Sejur de seniori — Spania, Andaluzia

TIPĂREȘTE

Tipul excursiei: Travel Seniors, adică persoane peste 55 de ani. Preţul mic: 369 EUR cu făgăduiala de transport, masă, cu băutura inclusă, casă şi două excursii de jumătate de zi. La plecare am consumat ore de la 4 dimineaţa la 4 după masa (plecare din Arad la Budapesta, apoi la Madrid, apoi la Malaga, apoi la Benalmadena, la venire am consumat ore de la 4 dimineaţa la 11.30 seara (alte legături).

Cazarea a fost la un hotel mare şi „all inclusive”. La faţa locului: în prima parte de timp au fost persoane în jur de 80 de ani (la început m-am întristat foarte tare, apoi, când au mai apărut şi tineri şi copii, ori că a mai mers, ori că m-am obişnuit eu). Lume modestă (chiar am asemuit nişte ţărănci italience cu ce vezi şi pe la noi prin staţiuni), din toată Europa. Şi grupul nostru, de 12 persoane din Arad, medici şi profesori în afară de noi, cei trei economişti, avea cam o medie de vârstă de 77 de ani. Şi ceilalţi erau foarte umblaţi, tot în stilul „cu banii drămuiţi, mai mult cu văzutul”.

Mâncarea a fost foarte bună, doar că... trebuia să plăteşti băutura. Vinul mi s-a spus (mie nu-mi place alcoolul) că era bun, dar costa cam de trei ori cât în magazinele alimentare. Masa era cu autoservire, dar nu cred că nu satisfăcea orice gust. Într-o dimineaţă am sesizat că se servea... şampanie. Dintre specialităţile spaniole mi-a plăcut tare ciorba de năut (zarzavaturi, năut, costiţă, varză murată). Aşa de tare, că am mai mâncat şi a doua oară când au dat-o, dar atunci avea în ea şi nişte mezeluri alterate (chorizo), pe care le-am mestecat, că n-am putut să cred că tocmai în ultima zi o pat. Asta m-a costat o mare suferinţă de după masa de la 4 până la plecarea de la 4 dimineaţa. Când m-am oprit.

Hotelul avea cele patru stele înscrise în firmă cum am eu 30 de ani. Prosoapele şi articolele de igienă nu lipseau, patul era făcut în fiecare zi, dar ferească Dumnezeu să spele obiectele sanitare. Perii – canci. Miros de mâncare prin lifturi şi holuri. Recepţionerii – cam... naivi. Directoarea adjunctă era o româncă din Bucureşti plecată de 35 de ani, dar căreia-i cunoşteai baştina de cum deschidea gura. N-am primit alt răspuns la întrebarea cum de mai vorbeşte „aşa de bine” româneşte decât că „cine vrea, poate! ”.

Distracţie: De excursii organizate şi în preţ – nici vorbă (acum se poate şi că noi trebuia să plecăm în 23 aprilie şi am plecat în 8 mai, deci o grămadă de lucruri au fost rezolvate din mers altfel decât în prospect), iar ghid local – aiurea. La hotel erau nişte afişe cu excursiile care se puteau contracta, dar erau mai ieftine în agenţiile de turism din jur, aşa că acolo ne-am dus. Am văzut, cu ghid pe autocar şi ghid local Granada, Sevilla şi Cordoba, în excursii de câte o zi. Acolo am văzut punctele principale de atracţie, cu explicaţii amănunţite în franceză, engleză şi spaniolă. Aşa că dacă nu înţelegeam din prima, sigur mă lămuream până la capăt. Mai ales că nu spuneau chiar acelaşi lucru în fiecare limbă. De exemplu, întorşi zob de la Cordoba, în franceză ni s-a făgăduit „o muzică dulce şi odihnitoare”, pentru a ne putea „dedica sportului naţional spaniol”, ceea ce în spaniolă nu a mai fost reluat. Ghizii au fost şi vorbitori foarte buni ai limbilor străine şi vorbitori mai puţini buni. La Cordoba mi-am adus aminte, ascultându-l pe ghidul care vorbea într-o franceză mai greu de priceput, de ghidul uzbec care „vorghia o rusască di ti dure capul”, cum a zis ghidul „moldovan”, care credea că vorbeşte româneşte (trebuia să-l întrebe tot timpul „kak?”).

Prietenii mei au zis de catedrala din Sevilla că i-a impresionat mai tare decât San Pietro. Ghidul ne şi arătase certificatul de la Guiness Book: cu 23000 mp ea este cea mai mare din lume. Eu n-am trăit parcă aceleaşi emoţii. Dar le-am trăit din plin a doua zi, la catedrala din Cordoba. Una peste alta, am văzut lucruri excepţionale, aşa cum le ştiţi şi voi din cărţi. Parcă totuşi în turism am văzut mai multe indicaţii în Italia şi în Franţa. Nu cred că orientarea mai grea de aici ni s-a datorat nouă.

Am tras o păcăleală ţeapănă cu turul oraşului Benalmadena, pentru care am plătit 13 EUR, dar nu am mai avut curajul să ne dăm jos din autocarul specializat, că durase vreo două zile să-l prindem şi venea la trei ore (4 curse pe zi, faţă de cele 24, calculate de recepţioneri). Bineînţeles că nu erau afişe cu timpii de sosire.

Am mai fost la Malaga, în dorinţa de a vedea dacă nu ieşim „mai bine” cu trenul, cu autobuzul sau cu închirierea unei maşini. Cât pe ce să închiriem o maşină, la sfatul unora mai umblaţi, ceea ce s-ar fi dovedit a fi o mare greşeală, din punctul meu de vedere.

Peisajul şi infrastructura: Regiunea e muntoasă. În Granada apa este adusă şi azi în fântânile din Generalife („paradisul sultanului”) de sistemul instalat de arabi cu sute de ani în urmă din zăpezile din Sierra Nevada. Unde te uiţi vezi coline şi dealuri, drumuri, viaducte şi pasarele şi pâmânt cultivat. Am trecut printre rezervaţii naturale refăcute în ultimii treizeci de ani. Se mai laudă cu 280 mil. măslini din cei 350 mil. ai Spaniei (la distanţă de 5 m unul de altul pentru a nu-şi face umbră şi pentru a intra tractoarele), cu migdalii (al doilea producător în lume după SUA), cu plantaţiile de avocado, cu eucalipţii folosiţi pentru producerea hârtiei şi a medicamentelor. Au arbori de cauciuc, de frumuseţe. Am aflat că paulownia noastră seamănă bine cu jacaranda lor, adusă din Argentina. În Cordoba erau pe marginea troruarelor şi toţi înfloriţi, în diverse culori. În toate drumurile am văzut lucrând pe câmp numai doi oameni.

Plaja este cam neplăcută, dar bine îngrijită. Nisipul e din sfărâmătură de scoici, malul e îngust, se intră în apă pe pietre. Dar sunt piscine multe şi foarte curate.

Nu am cuvinte despre frumuseţea şi calitatea autostrăzilor, foarte multe nou-nouţe. La 120 Km/oră nu te încrucişezi cu nimeni şi nu dai prioritate nimănui. O singură pasarelă am văzut cu trepte, probabil era mai veche. Toate celelalte sunt cu planuri înclinate lungi şi line.

Bineînţeles că trotuarele sunt din pavele, cu borduri care permit trecerea roţilor. Bineînţeles că nu ne-am murdărit. (Şi în mijloacele de transport era curăţel.) Drumurile sunt supravegheate cu camere.

Malaga e cam răscolită de lucrările de construcţie pentru cele două linii de metrou, dar nu e mizerie. Am văzut acolo şi o gară nemaipomenit de frumoasă şi de funcţională. Şi autogara era OK. În partea pe care am văzut-o, [...] avea trei ghişee, iar [...] două. Societăţile spaniole aveau câte unul. Dar ar fi fost groaznic să trebuiască să mergem cu autocarul (am mers eu cu autocarul [...] numai 8 ore de la Frankfurt la Paris şi nu mi-a plăcut deloc). Am studiat această posibilitate când am văzut la TV că 20 de aeroporturi din Spania sunt închise şi când am mai văzut şi nişte bucureşteni dormind pe fotoliile din hol cu două zile înainte de a pleca noi, pentru că nu putuseră zbura la Madrid.

Aeroporturile sunt noi, foarte frumoase şi funcţionale, dar cu magazine mult mai puţine şi mai sărace ca la Barcelona. Şi exagerat de scumpe.

Timpul: a fost neobişnuit de frig. Dacă am nimerit o zi cu 19 grade, în rest temperaturi mai mici. De fapt trebuia să mă aştept. La Buhara nu mai fusese aşa de frig ca atunci când am fost eu de 100 de ani, iar în Egipt, unde plouă o dată la patru ani, ăia patru ani s-au împlinit când am vizitat eu piramidele. De frig nici nu mai spun. Vara pe Costa del Sol cică a ţinut până în decembrie, apoi a venit o vreme neobişnuit de rece şi de umedă, încât au avut loc alunecări de terenuri şi au mucegăit pereţii la case. Într-un loc în care vara sunt şi 40 de grade, iar media iernii este de 17 grade! Iar cu o săptămână înainte fuseseră 30 de grade, motiv pentru care multă lume umbla, dârdâind în maiou şi în sandale, iar unii încercau chiar să facă plajă, că pentru aia veniseră.

Oamenii: alerţi, cu solicitudine, nu păreau să fie stresaţi, deşi nu le merge cine ştie ce. Vânzările sunt mici (nici nu ai ce lua de acolo care să nu fie şi la noi, poate numai ceva magneţi hidoşi şi ceva marochinărie de piele groasă; în piaţa pe care am vizitat-o şi care se ţinea de două ori pe săptămână preţurile erau de peste trei ori mai mici ca în magazine şi de zeci de ori mai mici ca în magazinele de fiţe din aeroport, culmea, „duty-free”), spaţii goale, de închiriat şi de vândut cu duiumul. Foarte multe femei în munci pe care le ştim de bărbaţi (şoferi de autobuz şi de autocar, de exemplu, mecanici de scări şi de platforme în aeroport) şi aproape toţi cu două funcţii: chelnerul, care vindea numai băutură, era şi piccolo şi debarasor, bucătarul de minuturi ieşea de după plită şi mai aranja şi bufetul, directoarea adjunctă îl suplinea pe şeful de sală în w. e., şoferul de autobuz era şi casier-încasator (avea casă-computer şi verifica şi dacă toată lumea a plătit biletul, iar dacă locurile pe scaune erau ocupate, nici nu te mai lăsa să intri; oricum nu pleca până nu termina de încasat, iar lumea stătea frumos la coadă la intrare). Casiera de la alimentara îţi verifica şi actul de identitate, dacă plăteai cu card. (Vânzătorii din duty-free-uri îţi verificau biletul de avion; probabil acolo n-o să se poată constata că la 2500000 de călători s-au făcut 6000000 de bonuri, ca în magazinele noastre.) Amabilitatea era prevăzută în fişa postului dar şi bacşişul era extrem de bine primit. Nu aşteptat, însă. Nu-mi dau seama de mărimea lui. Ca româncă, continuă să mă mire că lumea angajată să facă ceva chiar face acel ceva şi nu altul şi chiar îl face pe de-a-ntregul, nu pe jumătate.

Preţurile: măricele. O excursie de o zi = 50-60 EUR, o îngheţată = 1-2 EUR, un bilet de autobuz de 2-3 staţii = 1,20 EUR (e drept că şi pentru 50 min la Malaga am plătit 1,35 EUR), trei cafele = 4,50 EUR, o sticlă de vin = 3 EUR, o pastă mică de dinţi = 4 EUR, dar erau şi Colgate mari cu 1,19 EUR, un magnet = 2-3 EUR. Intrările la obiective ori erau de la început vreo 13 EUR, ori plăteai de mai multe ori, pe măsură ce vizitai. În centre comerciale vestite nu am fost, dar erau din toate. Am văzut numai El Corte Ingles, dar era ca la Barcelona.

---

VIZUALIZĂRI: 2076 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI