La Stara Zagora, în căutarea uneia dintre cele mai faimoase blonde ale Bulgariei

TIPĂREȘTE

Venea minivacanţa de 1 Mai şi nu aveam nimic aranjat, mai mult dintr-o letargie în care picaserăm după sărbătorile de Paşti ce abia trecuseră. Primiserăm invitaţia unor buni prieteni să-i însoţim la casa lor de vacanţă de la munte unde mai fuseserăm şi noi de câteva ori, dar nu mai era prea tentant.

Deodată, la mijlocul săptămânii de dinainte, soţul meu, căruia îi revenise subit cheful de ducă, vine cu o idee bizară:

-Hai să dăm o fugă în Bulgaria, sau vrei să stăm acasă? Eu mă uit lung şi cum abia fuseserăm de Paşti, zic:

-Unde în Bulgaria, căci nu-mi vine nimic în minte?! Răspunsul său mă nedumereşte şi mai tare:

-Aşa, spre Veliko Târnovo, depăşim Gabrovo şi-apoi o căutăm acasă la ea pe una dintre faimoasele blonde bune ale Bulgariei. Mă uit şi mai încurcată:

-??? Primesc răspunsul imediat:

-Păi să ajungem, de pildă, în Stara Zagora, în vizită la Zagorka. Mă luminez:

- Ah, păi, zi aşa, că pe blonda asta o cunosc şi eu şi-mi place şi mie! Dar nu mă opresc aici:

-Şi ce facem la Stara Zagora, că nu mi se pare un oraş prea turistic? Mi se răspunde repede:

-Nu ştiu, ăsta-i apanajul tău, vezi tu!

Aşadar, mă apuc repede să pun la cale un plan pentru trei zile care să stea în picioare şi pe căutat o cazare „ieftină, fără mari pretenţii”, după cum era solicitarea soţului, că şi-aşa nu am fi stat în cameră prea mult, în afara nopţilor. Am găsit ceva acceptabil, am făcut o rezervare pe fugă.

Ce am gândit eu şi ce a ieşit, veţi vedea în rândurile ce urmează.

Prima zi, sâmbătă, 29 aprilie 2017

Am plecat dis-de-dimineaţă de-acasă cu gândul să nu prindem aglomeraţie la vamă şi, într-adevăr, nu era. Poliţistul de frontieră ne îndrumă să cumpărăm vigneta de la una dintre staţiile de alimentare cu combustibil din oraş, să nu pierdem timpul la ghişeul din vamă unde era o coadă apreciabilă. Ne oprim după primul sens giratoriu pentru a cumpăra leva. Acolo sunt două chioşcuri de schimb valutar, situate unul peste drum de celălalt. Cel de pe sensul de mers, la care se înghesuiau toţi cei ce se opreau, oferea un curs de 0,39 leva/leu, celălalt, la care nu era nimeni, 0,41 leva/leu şi vindea şi vignete de toate tipurile, aşa că am împuşcat doi iepuri deodată. Oameni buni, traversaţi strada!

Clasicul drum E85, pe care-l mai străbătuserăm de mai multe ori până la Veliko Târnovo sau până la Gabrovo, este în stare foarte bună şi nu era aglomerat. De la Gabrovo până la Stara Zagora, mai fuseserăm de două ori, prima dată în 2008, cu ocazia primei vacanţe în Turcia când am remarcat frumuseţea, dar şi dificultatea parcurgerii pasului Shipka, şi în 2015 când am fost cu autocarul la Istanbul, însă cum călătoria s-a desfăşurat pe timpul nopţii, nu-mi mai aminteam nimic.

Stabiliserăm ca prim punct de oprire mai amplă, vizita la Complexul Etnografic de la Etar la care visam de ceva vreme, de când văzusem fotografii aici pe sait. L-am găsit destul de uşor după Gabrovo, de unde se făcea un drum lateral la stânga, din şoseaua către Kazanlâk. La Etar mi-a plăcut mult atât aspectul general, cât şi buna organizare. Erau poliţişti care, în scopul evitării aglomeraţiei, dirijau circulaţia şi supravegheau atent modul în care şoferii parcau, nelăsând pe nimeni să o facă la înâtmplare.

Complexul etnografic, dealtfel un muzeu în aer liber, unde meşteşugarii confecţionează în direct tot felul de obiecte, pune la dispoziţie multe case tradiţionale, vizitabile unde turiştii pot vedea modul de viaţă al familiilor bulgare din secolul al XIX-lea, majoritatea caselor fiind din acea perioadă, dar din diferite locuri din ţară. De asemenea, toate produsele realizate se pot cumpăra, fie că e vorba de cele alimentare sau nu.

Locul este foarte pitoresc, desfăşurând-se de-a lungul unui râu ce curge repede la vale, apa sa servind diverselor mori sau maşinării instalate să fie puse în mişcare. În areal există şi o mehana foarte îmbietoare, o bisericuţă şi un hotel unde se poate lua cazare. De la mehana, frumos împodobită cu cârnaţi ce atârnau de la un capăt la altul, veneau nişte mirosuri ce puneau la grea încercare saliva oricui trecea pe-acolo, de aceea am hotărât să gustăm şi noi din bănătăţile gătite acolo. Oricum se făcuse deja miezul zilei, iar ideea de a lua masa în aer liber, mângâiaţi de soarele blând, alături de o mulţime de oameni binevoitori, era foarte atractivă.

Cu foamea potolită, pornim din nou la drum şi vedem un indicator care ne arăta că la patru kilometri distanţă s-ar afla mănăstirea Sokolski, vechi lăcaş de cult bulgar, construită pe la 1833 pe un colţ de stâncă.

O găsim repede, o vizităm, aflăm că are în curte o minunată fântână ridicată de maestrul Renaşterii Bulgare, Kolyu Ficheto, o admirăm în ansamblul său şi ne repunem în mişcare luând cu asalt pasul Shipka, la intrarea căruia, suntem avertizaţi de indicatoare că urmează o zonă periculoasă de 13 km.

Pasul Shipka, este pe cât de dificil de parcurs, cu curbe dese, gen ace de păr, pe atât de pitoresc, înălţimile pe care te poartă brusc, cresc de la 400 m din zona Gabrovo, la 1100 m, iar în zona monumentului, îţi creează impresia că eşti tras special în sus pentru a admira natura Balcanilor la ei acasă. Din loc în loc, te poţi opri să bei apă de la unul dintre locurile amenajate în care apa de izvor, bună şi rece poate fi un bun motiv de popas să-ţi tragi sufletul. La un moment dat, pe un platou destul de larg, de unde porneşte un drum către monumentele Shipka şi Buzludja se întâlneşte o parcare generoasă, o mehana cu mese şi afară, pe o parte a drumului, pe cealaltă fiind multe tarabe cu tot feluri de mărfuri: suveniruri, alimente, obiecte de îmbrăcăminte, etc.

Am lăsat maşina în parcare şi ne-am lansat pe scări către monumentul falnic din vârf, scări pe care, de jos, nu le poţi vedea capătul. În total sunt vreo 676 de trepte, nu le-am numărat eu, ci era scrisă cifra pe ultima din şir, dar de acolo mai e ceva de urcat până la intrarea în mausoleu. I-am dat roată, am hotărât că la Buzludja nu vom merge, pentru că acum monumentul comunist nu mai reprezintă mare lucru, fiind lăsat în paragină, luăm bilete (3 leva/persoană) şi intrăm.

Mausoleul de la Shipka, văzut de jos, pare un pion înfipt în munte, de sus îţi dai seama că e spectaculos, fiind un monument tronconic, înalt de şapte etaje. Înăuntru, la fiecare dintre ele, este organizată câte o mică expoziţie fie cu arme, fie cu haine militare, fie cu tablouri, cu explicaţii şi-n engleză, la parter se află un sarcofag mare cu rămăşiţe ale eroilor din crâncenul război ruso-turc ce s-a finalizat cu independenţa atât de dorită de poporul bulgar. Scările de acces între etaje sunt extrem de înguste şi greu de urcat, dar priveliştea oferită de sus, de la ultimul nivel compensează toate eforturile. Se zăreşte pe de-o parte, Kazanlâkul în vale, colinele spre Gabrovo şi Veliko Târnovo, monumentul de la Buzludja.

Odată ce-am coborât, am constatat că ceasul trecuse de orele 17,00 şi noi mai aveam ceva de mers până în Stara Zagora, aşa că am reportat vizitele programate în acea zi la mănăstirea Shipka şi mormintele tracice din zona Kazanlâk, pentru ziua de luni, 1 mai, grăbindu-ne spre locul de cazare, pentru a nu părea neserioşi.

După ce ne-am instalat, am ieşit la o mică plimbare, în recunoaştere prin oraşul blondei Zagorka pentru a ne familiariza un pic cu locul, punând punct unei primei zile fructuoase.

A doua zi, duminică, 30 aprilie 2017

După un somn bun şi dulce, ne-am trezit în cântec de păsărele, complet odihniţi şi gata să o luăm iarăşi din loc. Nu înainte de a lua micul dejun şi de a savura o cafea tare pe terasa restaurantului, în mijlocul naturii. Asta pentru că ne aflam, realmente, într-un parc natural, la periferia Starei Zagora, un oraş cu multe parcuri în interior, mărginit, de asemenea, de alte parcuri, aflat la poalele muntelui Sredna Gora.

Ştiam că aproape de Stara Zagora, la 15 km depărtare în direcţia nord-vest s-ar afla o staţiune balneoclimaterică pe numele său complet Starozagorski Mineralni Bani, pe vremuri o perlă a turismului bulgar. Plănuim o incursiune acolo în primele ore ale zilei, după care restul îl vom dedica oraşului ce ne devenise gazdă. Citisem pe fugă că foarte aproape Starozagorski Mineralni Bani s-ar afla un loc de pelerinaj pentru ortodocşi numit Talpa Maicii Domnului. Este vorba de câteva stânci situate la distanţă de 2-3 km pe un drum neasfaltat şi greoi unde se află o adâncitură ce aduce cu o urmă lăsată de picior, în care este veşnic apă, niciodată nu seacă. Aici se presupune că a călcat Maica Domnului. Desigur că s-a amenajat o mică troiţă dar şi un loc de odihnă cu bănci şi măsuţe, loc de belvedere către poieniţele din jur, o parcare largă şi poteci pietruite. Cel mai mult mi-a plăcut că era înflorit liliacul sălbatic din ale cărui tufe, prezente peste tot, răzbătea o mireasmă că nu-ţi mai venea să pleci. Când tocmai veneau pelerini rânduri-rânduri, noi plecam să dăm o raită şi prin staţiune.

Starozagorski Mineralni Bani, din păcate, nu m-a impresionat pozitiv din cauza faptului că aspectul său dezolant te duce cu gândul că a fost lăsată în paragină, deşi era destul de multă lume prin staţiune. Clădirile erau, în majoritatea lor, vechi şi neîntreţinute. Probabil că, asemenea multora şi de pe la noi, nu s-au mai bucurat de investiţii, luând un aspect neîngrijit. Altfel, poziţia sa, la poale de munte, la margine de pădure, cu apă curgătoare ce-o străbate şi avuţia unor izvoare cu ape tămăduitoare nu sunt decât atuuri pentru a fi dezvoltată o staţiune înfloritoare.

Odată reveniţi în Stara Zagora, după masa de prânz, am luat oraşul la pas. Stara Zagora face parte din categoria oraşelor mari ale Bulgariei, fiind al cincilea după Sofia, Plovdiv, Varna, Ruse, cu o populaţie în jur de 200.000 de locuitori.

Am găsit oraşul purtând, de cele mai multe ori, o culoare roz-liliachie de la nişte arbori ornamentali, unii încă înfloriţi, alţii scuturaţi deja, cu un covor mov de flori, pe asfalt. La un moment dat, am văzut în dreptul unuia plăcuţa pe care era înscris numele latinesc: Cersis Siliquastrum. Potrivit legendei, acesta este copacul de care Iuda Iscarioteanul s-ar fi spânzurat după trădarea lui Isus Hristos, de aceea este cunoscut drept „Arborele Iudei” şi există şi la noi în ţară, deşi eu parcă nu l-am mai văzut.

Stara Zagora este un oraş deopotrivă foarte vechi, dar şi foarte nou şi vă voi spune pe scurt de ce, sperând să pot scrie separat un articol despre acesta. Oraşul, fondat în urmă cu aproape opt mii de ani, a fost în timpul dominaţiei Imperiului Roman, al doilea mare oraş din zonă, după Philipopolis (Plovdivul de astăzi), numit Ulpia Augusta Traiana, ridicat, desigur, de împăratul Traian. Era construit conform planului urbanistic hippodamian, renumit în multe părţi ale lumii antice, cu străzi paralele şi perpendiculare. A trecut ulterior, succesiv prin mâinile bizantinilor, otomanilor. În timpul războiului ruso-turc, în 1877, oraşul a fost complet distrus, incendiat de turci care au luat ostatică populaţia rămasă, majoritar formată din copii şi femei, după un adevărat masacru asupra bărbaţilor. După victoria mult aşteptată şi declararea independenţei faţă de Imperiul Otoman, la finele secolului XIX-lea, oraşul a fost reconstruit aproape de la zero de către un arhitect ceh, care a trasat străzile aproape pe urmele celor din antichitate, adică paralele şi perpendiculare, neexistând străzi curbe, fiind supranumit astăzi „oraşul străzilor drepte”. De aceea, parcurgerea oraşului este facilă, o reală plăcere.

Am vizitat, bineînţeles, atrasă ca un magnet de pietroaiele antice, zona Forumului Roman din inima oraşului, ruinele putându-se vizita fără taxă, la liber. Bine, nici situl antic nu e cine ştie ce, dar cu un exerciţiu de imaginaţie, poţi să-ţi dai seama ce a reprezentat odinioară această urbe înfloritoare ce se întindea pe 38 ha. Au rămas şi câteva rânduri de scaune din amfiteatrul de demult.

Chiar dacă nu am găsit deschis la Centrul de Informaţii Turistice, deşi ar fi trebuit, conform orarului, ne-am descurcat şi aşa, fiindcă oraşul este aerisit, cu străzi largi, multe spaţii verzi în cadrul unor parcuri mai mari sau mai mici, are hărţi în toate staţiile de autobuz. În sensul acesta, cel mai mare parc este Ayazmoto, o mare oază de verdeaţă ce se întinde pe 320 ha spre nordul urbei. Am trecut în revistă şi am identificat principalele clădiri ale oraşului, muzeele, catedrala, alte biserici mari, unica moschee ce azi este transformată în Muzeul Religiior, numai forma clădirii mai aduce cu lăcaşul de cult musulman. Am prins şi o mireasă în direct, sosind cu alaiul aferent la localul petrecerii, lucru pe care l-am considerat a fi de bun augur.

Nu în ultimul rând vreau să menţionez că am fost vecini cu stadionul echipei locale de fotbal „Beroe”, un stadion nu prea mare, dar curat, îngrijit, pe unul dintre sateliţii săi mai mici, lipit de el, desfăşurându-se chiar în acea zi competiţia la minifotbal „Cupa Coca-Cola”.

A treia zi, 01 mai 2017

Fiindcă se anunţa încă o zi plină, imediat după micul dejun, am strâns repede bagajele, am predat cheia camerei mulţumind frumos gazdelor şi-am pornit la drum către casă, pe acelaşi drum pe care veniserăm.

Prima oprire am făcut-o la Kazanlâk, în oraş pentru a vedea faimosul mormânt tracic din centru. După cum, probabil, ştiţi se vizitează doar copia acestuia, construită identic, metodă la care s-a recurs pentru a proteja originalul, declarat monument UNESCO încă din anul 1979. Copia, după mine, nu e aşa de reuşită, dar ajută la formarea unei păreri în privinţa a ceea ce reprezintă mormântul. Vizita costă 6 leva/persoană, dublându-se preţul faţă de anul trecut.

În drum spre Shipka, valea abundă în morminte antice tracice, în sensul acesta se fac indicatoare şi la stânga, şi la dreapta din şoseaua principală. Convinşi că nu le putem lua la rând pe toate, pentru că timpul trecea ca nebunul, nelăsându-ne să facem chiar tot ce vroiam, am hotărât de comun acord să facem următorul popas la mănăstirea Shipka, o construcţie măreaţă ale cărei turle aurite pot fi zărite cu uşurinţă, de departe.

Mănăstirea Shipka, ridicată între anii 1885-1902, în cinstea eroilor ruşi căzuţi în războiul ruso-turc, este o clădire foarte frumoasă, impozantă şi reprezintă un simbol al luptei de independenţă. Se remarcă uşor, prin înălţimea de 53 m a turnului clopotniţei. Intrarea este, fireşte, liberă, taxa de fotografiat, în schimb, 5 leva.

Minivacanţa noastră mai prevedea o pauză de câteva ore în Veliko Târnovo, oraşul foarte drag nouă, de aceea n-am zăbovit prea mult, dat fiind că trebuia să traversăm iarăşi Balcanii prin pasul Shipka şi acest lucru ia ceva timp, din cauza dificultăţii drumului.

Am ajuns pe orele 13,00 în Veliko Târnovo, am parcat maşina în siguranţă într-o parcare cu plată, cu 1 leva/oră, deoarece în oraş se practică ridicatul maşinilor cu mare succes, chiar am fost martorii unui asemenea eveniment în direct. Am luat un pic pulsul oraşului, plimbându-ne pe o vreme însorită şi caldă. Am luat masa la terasă la Ego, amintindu-mi că am scris un articol despre acesta. Oraşul era plin de turişti: români, turci, asiatici.

După masă, ne hotărâserăm să vizităm cetatea Trapezitsa, cea de-a doua mare fortăreaţă medievală a oraşului, repusă în circuitul turistic la finele anului trecut, după câţiva anu buni de restaurare. Aşa că am purces la drum şi am ales să urcăm pe jos până-n vârful colinei unde se află, în felul acesta consumând caloriile de la excelenta mâncare bulgărească gătită la cuptor. Mai nou, există un lift modern care funcţionează cu program clar, pe ore, care duce/aduce turiştii sus/de sus. Taxa de intrare este de 6 leva/persoană, iar dacă urcatul şi coborâtul se fac cu liftul, se mai adaugă 10 leva/persoană pentru acest serviciu.

Cetatea Trapezitsa nu are grandoarea şi însemnătatea Tsarevets-ului, dar merită vizitată, deşi parcă îi mai lipseşte ceva, încă e neterminată restaurarea: mai lipsesc porţiuni de alei pietruite, la unele obiective se mai lucrează. Trapezitsa constă în existenţa ruinelor a nouăsprezece biserici, două turnuri de apărare, dintre care unul este mare şi impunător, cu patru etaje. Prima doamnă a Azerbaidjanului, Mehriban Aliyeva având o slăbiciune declarată pentru „oraşul ţarilor bulgari”, a donat fonduri pentru construirea, în perimetrul Trapezitsei, unui modern muzeu dedicat ambelor cetăţi reprezentative ale oraşului, unde am avut plăcuta surpriză să găsim explicaţiile pe panourile tactile şi-n limba română. Vizita la cetate a durat cam două ore.

Cea mai neplăcută parte a excursiei a fost faptul că înainte cu doi km de intrarea în vama din Ruse, am găsit o coadă enormă, bară la bară, care ne-a ţinut o oră blocaţi în trafic, de la 19,00 la 20,00.

Concluzie

Deşi blonda Zagorka, în căutarea căreia porniserăm, era prezentă peste tot în Bulgaria, noi nu am reuşit să vedem şi locul de unde se trage, adică fabrica de bere producătoare în cadrul unei vizite la muzeul local, dar n-a fost bai, căci am găsit ce să facem, ba aş putea spune că ar mai fi loc şi de altele pentru o altă eventuală excursie. Se mai sfârşise o călătorie pe meleagurile sud-dunărene în care am văzut locuri frumoase şi am cunoscut oameni minunaţi.

Vă rog, ataşaţi videoclipul Bulgaria from above: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 3490 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI