Mayong Cultural Walk: exact așa trebuie să arate un tur cultural

TIPĂREȘTE

Am vizitat Bali în perioada 15 august – 2 septembrie [cu o introducere în concediu de 4 zile în Singapore și cu ultimele 2 zile acordate de zeii din Bali, în conivență cu dezastrul de companie aeriană KLM... ]. În fine, știți cum se zice, totul e bine, când se termină cu bine! Și dacă s-a întâmplat să ajungem sănătoși [fizic, că sănătatea psihică era în evidentă suferință după toate „gogoșile” KLM], am început să uităm aspectele negative, am renunțat la cererile de despăgubire [probabil], ușor, ușor...

Despre sejurul în Bali nu voi povesti în detaliu. Sunt atâtea impresii pe AFA și pe alte zeci de site-uri românești dedicate turismului (și încă alte câteva mii de pagini internaționale] încât chiar nu aș avea cine știe ce informații noi. Adică, s-a cam scris tot ce era de scris. Chiar mai mult decât era necesar, dacă vreți neapărat părerea mea. Și chiar mai mult decât se întâmplă în realitate, iarăși, dacă vreți neapărat părerea mea.

Altfel, concluzia noastră simplistă [familie cu 4 persoane aproape adulte, da, da, toți fiind aproape adulți!! ] este că Bali a însemnat un cumul de experiențe, și pozitive și negative. Și, fără să supărăm fanii acestei destinații, la finalul acestor aproape 3 săptămâni petrecute în insulă pot afirma cu certitudine [desigur, este certitudinea mea] că insula este supra-apreciată în mediul online. Există, desigur, explicații pentru faptul că se „sare calul” . Prima pe care am găsit-o ar fi că ai noștri conaționali se duc în Bali cu așteptări foarte mari și refuză, pur și simplu, să accepte că nu toate experiențele au fost de vis. Nu. Tot ceea ce se face public trebuie să fie wow, de neuitat, irepetabil, bla, bla, bla. Dacă Julia Roberts a găsit fericirea în Bali, asta e, nimeni nu va avea vreun alt gen de experiențe. Și acum îmi vin în minte niște filmulețe văzute pe Youtube [în documentarea prealabilă călătoriei], în care doi tineri români înregistrau extaziați de frumusețea plajele balineze și a oceanului, când realitatea este că, în niciun caz, plajele nu reprezintă vreun punct forte al acestei destinații. Iar dacă nu te ocupi cu sporturile nautice, oceanul care înconjoară insula nu este neapărat foarte atractiv pentru a te bucura de apă.

Dincolo de acest scurt preambul, afirm categoric că am avut multe experiențe frumoase!

Pe repede înainte, fără detalii, voi face o succintă enumerare: terasele de orez Jatiluwih [incomparabil mai frumoase și mai autentice față de terasele „instagramabile” de la Tegallalang], ascensiunea pe vulcanul Batur [dacă am fi prins și un răsărit fără nori... ], pădurea maimuțelor Sangeh [mult mai naturală și mai puțin aglomerată față de pădurea din Ubud], o tură pe Campuhan Ridge Walk, satul Penglipuran [tânjeam după igienă, după străzi curate, fără munți de gunoaie și în acest mic sat am putut să respirăm în voie, parcă pentru prima dată], rafting pe râul Ayung cu „Mason Adventures” [pentru mine, experiența nr. 1 în Bali] și... Mayong Cultural Walk.

La jumătate de an distanță, vreau să vă împărtășesc impresiile mele despre această ultimă atracție, Mayong Cultural Walk. Probabil, mai puțin cunoscută în rândul turiștilor români. Și despre care nu am citit nimic pe site-urile de călătorii românești.

Fiind cazați pentru 4 nopți în nordul insulei, la „1000 Dream Bungalow&Restaurant” [o cazare foarte bună, situată exact pe malul oceanului, într-o mică așezare, Pemaron], în zona plajelor vulcanice negre [Lovina fiind cea mai reprezentativă localitate din zonă], ne-am rezervat un tur al teraselor de orez, activitatea fiind identificată pe Tripadvisor [au și un site, https://mayongculturalwalk. xyz]. L-am contactat din țară, prin Whatsapp, pe „primul născut” Putu, cu care am stabilit data excursiei (27 august] și detaliile excursiei [adică, prețul de 300.000 de rupii de persoană, plus alte 300.000 rupii transport, în total, pentru transport, tur cultural și prânzul, 1.500.000 rupii/fam. ; tot din țară am stabilit că prânzul va fi gătit în principal din carne de pui].

La ora 8 dimineața, Putu s-a prezentat la pensiunea unde era cazați. Un bărbat la 40 de ani, 1,70, simpatic. Drumul până în satul lui, Mayong [undeva în zona montană] a durat app. 40 de minute. Putu, ca toți balinezii, foarte amabil. Vorbitor al unei limbi engleze bune și cu simțul umorului prezent. Acasă la el ne-a prezentat restul familiei, unde unul dintre rolurile centrale îl joacă Ria, soția lui, frumoasă, foarte sociabilă, râzând cu gura până la urechi mai tot timpul... L-am cunoscut și pe cel mai mare dintre băieți, un tânăr de vreo 25 de ani, care, fiind primul născut, era apelat... Putu. Cel de-al doilea băiat avea rolul de a ajuta la pregătirea prânzului.

La fața locului am constatat că pentru ziua respectivă mai cumpăraseră turul organizat și o pereche de italieni, o alta de australieni și o familie de nemți [ca și noi, 4 persoane]. Așa încât, cei 12 turiști a fost împărțit în 2 grupuri: româno-australienii au fost preluați de Putu sr., în vreme ce germano-italienii au fost coordonați de Putu jr.

Excursia în sine a durat app. 3 ore. O plimbare ușoară pe colinele terasate montane din jurul satului, dedicate exclusiv cultivării orezului. Turul a debutat prin pădurile existente pe colinele unde erau și terasele de orez. Putu ne-a oferit foarte multe explicații, despre o sumedenie de copaci, arborele de cacao, arborele de vanilie, arborele de caju [nu m-aș fi gândit niciodată la faptul că nucile caju se cultivă în acest mod, fiind de fapt un apendice al fructului principal], mango, bananieri, rolul palmierilor în culturile de orez, multe informații prezentate foarte profesional. Ca profesor, am apreciat foarte mult modul competent și serios în care Putu ne ținea lecții despre natura înconjurătoare. La secțiunea „vanilie” a scos din rucsac planșe fotografice color, explicându-ne detaliat cum se face polenizarea, de ce este așa scumpă o teacă de vanilie și multe altele. Când am ajuns în terasele de orez, iarăși, ni s-au oferit multe explicații - perioada culturilor, organizarea sistemului de irigații [Subak], modul în care nivelul apei este controlat de către fermieri [aici Putu ne-a făcut și o mică demonstrație practică, foarte convingătoare]; am putut observa localnici aflați la munca câmpului, fiind timpul secerișului [unii secerau, alții transportau snopurile de orez, alții băteau orezul iar alții căutau să prindă, în noroiul teraselor, anghile... ], experiență culturală foarte convingătoare. Localnicii erau îmbrăcați din cap până în picioare, deși temperatura era ridicată. Inițial am crezul că se protejează de soare, dar Putu ne-a explicat că, de fapt, se protejează împotriva frunzelor plantei de orez, care irită pielea și chiar produce leziuni. Informațiile lui Putu au fost foarte profi, presărate cu mici glume bune. Chiar foarte bune. Și ca totul să fie bine [așa e când lucrurile se decid să meargă bine], australienii cu care eram combinați erau foarte, foarte prietenoși! Chiar remarcasem că europenii noștri [nemții și italienii] erau o idee mai simandicoși, dar zeul balinez al noroiului ne-a oferit o mică și meschină reparație, italiancă reușind performanța de a aluneca într-un canal plin noroi, aflat la marginea culturii de orez!

Peisajele de vis! Vremea perfectă! Compania lui Putu foarte agreabilă! Informațiile foarte instructive! Bine, nu am putut să nu mă gândesc la faptul că zecile de săteni pe care i-am întâlnit în drumul nostru, aflați la muncă pe terase, chiar munceau pe rupte, în condiții care păreau chiar foarte dure... Iar noi poze peste poze... În fine...

Reveniți la casa lui Putu, am constatat rolul la fel de important al soției lui Ria. Deoarece prânzul servit a fost absolut delicios! Deja eram obișnuiți oarecum cu dieta balineză, conștienți fiind că nu vom depăși foarte ușor diferențele culturale gastronomice. Dar cele 4-5 feluri de mâncare gătite de Ria au fost pur și simplu delicioase!! În tot timpul prânzului, Ria taca-taca-taca, glumea non-stop, atmosfera fiind foarte bună! Până și victima din peninsula italică se relaxase și trecuse peste incidentul cu noroiul. Băieții noștri au intrat în vizorul bucătăresei Ria, care a vrut să facă neapărat poze cu aceștia, deoarece i se păreau „biutipul, biutipul” . Ne-a spus că mai are și două fete [pe lângă cei doi băieți], și că prima fată este „frumoasă ca ea” . Cum am făcut pozele a sărit pe noi să i le trimitem imediat prin Whatsapp. Părea vizibil încântată!!

Pe drumul de întoarcere, Putu ne-a condus la pensiune, însoțit de data aceasta și de Ria. Pentru că nu avusesem ocazia să facem cumpărături, Putu a fost amabil și a oprit la un magazin, Krishna Ole Ole, cu prețuri fixe [nu am agreat negocierea prețurilor din Ubud Market Center] de unde am cumpărat mici suveniruri. Putu și Ria ne-au comunicat să stăm în magazin oricât avem nevoie. Păreau sinceri și foarte amabili! Când am ajuns la hotel, am observat că au în portbagaj bețișoare aromate pentru ceremoniile lor religioase (adică, ne-am cam mirat, la modul nu prea elegant, „oooo, câte bețișoare!!!” ]. Instantaneu, ne-a oferit gratuit două pachete mari [cred că erau aproximativ 500-600 de bețișoare parfumate]. Și acum le avem prin casă, nu prea aș ști ce destinație să le dăm...

În concluzie, da, am avut parte de o zi foarte bună, având experiențe dintre cele mai plăcute: mișcare, peisaje naturale foarte frumoase, posibilitatea de a vedea obiceiuri agricole locale autentice, experiențe gastronomice foarte bune, informații culturale pertinente și, peste toate acestea, o companie foarte, foarte interesantă: Putu, informat, jovial, eficient în comunicare, iar Ria – cireașa de pe tort, o minune de femeie, charismatică, tonică, electrizantă, energie pozitivă în stare pură!

---

VIZUALIZĂRI: 5554 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI