Catania: între legende și străzi aglomerate (I)

TIPĂREȘTE

Catania nu a avut răbdare în ceea ce mă privește. Toate orașele în care fusesem până acum mi se dezvăluiseră treptat, plimbându-mă pe străzile lor, descoperind câte un pic, lăsându-mă să le înțelegi ritmul. Catania, în schimb, m-a luat din prima, ca un fundaș central dur, care bagă materiale fără avertisment, atenționând atacantul că acolo este cineva și că nu va fi ușor. Așa am pățit și eu cu Catania, fără menajamente, fără introduceri elegante.

Am ajuns acolo în după-amiaza zilei de 2 ianuarie, obosiți, dar curioși. Am găsit relativ ușor parcare, culmea, aproape de locul unde eram cazați, semn că orașul nu voia să ne țină la distanță. Ne-am aranjat bagajele, ne-am făcut o față comercială și nouă și am ieșit imediat, fără planuri mari. Am făcut la primul colț stânga, apoi la următorul dreapta și, bam, am ajuns în Piazza del Duomo.

Lovitura a fost directă. Spațiul, clădirile, zgomotul, oamenii, toate au venit peste mine dintr-o dată. Catania nu te încălzește, nu te tatonează, ci te împinge în mijlocul ei și îți spune clar: fie reziști, fie te dai la o parte. Iar eu, prins în acel moment, am știut că orașul ăsta urma să lase urme.

Istoria Catania nu se citește liniștit, cu ceaiul pe masă. Se parcurge ca un serial cu multe sezoane, relansări dramatice și personaje care dispar sub lavă, ca prin magie. Fondată de greci, prin secolul VIII î. Hr., orașul a început ca o colonie respectabilă, cu ambiții culturale și mult soare. Apoi și-a dat seama că trăiește la poalele Etna, cel mai activ vulcan din Europa, și de atunci istoria sa a devenit o negociere permanentă cu focul.

Romanii au venit, au construit drumuri, băi, un Teatro Romano, au aplaudat spectacole și au plecat. Bizantinii au rezistat cât au putut, arabii au adus comerț, agricultură și un strop de rafinament oriental, iar normanzii au pus ordine, ca niște administratori nordici rătăciți în Mediterana. Fiecare a lăsat ceva în urmă, iar Catania a adunat straturi de istorie ca pe niște haine aruncate pe un scaun.

Orașul a ars, a fost îngropat de lavă, a fost zguduit de cutremure – cel din 1693 aproape că l-a șters de pe hartă. Dar cataniezilor nu le place să dispară. Au reconstruit totul în stil baroc sicilian, cu piatră neagră de lavă, dând naștere unor locuri ca Piazza del Duomo, unde elefantul de piatră pare să spună: „am mai trecut prin asta” .

Astăzi, Catania e un amestec viu de istorie, comerț și haos organizat. Via Etnea taie orașul drept, plină de magazine, cafenele și oameni grăbiți fără motiv clar. Piețele miros a pește, a citrice și a viață adevărată. Catania nu se laudă cu trecutul ei, îl poartă firesc, ca pe o cicatrice veche: vizibilă, asumată și imposibil de ignorat. Iar eu eram pregătit să aflu și, mai ales, să văd cât mai multe din toate acestea.

Piazza del Duomo este dominată de Basilica Cattedrale di Sant`Agata. Wikipedia îmi spune că a fost construită inițial în secolul al XI-lea, pe ruine romane, și dedicată Sfintei Agata, protectoarea orașului. Distrusă de cutremure și erupții ale Etnei, a fost reconstruită în stil baroc sicilian după 1693, devenind simbolul rezistenței Cataniei.

O, da, Basilica Cattedrale di Sant’Agata este impunătoare, dar nu rece. Nu e o hurdubaie de piatră, distantă și disprețuitoare, ci dimpotrivă: te cheamă în interior cu o naturalețe calmă, aproape omenească. Am intrat firesc, fără ezitare, și a fost un nou prilej de a înțelege ce înseamnă măreția adevărată – nu cea care strivește, ci cea care te ridică. M-am mirat, din nou, de priceperea și talentul celor care au construit-o, au pictat-o și au decorat-o, ca și cum ar fi știut că, peste secole, cineva va intra acolo cu sufletul deschis.

Era seară și, chiar atunci, avea loc numirea unui mare prelat catolic. Lumea aștepta cu răbdare și în liniște, creând o atmosferă care nu semăna deloc cu cea de muzeu, ci cu una de interes sincer, viu. După vreo 40 de minute am ieșit și am văzut imediat procesiunea care se apropia: un lung șir de preoți și alte fețe bisericești, ordonate, grave. Clopotele cântau, efectiv, iar emoția era generală, palpabilă, ca un aer mai dens.

Emoția a continuat, pentru mine, prin faptul că vis-a-vis de catedrală se află simbolul orașului, Fontana dell’Elefante (U`Liotru) . Fântâna a fost realizată în secolul al XVIII-lea și îl are în centru pe „Liotru” , elefantul din lavă neagră, devenit emblema Cataniei. Originea lui e incertă: romană, mitică sau pur populară. Cert e că elefantul poartă pe spate un obelisc egiptean și pare să privească orașul cu o ironie calmă. A supraviețuit erupțiilor, cutremurelor și schimbărilor, exact ca orașul pe care îl reprezintă.

Piazza del Duomo nu poate fi redusă la un singur simbol. E o concentrare de istorie, straturi și respirații diferite. Iată câte un portret scurt pentru fiecare dintre celelalte repere:

Amenano, „apa care nu doarme” , iese la suprafață exact înainte de a dispărea sub oraș. Fântâna marchează granița dintre ordine și haos, dintre piață și piața de pește. Sunetul apei temperează agitația, ca o respirație continuă a Cataniei.

Palazzo dei Chierici completează piața cu o eleganță reținută. Reconstruit după cutremurul din 1693, clădirea vorbește despre puterea instituțiilor ecleziastice și despre dorința de ordine într-un oraș mereu zguduit, la propriu și la figurat.

Sub piață, aproape invizibile, Termele Achilliane amintesc de Catania romană. Descoperite târziu, ele spun povestea unui oraș care se suprapune peste sine. Coborârea aici e o întoarcere în timp, rece, umedă și profund sinceră.

„Fortes in Fide” nu e doar o inscripție, ci o declarație de caracter. Puternici în credință – așa se definesc cataniezii după erupții, cutremure și reconstrucții. Cuvintele acestea rezumă, discret, încăpățânarea calmă a orașului de a continua.

---

Toate acestea te fac să vrei să zăbovești îndelung în acel loc și, garantez, nu te vei plictisi. Piața are ceva magnetic, un soi de bancă imaginară pe care ai sta „doar cinci minute” , dar din care te ridici după o oră. Totuși, Catania nu e genul de oraș care să te lase să lenevești prea mult. Are un ușor talent de a te împinge de la spate: „hai, mai sus, mai vezi ceva” .

Și, dacă vrei să vezi și altceva, în imediata apropiere, poți trece prin Porta Uzeda și ajungi la Giardino Pacini. Giardino Pacini este un mic parc public situat în inima Cataniei, aproape de centrul istoric, oferind un refugiu liniștit în mijlocul orașului agitat. Grădina este renumită pentru vegetația sa luxuriantă, aleile umbrite și numeroasele bănci unde localnicii și turiștii se pot relaxa. În mijlocul spațiului verde se află fântâni decorative și statui elegante, care îi conferă un farmec clasic. Giardino Pacini este ideal pentru plimbări scurte, lectură sau admirarea florilor sezoniere. Atmosfera liniștită contrastează cu agitația străzilor din jur, transformând grădina într-un colț de relaxare și frumusețe urbană.

Așa că, urcând pe Via Etnea, începi o plimbare care e și promenadă, și exercițiu de orientare printre magazine, cafenele și oameni care vorbesc cu mâinile mai mult decât cu gura. Strada te duce repede în Piazza Università, un loc elegant, aerisit, unde clădirile par să fi fost aranjate special pentru fotografii reușite și plimbări fără grabă.

Chiar lângă piață se află Basilica della Collegiata, una dintre cele mai cochete biserici ale orașului. Fațada ei barocă e atât de bogat decorată încât ai impresia că arhitectul a spus la un moment dat „hai să mai punem ceva, că prea e simplu” . Interiorul, însă, surprinde prin echilibru și lumină, fără să obosească privirea.

Când am fost noi acolo, în Piazza Università trona un brad imens, împodobit cu luminițe, ca un actor principal care își știe rolul. De fapt, toată Catania era iluminată a giorno. Străzile, piețele, clădirile – totul strălucea ca într-o competiție nescrisă de „cine e mai festiv” . Era un spectacol în sine, gratuit și sincer, care te făcea să zâmbești fără motiv clar. În Catania, până și luminile par să aibă personalitate.

Piazza Stesicoro este următorul nostru popas și, ca orice loc respectabil din Catania, nu vine singură, ci cu personalitate, istorie și ceva zgomot de fond. Piața este dominată de statuia lui Vincenzo Bellini, cataniez get-beget, geniu al operei și autor de melodii atât de sensibile încât par compuse ca să te facă să oftezi fără să știi exact de ce.

Bellini s-a născut aici, a crescut cu muzica în cap și cu Etna în fundal și a ajuns unul dintre marii compozitori ai secolului al XIX-lea. De pe soclul lui, pare că privește orașul cu un aer ușor melancolic, ca și cum ar spune: „frumos, gălăgios, dar merge” . Statuia nu domină agresiv piața, ci o supraveghează calm, ca un dirijor care știe că orchestra mai scapă câte o notă.

Tot aici se află Amfiteatro Romano di Catania, o construcție care, atunci când a fost ridicată, aspira clar la nemurire. Și, într-un fel ironic, a cam obținut-o. Îngropat parțial sub oraș, amfiteatrul apare discret, ca un veteran care nu mai are nevoie să se laude. A văzut gladiatori, mulțimi și aplauze, iar acum privește liniștit turiști cu telefoane.

Pe una dintre laturile pieței, însă, istoria face loc plăcerilor serioase: tarabe cu mâncare, dulciuri și celebra tentație locală – pistacchio brasiliano. Fistic prăjit, tras prin caramel, dulce sau sărat, un desert care te face să uiți complet de Bellini, de romani și chiar de tine. Iar de sus, Bellini ne privește. Probabil înțelege.

Chiar dacă nu în aceeași seară, fiind în Catania am ajuns inevitabil la Villa Bellini, un must see al orașului și un loc unde Catania pare că își lasă, pentru scurt timp, vocea mai jos. După străzi agitate, piețe pline și istorie care te lovește din toate direcțiile, grădinile acestea sunt o pauză binevenită, aproape terapeutică.

Grădinile Bellini sunt superbe fără să fie ostentative. Aleile te invită la plimbări agale, fără țintă precisă, iar vegetația e atât de bine îngrijită încât ai impresia că cineva o aranjează zilnic doar pentru tine. Bănci, terase discrete, colțuri umbrite – toate par gândite pentru stat, privit și respirat. E genul de loc în care nu faci nimic important și tocmai asta îl face important.

De oriunde te-ai afla în parc, simți prezența Etna, care se vede pe fundal. În apropiata depărtare :)), vulcanul ne supraveghează constant, dar fără agresivitate. Nu e o amenințare, nu e dramatic, ci mai degrabă o formă de supraveghere calmă, o marcare de teritoriu: „hei, sunt aici” . Etna nu urlă, nu sperie, doar există, iar asta pare suficient.

Villa Bellini e locul unde înțelegi un fapt : Catania nu e doar intensă, zgomotoasă și pasională, ci știe și să fie liniștită. Un oraș care, din când în când, se oprește, se așază pe o bancă și privește muntele care l-a modelat.

De la Grădinile Bellini, coborând pe străduțe care par să ducă toate spre povești vechi și secrete bine păstrate, ajungi la Teatro Antico Greco-Romano di Catania, un loc care nu se arată dintr-odată, ci se lasă descoperit cu răbdare. Ascuns parțial între clădiri, teatrul pare mai degrabă o confesiune decât un monument.

Construit inițial de greci și extins de romani, teatrul este săpat în lavă neagră, materialul-simbol al orașului. Treptele sale semicirculare, tocite de timp, păstrează o acustică surprinzătoare, iar scena, deși fragmentată, îți permite să-ți imaginezi spectacolele de odinioară, vocile actorilor și reacțiile publicului. De aici, Etna se ghicește din nou în fundal, discretă, ca un decor natural etern.

Teatro Antico nu impresionează prin grandoare ostentativă, ci prin intimitate. E un spațiu care te obligă să încetinești, să taci puțin și să asculți ecoul a mii de ani de viață, artă și emoție.

Iar de la Teatro Antico Greco-Romano, mergând câteva minute pe străduțe pietruite, treci prin fața Chiesa di San Giuseppe al Transito, o altă clădire cu o fațadă baroc foarte frumoasă și ajungi la Castello Ursino, o fortăreață care pare că veghează orașul de secole, indiferent de zgomotul piețelor sau de clopotele catedralelor. Construit în secolul al XIII-lea de către Frederic al II-lea de Aragon, castelul a fost gândit să reziste invaziilor și… s-a descurcat destul de bine, devenind, în timp, o emblemă a puterii și statorniciei.

Construcția masivă, cu ziduri groase și turnuri rotunde, vorbește despre vremuri în care siguranța se câștiga cu piatră și sulițe. Interiorul castelului, transformat astăzi în muzeu, adăpostește colecții de artă, sculpturi și documente care spun istoria Cataniei și a Siciliei. Deși inițial menit să intimideze, Ursino reușește să fascineze prin echilibrul între severitate și armonie.

Privind de la distanță, castelul pare că stăpânește orașul fără să fie agresiv: o prezență calmă, serioasă, care a văzut secole de erupții, cutremure și transformări urbane. Pentru vizitator, Castello Ursino e mai mult decât o fortăreață; e un martor al timpului, o invitație la contemplare și la descoperirea Cataniei istorice.

Catania te lasă întotdeauna cu senzația că ai văzut doar o parte din ea, chiar dacă ai bătut fiecare stradă și ai stat în fiecare piață. Orașul e un amestec fascinant de istorie, baroc sicilian, piețe pline de viață și gusturi memorabile, unde trecutul se suprapune firesc peste prezent. Etna veghează în depărtare, iar clădirile, piețele și grădinile par să știe povești pe care tu le descoperi pas cu pas. Teatrele antice, catedralele impunătoare, statui și fântâni – toate te invită să oprești timpul pentru câteva momente, să respiri, să privești și să zâmbești. Și, totuși, Catania nu stă pe loc; te împinge mereu mai departe, spre următoarea piață, următoarea stradă, următoarea surpriză. E un oraș care vorbește cu tine fără să te obosească, care te cucerește fără să ceară aprobarea ta. Așa că, după prima zi de plimbări, după zeci de clipe memorabile și gusturi încântătoare… haidi, pa!

---

VIZUALIZĂRI: 43 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI