De Sfântă Mărie la Lovech, în Bulgaria, sau minivacanţa cu cetăţi istorice, peşteri şi cascade

TIPĂREȘTE

După aproape două luni de stat în casă şi depănat amintiri cipriote la gura cuptorului (a se citi luna iulie), am dezbătut ce am putea face în minivacanţa de Sf. Mărie şi am ales imediat o „ieşeală” la vecinii şi prietenii noştri de la sud de Dunăre, cărora le duseserăm dorul şi cărora promiseserăm că le vom mai face o vizită. De fapt, mai întâi ne promiseserăm nouă înşine că ne întoarcem şi pe vreme caldă să le admirăm plaiurile când natura e plină de viaţă.

Am analizat, am studiat, căci ştiam că vrem să ajungem la Lovech, da' parcă mai aveam şi nişte restanţe din zona Veliko (şi încă mai avem), aşa că am decretat: facem un circuit care să le cuprindă pe amândouă şi ceva peste. Dar de unde să începem? şi cu ce? , iată de-acum întrebările grele cărora trebuia să le găsim răspuns. Astfel am conceput un traseu care să nu fie nici prea lung, dar nici prea scurt, nici dificil dar nici prea facil, aşa încât să fim pe la 16,00 la Lovech unde aleseserăm cazare. Mi-au fost de mare ajutor articolele colegilor @Testosu şi @elviramvio din care mi-am făcut o idee, în mare, despre zonă.

Aşadar, am plecat din urbea noastră de reşedinţă, dis-de-dimineaţă, ba chiar cu noaptea în cap dacă mă gândesc mai bine, cu ideea să nu prindem aglomeraţie la pod la Giurgiu, prea puţin îngrijoraţi de vremea ce se anunţa în încălzire după ce în ziua precedentă, în plină vară, ploaia şi temperatura brusc scăzută cu 15-20 grade, ne plasau undeva prin noiembrie. La Bucureşti ne „pescuim” perechea de prieteni ce ne-a însoţit de multe ori şi în alte peripluri şi dă-i înainte... Încă nu ajunseserăm la pod la Giurgu cînd ne-am pomenit cu o coadă imensă cu mult înainte de chioşcul unde se achită taxa de pod de 13 lei. Cu toate că pe pod lucrul se oprise, probabil, de vineri, cu un mers de melc reuşim după aproape 50 minute să păşim pe teritoriul bulgar unde ne-am oprit la controlul actelor şi să achităm taxa de drumuri de 15 leva pentru o săptămână, adică minimum de zile pentru care se poate achita pentru turisme.

Odată ce-am scăpat de nebunia din vamă, luăm direcţia Veliko Târnovo cu destinaţia Nicopolis ad Istrum, situl antic la care găsiseserăm închis anul trecut pe 01 decembrie, virăm dreapta la indicatorul maro şi mai mergem câţiva kilometri pe un drum îngust şi cu hârtoape spre satul Nikyup. În zare, o sumedenie de maşini parcate în apropierea intrării în sit m-au făcut să cred că s-o fi „înfiinţat” vreun cimitir de maşini, căci nu puteam să cred că ar putea fi atâţia vizitatori, dar surpriză: am nimerit în mijlocul unui festival în desfăşurare la care am admirat bărbaţi şi femei costumaţi în romani şi traci, am asistat la bătălii între romani şi triburile conlocuitoare, am privit îndelung la meşteşugarii locurilor ce-şi etalau cu mândrie iscusinţa. A fost organizată prima ediţie a Festivalului Roman pusă la cale cu câteva luni înainte la care au fost invitaţi să participe şi conaţionalii noştri. Peste toate acestea, nu am pregetat să vizităm minuţios fosta cetate a împăratului Traian ridicată între 101-106 în cinstea victoriei sale împotriva dacilor. Am plecat nu înainte de a participa la degustarea unor păhărele de vin şi a unor pâinici tradiţionale coapte pe plită, o bunătate!

Următorul punct din traseu a fost cascada Hotnitsa pentru care ne-am repus la loc pe drumul îngust cu gropi, apoi ne-am lansat pentru vreo douăzeci de km pe E85, după care ne-am lăsat tot în dreapta după satul Samovodene. Ne-am încurcat puţin chiar în localitatea Hotnitsa unde trebuia să ţinem stânga-stânga, dar nu ne-a ieşit de fiecare dată. Cert este că atunci când am ajuns la baza cascadei, am rămas mută de uimire în faţa unei asemenea minunăţii naturale. Râul Rositsa, căci el ”se face vinovat” de o asemenea ispravă, în cădere liberă de pe stâncile calcaroase ale Balcanilor creează acest cadru parcă extras dintr-o reverie. După o şedinţă foto prelungită, ne hotărâm să explorăm puţin arealul şi o luăm în sus pe treptele, fie săpate în piatră, fie construite cam demultişor din bârne, ba pe podeţele la fel de nesigure către luminişul din care apa Rositsei părea că se aruncă aprig la vale. Provocator traseul, dar dacă stau să mă gândesc mai bine, nu l-aş mai repeta pentru că e destul de dificil, prezentând instabilitate de multe ori, mai cu seamă pentru cei neechipaţi corespunzător, dar răsplata noastră a fost pe măsură, peisajele dovedindu-se realmente încântătoare.

De-aici ne-am îndreptat fuguţa spre Veliko Târnovo căci stomacurile ne erau roase sistematic de şoriceii foamei. Am ales de astădată Ego, vecinul Şceastliveţei (vezi impresii), de fapt Ego II, unde am ales mâncăruri delicioase gătite în vestitele vase de fontă, iar până la venirea lor am admirat şi am imortalizat panorama ce se deschide în faţa ochilor: Yantra ce se dă-n spectacolul meandrului său la vale. Acolo, natura, cu haină verde în această perioadă, din care se iţesc flori multicolore pe ici pe colo face ca tabloul său să fie unul de factură idilică. După ce ne-am ospătat cum se cuvine, am dat o raită prin Oraşul Ţarilor, luând-o prin centrul vechi pe strada Samodovska Charshia apoi întorcându-ne la maşina lăsată undeva în parcarea de lângă monumentul Maika Bulgaria, pe str. Gen. Gurko, un alt veritabil muzeu în aer liber.

Repuşi la drum, o luăm pe şoseaua spre Sofia până în dreptul localităţii Sevlievo, unde facem dreapta către Lovech, în total vreo 90 km. În prima parte, drumul a fost aglomerat şi obositor, apoi mult mai liber, mai relaxant, poate şi pentru că pătrunseserăm într-o lume cu peisaje bucolice. La Lovech ne-am cazat la limita orei prevăzute în voucher, după care am luat-o la pas în recunoaştere. Cazarea am avut-o în cartierul vechi, istoric, cunoscut sub numele de Varosha (însemnând în limba turcă mărginaş), în jurul acestuia fiind situate principalele obiective turistice: baia turcească”Deli Hamam”, biserica Sveta Bogoroditsa cu hramul Adormirii Maicii Domnului, Centrul de Etnografie, muzeul Vasil Levski, culminând la propriu, în vârful dealului cu uriaşa statuie a lui Vasil Levski şi cetatea Hisarya, martorul cel mai de demult al urbei bulgare.

Lovech, un oraş vechi, cochet, mult mai aerisit, amplasat tot în trepte, dar mai puţin comercial, mai puţin populat şi de mai mică importanţă decât precedentul, are şi el farmecul său propriu. Este amplasat pe ambele maluri ale râului Osam dezvoltându-se şi într-o parte relativ nouă, cu clădiri moderne, de dimensiuni apreciabile, având în alta un parc natural enorm aruncat pe colină, denumit Stratesh, care adăposteşte o grădină zoologică faimoasă. Legătura dintre cele două părţi este asigurată de mai multe poduri, dintre care unul este simbolul oraşului: Podul Acoperit, un pod pietonal, vechi de peste o sută de ani, cu prăvălii de produse de artizanat dispuse de-o parte şi de cealaltă. Tot aici este şi principalul punct de informare turistică şi macheta oraşului realizată impecabil, iar scara redusă la care a fost realizată te duce cu gândul că e ojoacă, dar nu e aşa, redă foarte bine realitatea.

Din Lovech, în ziua de mijloc a minivacanţei, am plecat către mănăstirea Troyan, la recomandarea gazdei noastre care se străduise să promoveze obiectivele turistice din oraş şi împrejurimi, dar şi a colegei @elviramvio, în plus gazda ne supusese atenţiei şi un sat tradiţional, neatins prea mult de modernitate, din apropiere: Staro Stefanovo. Mănăstirea Troyan are hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aşa că vă închipuiţi ce puhoi de lume a fost acolo, mai ales că s-a organizat, ca-n fiecare an, dealtfel, şi un târg cu de toate. De la locul de parcare ne-au trebuit 40 minute să ajungem la mănăstire printre tarabele cu tot ce vrei şi ce nu vrei, aşezate de-o parte şi de alta a drumului, dar a meritat. Mănăstirea, a treia ca importanţă în Bulgaria, este o bijuterie arhitectonică a stilului Renaşterii Bulgare, reconstruită pe la 1835 pe fundaţia uneia mai vechi, datând din secolul al XVI-lea. Turla sa impresionantă, ca şi întregul complex mănăstiresc ating dimensiuni considerabile. Are o poveste interesantă pe care sper să v-o spun altădată separat, cert este că merită toată atenţia, iar camera, în care revoluţionarul bulgar Vasil Levski se ascundea şi se întâlnea cu alţi luptători de cauză în timpul perioadei otomane, este astăzi un mic muzeu. Mulţi oameni vin în pelerinaj la această mănăstire şi de ziua Sf. Gheorghe, datorită faptului că biserica principală deţine o icoană veche şi valoroasă, din punct de vedere spiritual, a Sf. Gheorghe.

Satul Staro Stefanovo aflat la vreo 15 km, declarat rezervaţie architecturală, oferă peste o sută de monumente culturale de la începutul şi de la mijlocul secolului al XIX-lea. Prima dată satul a fost menţionat sub numele de Isvote în cronicile din districtul Nicopole (anul 1515). Are câteva obiective demne de remarcat şi destul potenţial, însă mai e cale lungă şi mai este nevoie de bani mulţi pentru a-l face să arate îngrijit ca cel de la Bojentsi, de pildă. Satul este un loc preferat pentru filmări şi producţii de film, pentru spiritul său distinct de conservare şi, desigur, pentru arhitectură.

Ne-am întors în Lovech pentru un prânz copios luat la o mehana din centrul vechi ce atrăgea toate privirile, de fapt aveam să înţelegem că aparţinea tot gazdei noastre. Ea ne tot spusese despre aceasta, însă noi nu pricepuserăm prea bine despre ce era vorba. A urmat explorarea vechiului târg din Lovech, vizită la vechea baie turcească renovată futurist, la muzeul etnografic ce constă în două case bulgare diferite, ale unor oameni oarecum înstăriţi: un târgoveţ (Ivan Drasov) şi un profesor de muzică (Nencho Rashov) şi ale familiilor acestora. Apoi am pornit spre culmi să cucerim cetatea Hisarya, nu înainte să ne dea pe spate, la propriu, înaltul monument al simbolului luptei bulgare antiotomane: Vasil Levski. Cetatea, emblema veche a oraşului, recent restaurată cu fonduri europene, era cel mai bine cunoscută ca locul în care a fost semnat în 1187 Tratatul de Pace de la Lovech cu Imperiul Bizantin, deşi cetatea fusese construită încă din epoca romană. Tratatul de Pace de la Lovech cu Imperiul Bizantin a marcat naşterea celui de-al doilea Imperiu Bulgar.

Pe după-amiază târziu ne-am răcorit în parcul Stratesh unde am prins şi ultima intrare la Zoo, apoi am coborât în oraşul nou plimbându-ne prin centrul modern, iar la final ne-am oprit la o terasă pentru o binemeritată pauză de odihnă şi reîmprospătare a forţelor.

În ultima zi am plecat imediat după micul-dejun spre Ruse prin Levski, căci aveam în plan să vedem peştera Devetashka şi cascadele de la Krushuna situate cam la 20-25 km de Lovech. Dacă peştera Devetashka m-a impresionat prin imensitatea celor două săli principale şi prin tavanul căzut din loc în loc (ca la Melissani, în Zakynthos) prin care lumina soarelui pica aproape ca-ntr-un decor de film, parcul natural Krushuna m-a surprins mai mult decât plăcut. E uimitor să descoperi ce a putut crea natura din colţii calcaroşi ai Starei Planina printre care pătrunde râul Osam, fie înăuntrul lor făurind peşteri, fie coboară în cascade înalte prin oazele de verdeaţă ale pădurilor. Frumuseţea locurilor a fost umbrită la aflarea ştirii că în noiembrie 2015 în parcul natural au murit doi turişti (o femeie bulgăroaică de 45 ani şi un bărbat britanic de 57 ani) îngropaţi de o avalanşă de pietre, ceea ce a dus la închiderea mai multor poteci considerate periculoase.

A urmat o bucată bună de drum până ne-am abătut din nou în apropiere de Dve Mogili, de astădată la Pepelina, satul lângă care se află peştera Orlova Chuka. Am fost norocoşi că am prins o vizită ce începea într-un sfert de oră, având în vedere că peştera se vizitează organizat, din oră-n oră, numai în grupuri de maximum 15 persoane însoţite de ghid specializat. Peştera, a doua ca lungime din Bulgaria, este deosebită prin formele stalactitelor şi stalagmitelor sale ce au fost botezate după lucrurile cu care seamănă: caracatiţa, bizonul, familia, cascada, monstrul, broasca, vulcanul, etc. În apropiere, defileul râului Lom şi parcul natural omonim oferă un spectacol uluitor.

În fine, pe lista noastră de obiective mai era cetatea medievală Cherven, situată nu departe, la vreo 15 km spre Ivanovo, după satul cu acelaşi nume. Am zărit-o încă de pe drum cocoţată în vârful colinei din faţă, jos fiind satul şi râul Lom ce curge alene. Treptele ce urcă la fortăreaţă nu sunt prea greu de parcurs, iar sus te întâmpină ruine ce au fost restaurate acum câţiva ani: 13 biserici, palatul feudal, clădiri rezidenţiale şi administrative, etc. Ideea e că numai aproximativ jumătate din ceea ce însemna Cherven odinioară a fost excavat, restul, probabil, urmează.

Fiindcă foamea ne dădea târcoale de-o bună bucată de vreme, ne-am dus întins la Ruse, la Happy, căci ne era dor şi vroiam să vedem cum e să stai vara la terasa din faţa restaurantului, noi făcând cunoştinţă cu acesta astă-iarnă (vezi impresii), pe interior. Parcul şi florile din centrul oraşului pe de-o parte, mâncarea bună şi atmosfera boemă de la Happy pe de altă parte, au încununat o minivacanţă reuşită din toate punctele de vedere, la care un mare cuvânt de spus, desigur, a avut vremea frumoasă de care ne-am bucurat în fiecare zi. Recomand cu căldură zona, iar dacă vi se iveşte ocazia să mergeţi pe aceste plaiuri bulgare, nu ezitaţi, veţi vedea că merită!

Vă rog ataşaţi următorul videoclip:

youtube

---

VIZUALIZĂRI: 2514 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI