Savurând barocul sicilian (a doua zi în Catania)

TIPĂREȘTE

A doua dimineață în Catania ne-a întâmpinat cu cer relativ senin și un soare proaspăt și vesel; în plus, destule grade în termometre, suficiente cât să-ți dea un supliment de ghes să continui explorarea bătrânei urbe. Ne-am propus să începem cu micul sit arheologic Terme della Rotonda, pe care-l descoperim pe hartă, nu departe de noi.

Mare invenție GPS-ul pe telefon, zău așa! În câteva minute suntem pe Via Teatro Greco; doar un gard ne desparte de însuși Teatrul Antic, admirăm printre barele metalice ruinele încă solide, zidurile groase construite din piatră vulcanică, cu arcade de cărămidă roșie. Dar poarta o găsim încuiată, niciun orar de vizitare-nimic și credem că obiectivul nu se vizitează; asta ne frustrează puțin (de fapt, se vizitează, dar din partea opusă, de pe Via Vittorio Emanuele II, aveam să nimerim mai târziu; dar să nu anticipăm).

Urcăm pe Via Rotonda, pe care avem ocazia să studiem zidurile pe alocuri decopertate ale caselor, îmbinarea măiastră a bucăților de piatră neagră cu cele de cărămidă roșie; fascinant! În capătul străzii se ivește curând cupola Rotondei. La intrare, o doamnă ne invită să vizităm și nu trebuie să plătim nimic pentru asta (încă o dovadă că sunt poetă, dar mă tratez: noi n-am știut, însă am nimerit bine, fiind în prima duminică din decembrie: acest sit este deschis doar miercurea și duminica, 9-13; în plus - asta știusem cândva, dar uitasem - toate obiectivele turistice din Italia se pot vizita gratuit în prima duminică a fiecărei luni, chestie de care aveam să devenim conștienți mai târziu, la Teatrul Antic).

Intrăm într-o încăpere mică, ai căror pereți sunt tapetați cu panouri cu informații și poze despre restaurarea Rotondei. De acolo, de pe o pasarelă metalică, putem admira interiorul acesteia, cu arcade frumoase și urmele de pictură murală. O scară duce până pe podea, dar momentan accesul este interzis; nu-i bai, se vede foarte bine de sus. Pasarela se continuă în exterior, cu ramificații în stânga și în dreapta. Plutim așadar pe deasupra ruinelor unui vechi complex de terme din vremea romanilor, construit în sec. 1-2 și care au funcționat, se pare, până în sec. 6. Ulterior Rotonda a fost transformată în basilică și a fost bombardată în timpul războiului, la un moment dat i s-a și retras titulatura de basilică, clericii considerând locul necurat. Terminăm repede de vizitat, situl e extrem de mic.

Ocolim termele pe sus și ajungem pe Via Gesuiti, care ne conduce imediat în Piazza Dante Alighieri, delimitată de 3 palazzo dispuse în semicerc, în fața cărora se înalță monumentala biserică neterminată (se vede cu ochiul liber, după coloanele frontale parcă retezate și partea de sus relativ plată) San Nicolo l'Arena, parte a complexului Mânăstirii Benedictine. Un obiectiv de neratat, după cum citisem - monument UNESCO, considerată a doua cea mai mare mânăstire din Europa, după cea din Mafra, Portugalia.

Biserica însăși este considerată cea mai mare din Sicilia și a fost fondată în 1558 de călugării benedictini (care se selectau din aristocrația locală, de unde și bogăția deosebită a edificiilor de acest gen). În 1669 a fost afectată puternic de erupția vulcanului Etna, iar în 1693 de celebrul seism care a pus la pământ întreaga coastă de est a Siciliei. Reconstrucția sa începe în 1702 și continuă cu pași mici până în 1866, când mânăstirea dimpreună cu biserica sa au fost confiscate de nou înființatul Regat al Italiei. Din 1977, superba clădire a mânăstirii benedictine devenit sediu al Facultății de Științe Umaniste, parte a Universității din Catania.

Stăm un pic și admirăm fațada austeră, dar impresionantă, a bisericii. Blocurile de lavă vulcanică, spălate atâtea secole de apă, vânt și sare, au căpătat pe alocuri reflexe rozalii... Interiorul masiv și aproape lipsit de decorațiuni e copleșitor și el! Și plăcut privirii, luminos, pereții și coloanele groase pătratice sunt îmbrăcate în haine imaculate, brodate cu un pic de dantelă în partea de sus... Mozaicul ce acoperă podeaua completează fericit aspectul regal al edificiului. Zona transeptului este secționată pe toată lungimea sa de un meridian, montat în 1841, spre a capta lumina soarelui la miezul zilei; din cauza modificărilor de densitate și volum ale materialelor folosite, în prezent acest lucru se petrece fix la... 12:13! Alături citim niște explicații savante despre chestia asta, care implică cele 4 legi Keplero (!). Prea savante pentru bieții mei neuroni; să fie la ei, acolo!... Eu mai mult cu poezia, cu arta... Mă concentrez așadar pe crucifixul din fața altarului și pe superbul altar baroc... Mă emoționez când descopăr, precum în bisericile noastre săsești, panouri de marmură albă fixate pe pereți, inscripționate cu numele soldaților uciși în războaiele secolului trecut. În partea stângă, a fost amenajată o capelă dedicată în exclusivitate eroilor.

Mă entuziasmez și mai tare când descopăr o măsuță transformată în casă de bilete; vizitarea bisericii e gratuită (de asta mă prinsesem deja), dar, precum la Chiesa della Badia di Sant'Agata, poți să te cocoți pe acoperiș și să dai un tur, în schimbul a 3 euro! Tati și Paul nu-s la fel de entuziasmați ca mine: am fost ieri, ne-a ajuns, am înțeles ideea! Da, dar ieri ploua, azi e soare și trebuie să se vadă tare fain de acolo, de sus! Poate se vede și Etna!... Nu, du-te tu dacă vrei, noi te așteptăm afară.

Evident că nu ratez ocazia. De data asta nu există lift, am doar scările la dispoziție. Domnul de la bilete îmi spune că se urcă printr-o parte și se coboară printr-alta și mă îndrumă către punctul de unde începe turul. Urcușul nu-i greu, deși treptele de piatră sunt destul de tocite; nu poți să nu te înfiorezi când te gândești câte milioane de pași au călcat pe acolo înaintea ta! Sus nu găsesc prea mare înghesuială, ba chiar aș zice că-s singură! :) Asta nu poate decât să-mi convină, sunt singură stăpână peste Catania! Tot ca la Sant'Agata, se merge pe o pasarelă ce înconjoară acoperișul bisericii și... cupola; căci, deși de jos nu se vede, există și o cupolă, ce se proiectează minunat pe cerul albastru, pictat cu norișori albi! De fapt, oriunde întorci privirea, priveliștea îți taie răsuflarea! Până departe, la marea cea mare și până departe, la conul îmbrăcat în nea, fumegând continuu, al Etnei!... Superb!

Cobor și-mi recuperez băieții: „Haideți să vă duc într-un loc frumos, am văzut eu de sus!” Imediat în stânga bisericii, dincolo de un gard înalt de piatră și de o monumentală poartă barocă, ne așteaptă vechiul „palat” al vechii mânăstiri benedictine, cândva parte a unui domeniu impresionant ce se întindea pe 10 ha, cuprinzând spații pentru călugări, o impresionantă colecție de artă, o bibliotecă valoroasă și o grădină botanică. Mânăstirea benedictină era considerată stație obligatorie pentru pelegrini celebri, printre care s-a numărat și Goethe și care au dus mai departe vestea ospitalității cu care au fost întâmpinați și a stilului opulent de viață monahală.

O aripă a palatului este organizată spre a fi vizitată și azi, ghidat, cu programare prealabilă. Am citit despre Sala Vaccarini că ar fi luminată de ferestre mari, ovale, că pereții ei sunt acoperiți cu două rânduri de rafturi de lemn, ce ar adăposti încă o bogată colecție de manuscrise și cărți benedictine, toate vegheate din înaltul bolții de celebra frescă pictată „Trionfo delle Scienze e delle Arti”. Palatul se sprijină pe un labirint de tuneluri subterane ce servește drept fundație și în care sunt expuse in situ ruinele a 2 case romane, descoperite cu ocazia construirii edificiului. Dealtfel, zona întreagă e construită pe un vechi sit roman (anterior locuit de grecii care au fondat așezarea), chiar și în curtea interioară, în fața palatului, aveam să descoperim ruine decopertate, împrejmuite, care pot fi studiate și admirate ușor de sus.

Am părerea că barocul italian este unul dintre cele mai frumoase lucruri care i s-au întâmplat omenirii, iar palatul mânăstirii benedictine e un bun exemplu în acest sens! „Râuri” verticale de piatră albă despărțind câte un șir de ferestre exuberant împodobite cu mascaroni și elemente vegetale, contrastând frumos cu ramele verzi de lemn... Extraordinar! În partea stângă găsim amplasate câteva tarabe - un mic târg de produse locale eco, iar un tip cântă la chitară piese rock clasice; o atmosferă veselă și mobilizatoare, în care ne integrăm rapid și noi, degustând câte o mostră de bere artizanală pe o terasă improvizată, la soare...

Ne cheamă drumurile și ne urnim, deși nu ușor... Coborâm un pic și cotim la stânga, pe Via Vittorio Emanuele II unde, la nr. 266 dăm de intrarea oficială în Teatrul Antic. Avem surpriza să beneficiem de intrare gratuită, aflându-ne în prima duminică a lunii, altfel am fi plătit 6 euro de persoană. Programul e zilnic, între 9 și 18:30. La intrare sunt multe panouri explicative și citim rapid că teatrul și odeonul se desfășoară pe panta sudică a colinei Montevergine, veche Acropolă grecească. Conform izvoarelor antice (Tucidides), Katane a fost fondată de greci originari din Eubea, aceiași care au fondat mai la nord un pic și Naxos-ul. Alegerea locului s-a datorat probabil pământului fertil și prezenței apelor (mării și celor două râuri, Amenano și Simeto.

Situl a fost excavat prima dată prin sec. 18 de către prințul de Biscari. Între timp, oamenii își construiseră case peste vechile ruine și au urmat mai multe perioade de expropiere și de demolare a acestor locuințe. Și azi se vede clar cum o parte din zidul exterior al complexului este comun cu cel al caselor învecinate. Teatrul, așa cum îl putem noi admira acum, provine integral din perioada romană (sec. 2), dar cu siguranță a fost ridicat peste un altul mai vechi, grecesc, din care s-au identificat câteva urme. Cu un diametru de aproximativ 80 m, teatrul putea primi cam 7000 de spectatori.

Odeonul a fost construit ulterior, de formă semicirculară, plasat ceva mai sus decât teatrul. Am citit că ar fi folosit și azi pentru spectacole. Scena e inundată în prezent, scufundându-se în urma repetatelor erupții vulcanice și cutremure; totuși, creează un tablou extrem de romantic, mai ales când privești din partea dreaptă a rândurilor de sus, de unde se pot prinde în cadru și clădirile învecinate, printre care răsar turlele unei biserici! Ne foim în sus și-n jos, ne strecurăm prin toate cotloanele, citim, admirăm pozăm... Ieșirea se face obligatoriu printr-un mic muzeu, în care sunt expuse resturi de statui și frize.

Mai avem un obiectiv important de văzut în apropiere și cu ajutorul lui GoogleMaps îl accesăm mintenaș: Castello Ursino. Construit între 1239 și 1250 de către împăratul Frederic al II-lea de Suabia, pe o insuliță, a fost și el afectat de grozăviile naturii, aceleași expuse mai sus și refăcut după fiecare dezastru. Evident că la început a avut rol de apărare pentru port și oraș, pentru ca în sec. 19 să găzduiască o închisoare, iar din 1934 până în zilele noastre Muzeul Civic. Are formă masivă, dreptunghiulară, cu câte un turn cilindric în fiecare colț; zidurile înalte și groase sunt punctate ici-colo cu ferestruici anemice.

De data asta nu mai beneficiem de gratuitate la vizitare, poate pentru că în perioada asta castelul găzduiește și o expoziție dedicată lui Salvador Dali. Plătim așadar câte 8 euro eu și Tati, iar Paul doar 5, fiind elev. Sunt câteva exponate interesante chiar în holul de la intrare, printre care reprezentarea cetății medievale Catania, resturi de mozaicuri, statui, vechi obiecte de vestimentație feminină.

Ne perindăm apoi din sală în sală, recunosc că eu nu prea am chef de Dali azi, mai mult mă interesează arhitectura vechiului castel și colecțiile: statuete, picturi religioase și laice, monezi, utilaje folosite la începuturile industriei textile. Interesant și instructiv, mereu mi-au plăcut muzeele ce prezintă istoria locului, mă ajută să-l cunosc mai bine... Peste tot e o mare de oameni, se formează grupuri care discută înflăcărat în fața câte unui exponat, pare că lumea chiar se pricepe... Am mai sta, dar ne cam gonesc semnalele neplăcute ce răzbesc de la nivelul stomacurilor noastre.

Ne rezolvăm nu departe, la Trattoria Pizzeria La Dolce Vita, un adevărat nume (și nu numai) italienesc. Pe urmă îmi trece prin cap o idee năstrușnică, iar ai mei n-o combat defel: să mergem până la cea mai apropiată plajă. Știu că @irinad zisese că nu se poate asta per pedes, ci doar cu autobuzul, dar eu m-am uitat pe hartă și mi s-a părut că se poate și nu-i nici foarte departe. O luăm în direcția mării, pe Via Grimaldi, ce ne scoate în șoseaua de mare viteză pe care o recunoaștem, că pe aici ne-a adus autobuzul de la aeroport. Șoseaua asta are din loc în loc treceri de pietoni, așa că traversăm pe partea dinspre port.

Înaintăm pe trotuarul îngust, pe lângă gardul zăbrelit, care lasă să se vadă o zonă cu aspect mai degrabă industrial, prea puțin romantică. Marea e departe, abia se zărește, mai mult se simte... Mergem așa vreo 20-25 de minute și trebuie să recunosc că dacă afară ar fi vreo 35 de grade, n-aș mai fi așa de fericită... Ca atare, nu pot recomanda cu inima deschisă această excursie, de-aia și povestesc despre ea, ca să știți despre ce e vorba. La un moment dat, între noi și port se interpune un părculeț; e ciudată oaza asta de verde intens acum, la început de iarnă! Parco del Faro se cheamă și iată și farul!

Trotuarul se termină odată cu parcul și de aici drumul se bifurcă: în dreapta spre aeroport și în general spre sudul coastei de est a Siciliei, iar în stânga spre zona „estivală”, ce însoțește plaja lungă de 8 km, presărată cu restaurante și terenuri de sport. Ca să ajungem într-acolo, e nevoie să traversăm șoseaua destul de aglomerată, o acțiune cam riscantă, căci nu există trecere de pietoni-nimic. E clar că traseul ăsta nu-i dedicat mersului pe jos!

Cu atenție, ajungem cu bine pe partea cealaltă. Pentru aproximativ 50 m mergem chiar pe carosabil, apoi începe iar trotuarul. Trecem pe lângă un parc acvatic, desigur închis acum; dealtfel, toată zona pare destul de pustie, lucru normal pentru sezonul în care ne găsim. În curând dăm de o potecă în stânga, ce pare că duce până la mare. O apucăm într-acolo. În față, la oarece distanță, ne fură privirile pentru câteva minute o baltă măricică, în care se oglindesc frumos norii de deasupra mării.

Plaja e lată și lungă, dar destul de murdară. Niște țigănci caută lemne aduse de mare și, trecând pe lângă ele, ne ferim să vorbim între noi, deși mi se pare că ele vorbesc italienește. Pe măsură ce înaintăm spre apă, vântul se întețește, aerul devine mai umed și se simte mirosul sării. Valurile se rostogolesc cu zgomot la picioarele noastre, iar în larg, pe linia orizontului, sunt desenate mici vele îndepărtate. Un tablou minunat, mă pierd în reverie... Nici priveliștea dinspre oraș nu-i de lepădat, cu muntele Etna pe fundal, cu soarele ce se joacă printre nori și se reflectă frumos în oglinda bălții...

Ne întoarcem și, uitându-ne din nou pe hartă, descoperim că dacă la intersecție traversăm (tot ilegal, dar asta e!) spre oraș și o apucăm tot înainte pe Via Plaia, scurtăm ceva distanță și oricum evităm plictisitorul drum pe șosea, pe lângă port; măcar mai vedem o casă, un om... Așa facem. La început zona e pustie, trecem pe lângă o fabrică dezafectată, ale cărei ziduri strălucesc însă minunat în razele soarelui, aflat în „ora sa de aur”. Pe măsură ce înaintăm, lucrurile se animă. Străbatem un cartier mai sărăcuț, mai puțin turistic, dar pitoresc după gustul meu: rufe ce flutură la ferestre, copii alergând după minge pe o străduță laterală, bărbați strânși la o bere, în fața unei cârciumioare... Și destul de multă mizerie; oricum, nu mai multă ca la noi... Fabio ne avertizase asupra acestui fapt, dar i-am zis să nu-și facă probleme, venim din estul României... Totuși, în Catania, la umbra zidurilor vechi de piatră vulcanică, gunoaiele parcă ies mai puțin în evidență...

&&&

Am reușit să mai gustăm mici mostre din acest fabulos oraș și în serile următoare, după ce ne-am întors din Siracusa sau Taormina... De exemplu, într-o seară am dat de Teatro Bellini, frumos decorat și luminat, amplasat în piața omonimă. În ultima dimineață am luat-o pe lângă vechiul apeduct, înspre Gara Centrală. După vreo 10-15 minute am traversat în direcția Vecchia Dogana, fostele clădiri vamale restaurate, în prezent adăpostind cafenele, restaurante, magazine, o discotecă apreciată. În față e portul turistic, plin de bărcuțe albe legănându-se pe apele turcoaz. Am revenit prin orașul vechi, să ne luăm rămas cum se cuvine. Am revăzut Teatro Bellini la lumina zilei și am dat și de Moschea della Misericordia, despre care n-am fi știut dacă nu scria pe ea... Ne-am terminat plimbarea la o cafea în Piazza Duomo, admirând Fântâna Elefantului și fațada minunată a Catedralei, apoi ne-am întors acasă traversând - evident - nebuna Piață de Pește...

Am iubit Catania din momentul în care am pus primul pas în ea și până ce linia țărmului s-a pierdut în zare, în urma avionului! Am iubit-o pe ploaie și pe soare, cu palatele ei robuste și frumoase, cu zidurile caselor vechi ca un mozaic negru-cărămiziu, cu gunoaiele și țigănia ei, cu mâncarea fenomenală și marea albastră... Se spune că Sicilia ar fi ruda săracă a provinciilor Italiei; nu știu dacă-i săracă, însă cu certitudine e autentică! Am perceput-o plină de viață, culoare și aromă, ca pe o frumoasă fată de la țară, dansând o nebunească tarantella pe pământul ars de soare - cu obrajii îmbujorați, cu mânecile albe plutind ca niște aripi de înger, cu fusta roșie rotindu-se în jurul picioarelor desculțe...

---

VIZUALIZĂRI: 4503 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI