Iarna in Portugalia

TIPĂREȘTE

De vreun an şi ceva aveam parte – datorită internetului - de o promovare destul de consistentă a capitalei lusitane ca excelentă destinaţie turistică. Mărturisesc cu sinceritate că o aşezasem undeva în sacul cu dorinţe, dar nu undeva la îndemână sau mai la suprafaţă. Ceva de genul când vom avea chef de o ieşire de câteva zile, în lipsă de altceva ne aruncăm şi până acolo.

Însă, din toamnă, odată cu descoperirea de către Adriana a Madeirei ca încântătoare – chiar dacă doar prin intermediul descrierilor şi a fotografiilor – şi exprimarea doleanţelor de a păşi pe această insulă, în mintea mea a prins contur tot mai clar posibilitatea închegării unui sejur alcătuit din două părţi distincte, una petrecută în capitala celei mai vestice ţări europene iar cealaltă pe „insula veşnicei primăveri”.

Odată luată această hotărâre şi stabilită ca durată optimă un număr de 10 zile, următorul pas a fost identificarea posibilelor zboruri. Nu vă ascund că am făcut simulări mai mult de o săptămână până când m-am decis la o cursă Wizzair Bucureşti – Lisabona şi retur şi una easyJet Lisabona – Funchal şi retur, deşi exista varianta întregului drum cu TAP, mai scumpă cu 30 euro (variantă care, în final, era de preferat, însă omul din greşeli învaţă...).

Stabilisem că ajungem la Lisabona, stăm 4 zile, apoi în seara celei de a patra zile plecăm în Madeira, care ne va fi gazdă în următoarele 5. Ultima zi era preconizată a fi cea de întoarcere, plecarea dimineaţa din insulă, o escală de 7 ore în capitală (cu programul deja stabilit, nu de aţipit în aeroport) apoi zborul spre Bucureşti.

Batem în cuie programul pe zile, rezervăm cazarea, închiriem maşina, listez toate rezervările, ghidul care întotdeauna îl pregătesc pe obiective turistice (orar, tarife, mijloace de transport) şi ne înfiinţăm în aeroportul din buza capitalei noastre pentru a ne lua avânt spre o parte din cei mai înapoiaţi europeni – alături de britanici, vorbind strict în fusuri orare...

Plecăm de aici, spre surprinderea mea iarăşi un avion plin, iar după cea mai lungă călătorie suspendată de care am avut parte aterizăm la Portela, sora Otopeniului. De-a lungul acestei călătorii – ca şi a celei de întoarcere – ni s-a oferit privilegiul de a vedea de la 10 km înălţime dispunerea şi funcţionarea iluminatului public din Madrid şi Valencia şi pot afirma că mi-am închipuit un jar încins faţa nocturnă a acestor metropole, petele mai întunecate reprezentând periferii sau, eventual, grădini şi parcuri.

Survolăm oraşul şi aterizăm lin. La fel de calm şi serviciul prestat de poliţia de frontieră care trimite doar doi reprezentanţi pentru a ne întâmpina la ghişeu, unul pentru o cursă ce aterizase din Angola şi unul pentru trei curse din Europa (tot pe nepotisme, Angola e privilegiată ca fostă colonie portugheză)... După patru ore jumătate petrecute în poziţia şezut în avion, pasul de melc printre cordoanele care ne-au ghidat spre copoiul ce îşi dădea avizul pătrunderii în Portugalia a reprezentat secătuirea răbdării şi anchilozarea membrelor inferioare rămase restante la efectuarea numărului de paşi obişnuiţi pe parcursul unei zile.

Având în vedere că e duminică seara, se prea poate să fi dat liber şefii mai multor subordonaţi, însă sfatul meu este ca cei care posedă paşapoarte biometrice să le ia cu ei întrucât există culoare de acces speciale cu cititor electronic pentru aceste documente iar timpul de aşteptare se cuantifică doar în secunde.

Spre deosebire de fratele său, Portela este mai prietenoasă cu oaspeţii şi le oferă acces spre capitală nu doar cu 2 autobuze la intervale de câteva zeci de minute şi cu ce se vor descurca pasagerii ci le pune la dispoziţie o linie de metrou, o linie de aerobus şi mai multe trasee de autobuz. Noi am încălecat linia roşie a metroului, iar la intrarea în subterane am întâmpinat niscaiva dificultăţi, ca de altfel mai toţi pasagerii neştiutori în a obţine cartela Viagem fără de care e imposibil să circuli pe mijloacele de transport în comun din Lisabona sau orice altă parte a Portugaliei. Acum (ca de altfel şi la următoarele încărcări ale acesteia) zâmbim compătimitor când observăm pe alţii că întâmpină probleme mai mari decât au avut unii la admiterea în facultate...

Cartelele şi încărcarea acestora se pot obţine cu numerar sau card iar în preajma celor aflate în statia de la aeroport se afla, de fiecare dată când am trecut pe acolo, un angajat ce oferea sprijin bobocilor aterizaţi de curând. Până mă căscam eu pe acolo şi trăgeam cu ochiul la alţii să deprind modalitatea convingerii aparatului să elibereze o cartelă, Adriana obţinuse deja una şi relua paşii solicitaţi de aparat pentru a mă lua şi pe mine în metrou cu ea.

Conform înţelegerii consfiinţite încă de acasă cu Jose, proprietarul pensiunii, îl apelăm la intrarea în staţia de metrou pentru a porni şi dânsul către unitatea de cazare, ora aterizării noastre şi posibilitatea întârzierii nefiind incluse în programul duminical de lucru al acestuia.

Consultând recomandările antemergătorilor noştri, rezervăm cazare pentru 4 nopţi în buricul Lisabonei, şi alegem B&B Ritz and Freud din cartierul Barro Alto, asta pentru a fi scutiţi de dependenţa faţă de transportul în comun.

Familiarizat cu cititul distanţelor de pe GoogleMaps dar şi cunoscând faptul că oraşul nu este unul foarte întins (nu e o metropolă) eram liniştit în privinţa parcurgerii pe jos a traseelor stradale de la un obiectiv vizat la altul. Din capul locului doresc să vă fac cunoscut faptul că ne încadrăm în categoria “călători” şi mai puţin turişti în concedii, asta însemnând că preferăm să hoinărim pedestru cât de mult putem pe străzi, străduţe, ganguri şi curţi interioare accesibile pentru a ne conecta la specificul local (vizual, olfactiv, edilitar).

Revenind la cazare, aşa cum îi şade bine unei gazde, Jose ajunge la pensiune înaintea noastră. Asta şi pentru că nu e de colea să te descurci noaptea pe străzile imposibile ale Lisabonei, başca şi trăgând două cufere pe roţi săltând într-una din cauza pavajului trotuarelor alcătuit din mici pietre cubice. Iar despre străzi vă pot spune că sunt în pantă peste tot, mai puţin la malul fluviului Tejo. Urci şi cobori de parcă ai fi pe un mountagne-rousse ale cărui şine trec prin tot oraşul străbătute de o puzderie de tramvaie.

Mare noroc cu GPS-ul telefonului! Sunăm la uşa în dreptul căruia acesta ne comunică faptul că “aţi ajuns la destinaţie” iar în momentul în care uşa se deschide rămânem fără grai... Jose seamănă foarte mult cu un prieten de-al nostru, e aproape leit. Aflăm că are origine angoleze după tată iar prietenul nostru a fost văzut de ginecolog sau moaşă undeva aproape, prin Zimbabwe. Până şi vocea şi felul de a vorbi se suprapun peste ce a reţinut memoria noastră acustică de la întâlnirile cu Misheck, prietenul nostru ce apăruse la un moment dat şi în emisiunea zânei părăsite nu de mult de doctorul turc...

Revenind la cel ce ne-a primit, aveam iute să constatăm că Jose este de o amabilitate peste medie. Deşi ajunşi după ora 22.30, nu se arată a fi grăbit să încuie uşa în urma lui pe dinafară ci ne face cunoscute o grămadă de sfaturi pentru o şedere cât mai plăcută, ba chiar ne înmânează un ghid întocmit de el cu obiective pe care nu le identificasem în căutările mele anterioare.

Astfel, şui m ajungem să ne modificăm programul riguros făcut de acasă, adaug obiective noi şi şterg unele printre care şi plimbarea cu tramvaiul 28. Jose ne recomandă ca mult mai indicată parcurgerea pe jos a acestui traseu întrucât poţi vizualiza în întregime panoramele deschise privirii şi nu obstrucţionate de tavan sau ceilalţi călători. Aflând de intenţia mea de a mă urca în acest „electrico”, îmi zâmbeşte cu subînţeles, un mister pentru mine până dimineaţa următoare: tramvaiul îşi urmează calea de fier exact prin faţa balconului nostru, făcându-şi apariţia din spatele unei clădiri pe drumul strâmt atât de des întipărit în fotografii!

În prima zi a sejurului, la ora 9.50 ne aflăm în Piaţa Camoes, locul de unde se pleacă, la 10.00, într-un tur gratuit organizat de două ori pe zi de către membrii Chill Out Lisbon Free. Al doilea are startul la ora 14. Ghidul nostru a fost Luis, un supertip foarte volubil şi foarte haios, prietenos şi care a oferit o grămadă de amănunte legate de istoria portughezilor, istoria, arhitectura şi dezvoltarea Lisabonei. Grupul care îl asculta şi urma era alcătuit din cetăţeni de pe aproape întreg mapamondul – o familie din SUA, una din Australia, noi din România, o doamnă din Canada, una din Serbia, o mamă cu pruncul mai mic de un an în spate din Italia, o doamnă cu “prietena ei” din Finlanda, şi, bineînţeles China (unde sunt niscaiva turişti e imposibil să nu dai şi de chinezi, iar ăştia şi aici erau cei mai numeroşi - conform algoritmului la nivel mondial - trei persoane).

Fiecăruia din cei prezenţi i s-a cerut de către Luis să se recomande – nume, ţară şi un domeniu despre care doreşte informaţii în acest tur – fapt care a avut darul de a crea o atmosferă foarte plăcută, oamenii au devenit mai deschişi, au interacţionat între ei şi cu ghidul. Încă de la început, Luis le-a făcut cunoscut celor prezenţi la întâlnire că respectivul tur este recomandat celor pasionaţi de mers pe jos, celor care doresc să descopere la pas frumuseţea unui oraş.

Traseul urmat la pas a plecat din Piaţa Camoes, a străbătut Bairro Alto, Baixa Chiado şi Alfama până la Esplanada da Igreja da Graca. Pe parcurs am aflat multe episoade din istoria Portugaliei povestite cu mare înflăcărare şi mult patriotism de ghid (despre mutarea capitalei la Rio de Janeiro pentru o perioadă destul de îndelungată, despre coloniile portugheze, despre revoluţia garoafelor, despre cutremurul de peste 9 grade pe scara Richter care aproape a îngropat Lisabona, despre cum a ajuns primul elefant în acest port).

Tot el ne-a condus pe străzile liniştite din Bairro Alto şi despre care ne-a asigurat că seara se animă după ora 20 când localnicii ies la cină, am ajuns în Praca do Comercio, una dintre cele mai mari pieţe deschise din Europa, după care am pătruns în Alfama, cel mai aşteptat loc care urma a fi vizitat în acest oraş.

Iar datorită conducătorului nostru a dispărut impresia prezenţei într-un cartier de oraş european vibrant, înlocuită fiind cu cea a prezenţei pe un tărâm cuprins de linişte şi calm, transportaţi înapoi, în trecut, cu vreo câteva decenii pe plaiuri doar închipuite în timpul lecturilor.

Şi cum să nu te simţi astfel când pe îngustele străduţe sau pe nenumăratele “travessa” care străbat sau intersectează acest cartier vezi doamne născute înaintea jumătăţii veacului trecut aşezate în faţa intrărilor în case sau sporovăind din balcon în balcon – printre lenjeriile întinse pe sârmă la uscat - despre finalul tragic al vreunui erou drag din telenovele siropoase difuzate cu o seară înainte.

Din cele expuse de Luis (crescut în acest cartier), am aflat despre un proiect la nivel de municipalitate prin care persoanelor care de-a lungul vieţii s-au remarcat într-un domeniu şi înseamnă ceva în planul convieţuirii în Alfama, le este permisă expunerea pe peretele casei a unei fotografii prelucrate în faianţă (şi nici nu se putea în altceva decât în “azulejos”!) Am avut astfel ocazia să le vedem atât poză cât şi în carne şi oase pe doamna Carmelinha, recunoscută producătoare de ginjinha, odihnindu-se în faţa casei, şi pe doamna Manuela de Joao, negustoreasă de fructe şi legume, trebăluind prin propriul aprozar.

Dacă tot am pomenit de tradiţionala băutură, menţionez că am degustat-o tot aici pentru prima dată, serviţi fiind pe geam de către o doamnă, amică de-a lui Luis, în nişte păhărele mici de plastic la preţul de 1 euro/păhărel. Mi-a rămas în minte imaginea grupului aşezat pe nişte scări, cu recipientele în mâini, ascultând nerăbdător poveştile ghidului şi luând câte o duşcă din aromata licoare.

Deşi un potenţialul turist gourmand este greu de imaginat a face o comandă la această oră, toate mesele aflate în afara restaurantelor sau tavernelor – cu siguranţă şi cele dinăuntru – sunt perfect aliniate iar feţele de masă apretate, tacâmurile rânduite la milimetru iar scaunele aşijderea, totul şi toate desprinse parcă dintr-un manual al turismului predat la nivel înalt.

Bun cunoscător al cartierului, ghidul ne-a condus într-un loc înconjurat de mici căsuţe, ne-a cerut să închidem ochii şi să ascultăm. Uluiţi, timp de un minut nu am auzit decât ciripitul păsărelelor şi … atât. Ceva de neimaginat, aflaţi fiind atât de aproape de centrul oraşului. Un loc perfect izolat fonic în care tumultul urbei nu pătrunde şi lasă stăpână o linişte atât de binefăcătoare. Te şi întrebi, de la ce să fie oamenii ăştia stresaţi?!

După momentul de tihnă am ajuns în faţa unei biserici de cartier în care am avut parte de o altă surpriză plăcută: un minirecital vocal al lui Luis, urmat de aplauze şi ovaţii la scenă deschisă.

Turul şi-a aflat finalul mult mai devreme decât şi-ar fi dorit oaspeţii interesaţi de droaia de informaţii căpătate în cele aproape 3 ore de umblătură prin Lisabona veche. Cu imaginea caselor înghesuite şi colorate din centru istoric şi a Podului 25 aprilie pe fundal, am fost cel care a imortalizat pe telefoanele majorităţii componenţilor grupului amintirea unui crâmpei din popasul lusitan.

Ca şi în alte locuri în care ne-am alăturat ghidurilor gratuite, mărturisesc că acestea reprezintă o experienţă interesantă, trăită prin prisma documentării oferite de voluntari locali şi care permit perceperea la un nivel senzorial mai crescut a vieţii şi istoriei localnicilor, întrucât îţi fac cunoscute şi alte detalii interesante despre aceştia comparativ cu ghizii care te conduc spre principalele şi promovatele obiective turistice.

Iar gratuitatea este doar o vorbă în vânt, fiecare turist răsplătind, totuşi, strădania ghidului în funcţie de posibilităţi. Iar de data asta americanul, primul care a donat, a ridicat cam sus ştacheta…

După destrămarea grupului, fiecare a luat-o încotro a dorit, noi preumblându-ne în continuare prin Alfama, apoi spre Porta del Sol de unde ne bucurăm de o superbă panoramă asupra unei părţi a oraşului vechi şi a falezei sub razele blânde ale soarelui care trimite spre noi, în 22 ianuarie, o temperatură de 17 grade Celsius, numai bună de plimbare.

Coborâm spre Catedrala Se pe o străduţă în pantă care ascunde sub bolţile arcuite ale unei case o interesantă descriere pictată a istoriei oraşului.

Ajunşi în apropierea lăcaşului de cult ne întâmpină portocali plini cu fructe - desigur, mai sus de nivelul întinsului unei mâini care poate apuca roadele – şi duzini de turişti. Catedrala, în sine, nu are nimic care să o apropie de măreţia altora vizitate în oraşele prin care am trecut. Am rămas doar cu forfota tramvaielor mici roşii şi galbene care trec prin faţa ei.

De aici ne îndreptăm iarăşi spre Piaţa Comerţului dornici de a ajunge în magazinul deschis de oficialităţile locale pentru promovarea vinului portughez (despre magazin aflasem de la Luis în urmă cu vreo trei ore la precedenta descindere în piaţă).

Magazinul este situat în partea stângă a pieţei – cum priveşti spre râu – şi prezintă celui care îi calcă pragul bogăţia viticolă a Portugaliei, rânduită pe regiuni, fiecare dintre acestea având un stand distinct. De asemenea, la tariful de 3 euro poţi degusta 3 soiuri, la alegere, din licorile expuse.

Din piaţă, pe sub arc, o luăm la plimbare pe Rua Augusta, trecem pe lângă Elevador da Santa Justa, intrăm în unele magazine care afişează reduceri substanţiale (şi reale…) la produse iar până să ajungem în Rossio intru şi în magazinul de prezentare al celor de la Benfica pentru îmbogăţirea experienţei profesionale în materie de marketing la nivelul unui club de fotbal.

Plimbarea prin Rossio o facem sub un cer complet senin în apropierea înseratului, trecem prin Praca Figueira şi ne îndreptăm spre Castelul Sao Jorge, informaţi că de acolo apusul îţi oferă o minunăţie de vedere. Ajungem într-un târziu şi la castel, nevoiţi fiind să bombănim de câteva ori, supăraţi pe inexactitatea materialelor de îndrumare şi sprijin.

Ca de altfel de mai multe ori în decursul acestei zile, harta tipărită de oficialii administrativi şi primită de la pensiune nu e de prea mare folos, reprezentând una dintre cele mai slabe accesorii pentru turist din cât ne-am preumblat în excursiile noastre: străzi lipsă de pe hartă sau neidentificate, intersecţii care nu există, drumuri înfundate şi nesemnalizate ca atare. Noroc cu tehnologia modernă şi cu telefonul din dotare…

Citisem în prealabil că nu e cine ştie ce de văzut la acest castel în afară de panoramă, dar după ce am trecut prin nişte bălării şi cotloane ce aminteau mai degrabă de magherniţe nelocuite decât de cei fără adăpost, ajunşi în faţa intrării am considerat că nu merită să plătim câte 8,50 euro doar pentru apus. Că vor mai fi în cele 9 zile rămase …

Eforturile noastre sunt, totuşi, răsplătite şi ceva mai jos dăm peste o terasă înţesată de turişti care aşteaptă şi ei dispariţia marelui astru. Nu se vede la fel ca mai sus, ştim asta, însă o mică vrajă ne împresoară şi aici în clipele premergătoare trecerii soarelui spre culcare, dincolo de casele înşirate haotic pe dealuri.

Ajungem într-un magazin de conserve de peşte care ştie să-şi primească clienţii şi suntem surprinşi atât de gustul acestora - puteai gusta chiar ca un nesimţit din produsele prezentate pe farfurioare - cât şi de prezentarea cronologică a istoriei companiei. De la plasele şi năvoadele folosite din cele mai vechi timpuri până la seifurile asemănătoare celor de la Fort Knox în care erau adăpostite cutii de conserve sub forma unor lingouri aurite.

Seara mai dăm o raită prin Bairro Alto, pe nişte străduţe luminate şi cu restaurante, taverne şi cerveserii în aşteptare de clientelă. Da, aveau dreptate Jose şi Luis, după ora 20 este altă viaţă pe aici …

---

VIZUALIZĂRI: 3780 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI