfidica, te ducea cu gandul la filmele mute din anii '30... Chitarile au inceput sa cante incetisor prefatand intrarea vocii. O voce puternica, vibranta a izbucnit dintr-o data, surprinzandu-ne complet! Cantecul si-a urmat cursul, spunand povestea... Stateam cu tacamurile in maini, cu podurile pumnilor sprijinite de muchia mesei, neindraznind s-ating muschiuletul de vita ce se plictisea in sosul de piper verde... Nimeni nu misca, nimeni nu vorbea..., toata lumea cu rasuflarea taiata asculta, patrunsa, muzica venita din alte timpuri. Paharul cu vin rosu sclipea ghidus in lumina lumanarii. Coada ochiului insista spre vecini: patru japonezi, o pereche de italieni, un grup de francezi si, neasteptat, multi portughezi... Multe doamne! Eu, fidel!

In fine, dupa 3 cantece, Doamna a plecat iar noi am putut sa ne terminam dinaintea! Dupa un timp nu prea lung, apare iarasi Dichiseanu: bla-bla, aplauze, apar “contabilii”, apoi o tipa cu ochelari, cu un piept generos, mult mai tanara si cu o alura de profa de engleza. A cantat excelent! Apoi a plecat. La timp, caci a aparut caruciorul cu prajituri, torturi si inghetate …

Nici n-am bagat bine lingurita in prajitura apetisanta ca hop, Dichiseanu a reluat ritualul; “contabilii” si-au reluat locurile si a aparut “nepoata”! O tanara hotarata a inceput vijelios sa cante, cu o voce groasa, impresionanta, sfasiind si accentuand sh-urile si r-urile. Se vedea scoala: pieptul impins inainte, capul lasat pe spate pentru a-si pune in valoare parul foarte lung si negru. Trebuie sa remarc la acest moment ca nu toate cantecele au fost “de jale”, multe au fost foarte vesele, antrenante, publicul a fost invitat in cateva randuri sa sustina cate un refren si pe masura ce scadea vinul din sticle, atmosfera devenea tot mai vioaie!

Dar stai! Iata vine iarasi Doamna din mileniul trecut: bla-bla, aplauze si intra... Dichiseanu, dom'le! Ei, cum putea omu' sa cante neprezentat de nimeni! Chiar m-am amuzat. A cantat si el: cam fad am zis eu la inceput, in ciuda efortului de a fi simpatic. Si totusi, la un moment dat a reusit sa faca toata sala sa cante cu el! Deci, un profesionist, ce mai...

Finalul, previzibil, a fost minunat: chiar daca n-a mai prezentat nimeni, au intrat pe scena “contabilii”, Doamna, Profesoara, Nepoata si Dichiseanu in aplauzele generoase ale mesenilor. Au cantat impreuna foarte placut!

N-as vrea, la final, sa-i omit pe cei doi “contabili”: artisti desavarsiti, foarte seriosi, extrem de modesti. Am simtit impulsul de a le strange mana! Multumesc!

---

VIZUALIZĂRI: 2647 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI