Bedouin Food – Al Fanar Restaurant

Mutat în rubrica "Unde mâncăm în zona Dahab?, DAHAB" (nou-creată pe sait)

Review-ul a primit „Punctaj Adițional Actualizare RUBRICĂ”

— (1) la momentul publicării, în rubrica curentă nu existau impresii din anul curent sau anul trecut ;

— (2) depășește pragul minim calitativ & cantitativ al descrierii.

Voturile FB/FU, B/U sunt de valori semnificativ mai mari.

(Eventualele voturi exprimate anterior selecţiei au fost «convertite» în unele de 1300 PMA, respectiv 600 PMA)

@nicole33:

acum s-a inversat "moda" aceste scoarte le vezi in casele de top, sunt la mare moda. Am vazut de curand o prezentare a unei case de mare fitze (nici nu mai retin pretul) si nu avea covoare prin casa, insa erau niste "scoarte" cum le spui tu, care insa dadeau foarte bine.

Am inghitit in sec la lipii si probabil ca ai dreptate, erau cel mai traditional fel, dar ce te faci cu turistii? trebuie sa impaci si capra si varza .

Sa va fie de bine, totul arata apetisant si in astfel de locuri deja definite sunt convinsa ca mancarea este si proaspata, ei stiu ce turisti ajung acolo.

Felicitari, votat cu mare drag.

@nicole33:

Deh, globalizarea, bat-o vina! (nu sunt convinsă că beduinii chiar au o tradiţie în consumarea cartofilor prăjiţi) Acum au aceasta traditie! Mie puiul mi se pare foarte uscat. Asa a fost?

am si eu acasa scoarte de-astea. Mama le spunea presuri. Verisoarele din Italia se cearta care sa le primeasca! NU le voi da. Unul e tesut de mine. Mie-mi plac!

Despre mâncare n-am ce să spun decât că arată bine, chiar dacă puiul - așa cum spune și Zozo - arată cam uscățel! Dacă voi ați fost mulțumiți, asta este ce contează, chiar dacă mie interiorul îmi pare a fi cam sărăcăcios, chiar acolo. În Iordania, în Wadi Room - unde am mâncat la un restaurant tot în mijlocul deșertului - acela era ceva mai dichisit decât „Al Fanar” -ul „tău” , chiar dacă specificul amenajării era cam la fel!

În schimb, despre:

cred că asta este ceva de nepermis, chiar dacă e vorba de „consumabilele” din „mijlocul deșertului” , precum spui! Ce faci, de exemplu, dacă ai uitat să iei geanta cu tine, în care - în mod sigur - orice femeie are un pachet de șervețele? Dar... chiar și bărbații, ce fac?!

Nu știu dacă vreunul din grupul vostru a sesizat această lipsă organizatorului, pentru caca el - la rândul lui - să reclame acest lucru șefului de restaurant! În mod sigur, eu aș fi făcut-o!

@webmaster:

@mishu:

Chiar nu am ştiut de această nouă modă, care, sincer nu mă tentează deloc.

Se pare că eu sunt mai conservatoare şi cu idei destul de fixe

Aşa cum am scris şi în articol, mâncarea a fost absolut în regulă şi extrem de apreciată de colegii de excursie. Eu veneam de la Rixos, deh... fiţe, şi am avut ceva emoţii când am văzut şirul acela de restaurante foarte modeste, dar curate. Evident, emoţiile nu şi-au avut rostul, dar eu m-am calmat doar după ce am aruncat un ochi pe la grătar şi prin jur.

=

Mulţumesc mult pentru urări, vizită şi ecou!

@Zoazore:

Asta am aflat şi eu

Nu a fost uscat, dar nici suculent. A fost ok, dar nu mă prea omor eu cu puiul. La una din porţii a fost puţin cam ars, într-adevăr. Posibil şi din cauza modului de preparare. Tipii nu puneau pur şi simplu carnea pe grătar, cum facem cu toţii, ci foloseau nişte minigrătare în care puneau câte o singură bucată de carne, cum la noi am văzut doar pentru peşte, şi apoi întorceau minigrătarul ăla deasupra jarului pentru a se face carnea pe ambele părţi.

Eu nu am avut niciodată acasă şi nici bunici la ţară nu am avut, dar am mai văzut şi eu în copilărie cu diverse ocazii, fără însă a le aprecia prea mult. Nu mi se par prea practice. Dacă aş fi muncit să ţes vreunul cu mâinile mele, probabil l-aş fi păstrat şi eu cu mare grijă. Cineva mi-a explicat cândva procedeul tehnologic cu nişte fâşii înguste de pânză, dar nu am reţinut mare lucru nici atunci.

Dacă tot sunt în trend preşurile de genul ăsta, mai ţine-le pentru că sigur le va creşte valoarea în timp şi poate dai lovitura

=

Mulţumesc mult pentru vizită şi ecou!

@doinafil:

Chiar dacă în Iordania eu am stat la un hotel de cinci stele în cea mai mondenă staţiune a lor de la Marea Roşie, să ştii că am studiat şi varianta cazării la cort în mijlocul deşertului, după ce am vorbit cu Cami în 2017 înainte de prima ei vizită în Iordania de ziua ei. Acolo condiţiile de cazare erau mult peste banalul cort, dar şi preţurile erau pe măsură. Apoi am citit şi impresiile voastre de acolo şi am fost convinsă că ar merita doar o noapte şi doar pentru ineditul experienţei, nefiind tocmai genul meu.

Sincer, pe mine nu m-a deranjat prea tare acest aspect, fiind dotată cu toate cele necesare, ca de obicei în asemenea situaţii. Încă de la prima vacanţă în Egipt şi apoi în Tunisia, mie nu mi-au lipsit din geantă sticluţa cu gel dezinfectant, şerveţelele umede faciale şi cele antibacteriene, astfel că atunci când a început pandemia eu eram deja obişnuită cu toate astea . Pentru mine a contat mai mult faptul că era curat şi fără mirosuri, iar dezinfectantul a suplinit lipsa săpunului, apoi clătindu-mi mâinile cu apă. Nu exagerez când spun că am apreciat că aveau apă curentă, deoarece în deşert în Sahara am avut şi surprize mai puţin plăcute.

Probabil nimeni nu a reclamat lipsa hârtiei igienice, a săpunului şi a uscătoarelor de mâini şi nici nu cred că s-ar fi schimbat ceva.

Eu deja mă certasem crunt cu ghidul instructor de snorkeling care îmi distrusese jumătate din excursie şi nu mai aveam nervi pentru ceva atât de banal şi care mă afecta prea puţin spre deloc. Voi povesti şi despre această "ţeapă", dar nu am acum dispoziţia pentru review-uri negative.

Însă dacă la Rixos unde eram cazată s-ar fi terminat cumva protecţiile pentru colac, de exemplu, de la vreuna din toaletele din resort, poţi să fii sigură că reclamam, pentru că la un hotel de cinci stele de top şi aşteptările sunt altele.

=

Mulţumesc mult pentru vizită şi ecou!

Mă bag în seamă: e o diferență între scoarță și preș / țolic.

Scoarța se pune pe perete, unde atârnă. În special pe peretele dinspre nord. Asigură izolarea termică a încăperii și e pavăză împotriva crivățului sau a viscolului. Mai ales în cazul locuințelor costruite din lut, materialul de bază în Muntenia / Moldova până acum vreo 50 de ani (și încă folosit în unele zone în care lipsesc lemnul sau piatra, de exemplu în Podișul Bârladului, de unde sunt bunicii mei).

Preșurile se așează peste dușumea, tot cu rol de izolare termică, dar și pentru a menține curățenia în casă. Doar neamurile proaste intră încălțate pe preș Bine-bine, se admit șoșoni peste cizme, nu e chiar obligatorie descălțarea.

Și din punct de vedere al materialului din care se fabrică sunt diferențe. Preșurile se fac din „coade” , fâșii de material textil rămas de la haine care au ieșit din uz. Nimic nu se aruncă la țară. Scoarțele sunt mai aspectoase și mai „pline” , altfel nu se poate dormi în patul lipit de perete, te ia vântul. De obicei, sunt confecționate din lână.

@adso:

Nu este vorba de asta. Precizările tale îmi sunt utile. Recunosc că nu realizasem exact diferenţele între cei doi termeni până nu am citit ecoul tău. Mie îmi păreau sinonime, chiar dacă nu perfecte.

Ai dreptate. În articol eu m-am referit la "preşuri", pe care le-am numit, cu oarecare ezitări, "scoarţe" şi nu a fost bine.

În vorbirea curentă, în afară de preşul de la intrarea într-o locuinţă sau de preşurile de la maşină, nu am folosit până acum termenul de preşuri decât pentru a mă referi la nişte covoare vechi, ponosite, indiferent de materialul din care acestea erau confecţionate.

Şi nu credeam că acele scoarţe atârnate pe pereţi au şi alt rol, practic, în afara celui decorativ.

=

Mulţumesc mult pentru precizări, vizită şi ecou!

@nicole33: Nu era, oricum, nimic important. Doar că puștiul din mine, care și-a făcut vacanțele la țară, la bunici, știa ceva și a simțit nevoia să spună și altora.

În rest, citesc mereu cu multă placere tot ce scrieți pe aici.

@adso: „Mă bag și eu” - asta ca să te imit - cu un răspuns la ecoul tău, ca să-ți mulțumesc că am aflat ceva ce nu știam - la peste 73 de ani - de la tine!

Aveam și noi în casa părintească, (în care am locuit cu chirie - în București) când eram copii, scoarțe pe pereți, din cele oltenești, din zestrea mamei, și preșuri pe jos. (așa se decorau casele oamenilor simpli atunci). Scoarțele erau așezate pe doi pereți, dar nu m-am gândit că erau și pentru un fel de „izolare termică” , credeam că sunt numai pentru „decor” , pentru că erau foarte frumoase!

Mi ales seara, înainte de culcare, îmi plăcea să număr romburile sau alte figuri din modelul lor, dar și al maramelor fine de borangic, pe care chiar mama le țesuse și pe care le prindea sus, deasupra unor tablouri de familie. Așa se decorau prin anii 50 pereții. Apoi ne-am mutat „la bloc” și-au dispărut, nu mai știu ce s-a ales de ele! Păcat, pentru că - acum - mi-ar fi plăcut să am câteva amintiri din zestrea mamei!

@adso:

Aici te contrazic. Eu am aflat la 50+ că scoarţele se pun doar pe perete şi nu au doar rol decorativ, iar pe podea se pun doar preşuri . Am învăţat şi un cuvânt nou: ţolic, probabil un regionalism derivat din ţol sau un diminutiv al acestuia.

Am regretat toată copilăria mea că nu am avut "o ţară" aşa cum aveau prietenii şi colegii mei, chiar dacă părinţii au încercat să-mi ofere, în compensare, alte variante pentru petrecerea vacanţelor.

Te invidiez pentru vacanţele petrecute la bunici şi mă bucur că ai dorit să împărtăşeşti cu noi din amintirile de atunci. Eu doar din cărţile citite am mai aflat o parte din lucrurile pe care alţii de vârsta mea le ştiau direct de la sursă sau le trăiseră personal.

Mulţumesc mult pentru aprecieri!

@nicole33: Aprecierile sunt sincere!

În privința vacanțelor la țară... nu știu ce să zic. Privind în urmă, au fost un plus. Privind cu ochii de atunci, erau un chin. Lipsa confortului de la oraș (chiar dacă și în Bârlad tot cu apă adusă cu găteata ne spălam, că după Cernobîl aprovizinionarea cu apă curentă RECE a fost practic sistată; apă caldă nu s-a dat din 1980 până în 1990), lipsa prietenilor (erau copii prin sat, dar aveam preocupări cu totul diferite), lipsa cărților - toate mă deranjau. În plus, trebuia să participăm, după puterile noastre, la muncă în gospodărie și chiar în afară (la recoltat pe câmp, stâns iarbă pentru animale, cules de fructe din pădure etc.). Nu îmi prea plăcea asta

Era fain iarna. Atunci se stătea degeaba, la căldură. Se mânca mult, gustos și natural. Neamurile se adunau împreună. Plus zăpada!

@adso:

Cred că mereu ne dorim altceva decât avem. Şi amicii mei erau destul de nemulţumiţi pentru că în fiecare vară erau duşi la bunici şi stăteau acolo până cu câteva zile înainte de începerea şcolii. Eu îi invidiam pe ei pentru că zburdau liberi prin satele respective şi prin împrejurimi, se scăldau în râuri, se jucau cu păsări şi animale pe care eu le vedeam doar la zoo, iar ei mă indiviau pe mine că mergeam la mare, la marea noastră că la alta nu aveam acces, de două ori pe vară, apoi la munte în tabere şi în circuite cu maşina prin toată ţara şi aveam mult mai multe de povestit.

Asta cu muncitul nu mi-ar fi plăcut chiar deloc, dar totodată mi-ar fi fost şi ruşine să încerc să mă fofilez şi să nu-mi ajut bunicii. Am simţit pe pielea mea cât de greu e cu munca la câmp în anul doi de facultate când am fost obligată să merg la munci agricole la cules de roşii . Noroc că a fost ultima dată când am prestat aşa ceva, câteva luni mai târziu schimbându-se toate.

Cu ajutorul pontului extrem de util primit de la un coleg de sait, extrem de priceput şi foarte amabil, căruia îi mulţumesc şi pe această cale, am reuşit să localizez cu precizie restaurantul la care am mâncat.

Acestea sunt: 28.556740; 34.522370

Voi adăuga coordonatele corecte şi în textul articolului.

@nicole33:

Ce spuneți dvs aici făceam când eram acasă, la părinți. Am crescut cu cheia la gât, părinții lucrând în schimburi și neavând vreme să ne supravegheze. Cred că în fiecare seară se rugau să ne vadă înapoi întregi.

La țară era altceva. Copiii erau puși la muncă, muncă grea. Cei mici mergeau cu vitele pe dealuri, cei mari la câmp, cu părinții. Când să se scalde-n râu-nvolburat care trece prin oricare sat? Asta era treabă pentru cei de la oraș, nu pentru cei născuți în sat. Seara cădeau frânți, noi - cei veniți în vacanță la bunici - îi așteptam să încingem o miuță, dar nu aveai cu cine discuta. Duminică dimineața ei nu lipseau de la biserică, prezența era obligatorie, iar la amiază ardea soarele de te topea. Toată distracția era duminică seara - câtă era.

Pe noi, bunicii ne puneau la munci ușoare. Dar, fiind neînvățați cu asta, ni se păreau și alea grele. Simplul fapt că erai pe câmp / în vie / în pădure de la răsăritul soarelui și până la apus era de nesuportat.

Evident că nu ne dădeam loviți. Acum nu știu dacă din prea mult bun simț (asta ar fi valabil pentru vârste mai mărișoare) sau, mai curând, pentru că altfel nu primeam mâncare

@nicole33:

Roșii? În anul II de facultate? Asta e parfum de roze și cântec de privighetoare

De pe 10 septembrie până pe 15-20 octombrie eram la munci agricole, cu școala, din clasa a 5-a până într-a 12-a. Cel mai ușor era la cules struguri, plus că și mâncam pe săturate. Acolo te mai puteai ascunde pe sub vreun butuc. Atât că nu ieșea numărul de coșuri culese la finalul zilei, tot nu aveai cum trișa prea tare.

Dar la cules porumb, sau la sortat cartofi, sau la sfeclă era jale. Nu funcționa nicio tentativă de sabotaj a regimului comunist, acolo profesorii erau cu ochii pe tine. Ok, nu erau prea convinși nici ei, dar ochiul și timpanul nu dormeau, așa că erau nevoiți să fie vigilenți.

Existau două moduri de a ajunge pe câmp: plecare dimineața cu RATA (și revenirea acasă seara târziu) sau taberele de muncă. Am trăit și una, și alta. Groaznice ambele.

Deși, dacă mă întrebați, am avut o copilărie frumoasă. Adică eu așa simt, nu am rămas cu sechele sau cu resentimente sau cu frustrări. Astea sunt pentru generațiile X Y Z.

@Zoazore: Soro, ești în eroare, de-aia te atrag de atenție: scoarțele îs alea de se pun pe perete, preșurile se-ntind pe jos! Cel puțin în Moldova...

Altfel, mă bucur să văz cum combați, ceea ce înseamnă că ești bine și sănătoasă,așa cum îți și doresc!

@adso: Da, dar taberele erau, parcă, mai umane! După masa de seară eram, cumva, liberi: mai făceam un foc de tabără, mai o chitară, mai un strâns în brațe cu cea cu care îți accelera pulsul.

Ăia de eram mai curajoși, ieșeam în sat, mai la o frmusețe locală, mai pe la bufet, deși, aici, veneau în control secretarul UTC și șeful de post. Uneori ți-o mai luai pe coajă de la războinicii băștinași dacă te vedeau cu fata din satul lor, iar curajul propriu se dilua într-un sprint de” acum ori niciodată” , pe principiul că, de când s-a inventat fuga n-am luat nicio palmă! Sau, mai aplicam ideea că” mă pricep la bătaie că iau mereu” , alegerea îți aparținea...

@Yersinia Pestis:

Cea aflată în eroare am fost eu. Shame on me!

De preşuri ştiam şi eu că se pun pe jos, însă credeam că scoarţele se pun şi pe perete şi pe jos. Atenţionată şi lămurită mai devreme de către colegul Adso, întâmplător tot moldovean , mi-am recunoscut deja greşeala involuntară.

Acum ai confirmat şi tu. Mulţumesc! Nici nu mă mai mir că nu vrei să mai fii prieten cu una care nu ştie nici măcar la ce se folosesc banalele scoarţe, iar faptul că am crescut în Bucureşti nu este o scuză suficientă.

Mulţumesc mult pentru vizită, ecouri şi "trasul de atenţie"!

@nicole33: Oups, dacă aș fi citit ecourile nu m-aș mai fi băgat în seamă!

Oricum, intervenția n-a vrut să fie vreo punere la punct, e în stilul conversațiilor dintre mine și Zoa.

Noi, moldovenii, spunem la preșuri” țolice” , de aici și vorba că ești” beat țolic” , deci, ești căzut pe jos.

Eu vreau să fiu prieten cu toată lumea, doar că, după cum ai văzut, intru extrem de rar pe-aici și-atunci am considerat că nu e corect să ocup locul altuia pe o lista ce nu mai e lucrativă, dar, pe toți membri AFA îi asigur de respectul meu!

Seară frumoasă și o săptămână, ce stă să-nceapă, plăcută!

@Yersinia Pestis: Iar io-s far' de sama de individioasa si am egoism pa tine. Acu' bag sama ca preferi doar mancarea arabeasca, pe la mine prin ograda nu mai dai...

Te invitam la un pranz boieresc, dar talica nu mai ai treaba cu Braila. Ma' c sa plang in baie!

Asa am gandit si io cand vazui cu placuta surprindere si adanca mirare ca aparusi pa la arabi si combati despre presuri si tolice.

Si, da, asa e, cum spui: tolul / tolicul e de pus pe jos, scoarta sau peretarul e, cum se si numeste, de pus pe perete.

Copil fiind, la bunica, rupeam zdrente pentru coarde si chiar am tesut un pres. Cred ca-l mai am si acum!

Bine ca revenisi, macar putin, asa, sa ne treaca de dor!

@Yersinia Pestis:

Ştiu că eu m-am băgat în conversaţia ta cu Zozo, primul tău ecou fiindu-i adresat ei, însă erai la mine "în casă" şi, în plus, m-am simţit direct vizată de corectura respectivă.

Mi-am asumat încă o dată eroarea comisă, fără să mă supăr, pentru că nu-mi este ruşine să recunosc că nu am ştiut aceste amănunte şi că niciodată nu este prea târziu să învăţ lucruri noi.

Am observat că intri tot mai rar pe AFA, am observat şi că nu ai mai scris cam de multişor, dar încă mai cred că vei reveni în forţă aşa cum ai mai făcut-o şi alte dăţi, iar eu te aştept cu noutăţi

Gânduri bune!