Fortaleza de La Mota - granița dintre creștini și musulmani

TIPĂREȘTE

Potrivit planificării de acasă, pe traseul de la Granada spre Cordoba urma să luăm o pauză și să ne dezmorțim picioarele vizitând Castelul Iznajar.

Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din Andaluzia pentru că Daniel, ghidul ad-hoc din Granada, ne-a recomandat să înlocuim acest obiectiv turistic cu Castillio de Alcala la Real, mai cunoscut pe plan local sub denumirea de Fortaleza de la Mota. Denumirea de” alcala” derivă din arabul” qalata” ce se traduce prin cetate iar cea populară, Fortaleza de la Mota, își are originea în amplasarea cetății pe Cerro de la Mota.

Astfel că schimbăm puțin direcția inițială de deplasare și cotim dreapta după ce ieșim din Granada, pe unul dintre cele câteva drumuri ce leagă cunoscutele foste citadele arabe.

Șoseaua urcă și coboară lin, apoi se întinde aidoma unui șarpe printre dealurile când mai domoale, când mai ascuțite lăsând deschise vederii livezi nemărginite de măslini, cum nu am crezut că există.

Orice petec de pământ era lucrat și cultivat cu măslini. Pe o distanță de aproximativ 180 km am mers mai mult de 100 km încontinuu doar prin asemenea priveliști. Care mi-au rămas mult timp întipărite pe retină.

După o oră de mers ajungem în sudul extrem al Provinciei Jaen, iar Fortaleza de la Mota răsare pe coama unui deal înalt ce domină peisajul. Ne aflăm în provincia cu cea mai mare concentrație de castele din Europa și a doua pe plan mondial. Aproape în fiecare sat sau oraș al acesteia dai peste câte o incintă de apărare, pe această linie aflându-se odinioară granița dintre regatul spaniol și califatul arab, între creștini și musulmani.

Din șoseaua națională ai două posibilități să ajungi la porțile ei; cotești dreapta și intri în sat apoi continui drumul mai lin prin centru spre culmea înaltă sau treci de sat și faci dreapta la indicatorul ce te îndrumă spre castel, urmând însă un drum mai îngust și mai abrupt decât primul.

Cetatea care se află pe Ruta del Califato poate fi vizitată iarna între orele 10.00 – 18.00 iar vara între 10.30 – 19.30, prețul de intrare fiind 6 euro (în acest cost ai asigurată și intrarea la muzeul orașului). Marțea după ora 15 intrarea este gratuită.

Ruta mai sus menționată reprezintă unul dintre cele mai circulate trasee din Evul Mediu și leagă fosta capitală a califatului, Cordoba, de capitala nasridă, Granada.

De asemenea, fortăreața a fost inclusă și în The Castles and Battleground Route Jaen, o ofertă turistică ce străbate Provincia Jaen de la nord la sud și care cuprinde castele magnifice, sate sau puncte de interes foarte apreciate de turiști.

Ajuns în parcare, cobori din mașină și ai o primă priveliște minunată: localitatea cu tradiționalele case albe se întinde la poalele dealului, în vale, iar de jur împrejur până la îndepărtații Munții Sierra Nevada sau spre Cordoba, oriunde ai privi, vezi doar livezi de măslini și un superb cer albastru.

În plus, o veveriță își face apariția dintr-un copac și pare a dori să ne ghideze.

Treci pe la doamna casieră căreia îi achiți taxa de intrare și care îți dă la schimbi un tichet și explicații succinte pe o hartă ce o iei cu tine, nu înainte de a nota meticulos într-un registru țara de proveniență a vizitatorului. Nu știu care este semnificația mențiunii, însă am remarcat-o la aproape toate obiectivele turistice cu o mai mică afluență de turiști (cu un flux ce permitea înscrierea fără a deranja vizitatorii aflați la rând prin creeare de cozi neplăcute).

Așezământul se crede că a fost ridicat de romani și fost stăpânit de arabi în jur de 600 de ani, aceștia numindu-l Q’alt de Benzaide, înainte de a intra în uzul spaniolilor, și reprezintă un exemplu tipic de așezare almohadă, cu o incintă interioară structurată în trei sectoare: cartierul militar sau Alcazaba, cartierul nobil sau Medina și cartierul popular sau Bahondillo.

Rolul său în perioada arabă a fost acela de incintă de apărare și se crede că a avut 7 porți de intrare, turul vizitatorilor începând cu Puerta de la Imagen, care își datorează numele unei statui a lui Sfintei Marii care a fost plasată în interior. În imediata apropiere se află turnul omonim, având la nivelul superior o cameră ce a servit provizoriu ca sediu al Cancelariei Granadei pe timpul epidemiei de ciumă.

Urci pe drumul pietruit încadrat de zidurile groase de piatră și ajungi în El Arrabal Viejo, cel mai vechi cartier al așezării. În centrul acestuia vezi Iglesia de Santo Domingo, prima biserică creștină a orașului, construită pe ruinele unei moschei.

Continui cu ochii plimbându-se pe vechile construcții și dai în Plaza Baja, locația în care găseai odinioară tarabele portabile ale negustorilor sadea sau ale vânzătorilor ambulanți, în vreme ce atelierele cizmarilor, farmaciile și micile hanuri ocupau parterul clădirilor ce înconjurau piața. Cu o exactitate de invidiat, izvoarele istorice ne transmit că ziua de piață era miercurea.

Referitor la farmacii, informațiile transmise pe diverse căi confirmă faptul că medicina medievală a asimilat un mix între cea greacă și cea arabă, iar diverse alimente (ceapă, usturoi, portocale, miere, vin) se utilizau ca medicamente. Pentru scăderea febrei se folosea zăpada ce era ținută în camera de gheață, o încăpere inovatoare în acele vremuri.

Documentele descoperite aici fac dovada unui comerț activ, lesne de înțeles datorită poziționării pe una dintre principalele rute de comerț pomenite mai sus. S-au păstrat până și tarifele percepute pentru trecerea mărfurilor sau animalelor spre alte zone de desfacere: 4 maravedies pentru turmele de peste 20 vaci tinere, 1 maravedi pentru 25 unități de lenjerie sau 8 maravedies pentru fiecare negustor maur ce vine cu marfă.

De asemenea, găsești unitățile de măsură pentru greutate, capacitate sau lungime și afli că un picior avea 28 cm sau că 1 deget era egalul a 1,7 cm. Standard, nu personal!

În plimbarea noastră am dat și peste taverne. Însă goale...

Vinul reprezenta unul dintre cele mai bine vândute produse aici în zona de graniță creștino-musulmană. Tavernele, majoritatea aflate în proprietatea administrației locale, se clasificau în unele care serveau la urcior pentru a fi servit acasă și altele primitoare pentru muncitorii obosiți după o zi de muncă ce puteau savura licoarea chiar acolo, pe mese. Pe lângă care, ne spun documentele, se aciueau și prostituatele. Că doar nu și-or fi făcut munca pe lângă farmacii sau cizmării...

Nu lipsesc nici cramele, locațiile de producție și păstrare a vinului.

E o plăcere să te plimbi sub razele călduțe ale soarelui pe străduțele înguste, pavate cu piatra originală și să încerci a-ți imagina că faci parte din derularea unei zile de miercuri de acum câteva secole.

La un moment dat, o privire aruncată într-o doară peste umăr, te face să te întorci de-a binelea și să admiri Iglesia Mayor Abacial înconjurată de pini ce se profilează pe cerul azuriu, având în spate Munții Sierra Nevada cu crestele acoperite de zăpadă. În această biserică la ora 13.30 aveam să urmărim un film despre istoria castelului, în spaniolă dar cu subtitrare în engleză.

Ruta de vizitare marcată de administratori te duce și în Alcazaba, structura defensivă a fortăreței, aflată în cel mai înalt punct al dealului. Forma și construcția ei denotă importanța Alcalei la Real, considerată a fi de necucerit. Iar când vezi pietroaiele rotunde folosite la apărarea ei, nu cred că ți-ai fi dorit a te afla acolo unde cad...

Dar cum ai posibilitatea să urci în Torro del Homenaje, de ce nu aș chiar face-o și să privesc în zare de la maxim de înălțime? Și m-am dus pânâ sus.

La fel cum am urcat și în Torre de la Carcel Real, denumire care vă sugerează, desigur, destinația sa. Și care, culmea, se păstrează cel mai bine dintre toate edificiile arhitecturii maure.

Cucerirea Alcalei de către creștini a avut loc în timpul regelui Alfonso XI, după care, mai bine de o sută de ani, s-a aflat sub controlul Granadei sau Castiliei până când regii creștini au decis să rămână a celei din urmă datorită impostanței sale poziții geostrategice.

După secolul XVII cetatea a fost abandonată, trupele lui Napoleon și-au făcut de cap și au dat foc bisericii în anul 1812. Odată cu declararea ei ca monument de interes național, a fost restaurată și deschisă publicului, prilej pentru cei care trec prin zonă să își răpească vreo oră și jumătate pentru o vizită relaxantă.

Iar de aici, mai departe spre Cordoba, printre măslini. Cu o oprire pentru masă la o fermă specializată în producerea uleiului de măsline. De unde am luat și un borcan cu acest produs pus la murat. Foarte delicios!

---

VIZUALIZĂRI: 1088 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI