Unde am mâncat (și unde nu am mâncat) la Budapesta, de Crăciun 2017

TIPĂREȘTE

Dacă tot m-am stârnit cu vacanța noastră de Crăciun de anul trecut de la Budapesta, hai să vă povestesc și pe unde ne-am alimentat prin frumoasa capitală ungară! Mai ales că au fost niște experiențe tot una și una și poate oi da idei și altora!

După ce ne-am cazat la Panorama Wellness Apartments, primul obiectiv a fost să găsim un loc decent în care să mâncăm, ora prânzului fiind deja un pic depășită. Gazda noastră ne venise în ajutor și, pe harta pe care ne-a oferit-o, ne marcase strada Raday, unde ne spusese că se înșiră mai multe restaurante frecventate de localnici, cu mâncare bună și prețuri rezonabile; ne-a recomandat să-l alegem pe oricare dintre ele și, în același timp, să evităm pe cât posibil cârciumile din buricul centrului, cu un raport calitate/preț mult inferior, în opinia sa.

N-aveam niciun motiv să nu-i dăm crezare, așa că am pornit în plimbare până acolo. Ajutați și de GoogleMaps, n-a fost deloc greu să identificăm zona și n-am făcut mai mult de 30 de minute până acolo. N-aș putea să vă spun pe ce criterii am ales Claro Bisztro. Exteriorul nu părea că spune prea multe, dar interiorul mi-a plăcut din prima clipă! Dacă ar trebui să-l descriu doar într-un cuvânt, acela ar fi intim. Câteva mese simple de lemn, scaune de lemn cu spătar (genul acela vintage), canapele pe latura cu ferestre, pe partea opusă barul super-pavoazat, mozaic „ochios”, format din plăci mari, poligonale, de gresie alb-bej-negru - o adevărată atmosferă de bistrou franțuzesc. Am ales una din mese și, după ce ne-am lepădat fularele și gecile, ne-am lăsat învăluiți de căldura plăcută și de muzica de calitate ce răzbătea din difuzoare.

Doi sau trei ospătari își făceau de lucru în spatele barului, unul din ei a sărit imediat către noi cu meniurile. Am remarcat multe preparate din bucătăria maghiară, dar și din cea internațională, majoritatea cu carne sau pește; despre prețuri nu ne-am putut face o idee, căci n-aveam termen de comparație și, în plus, pe mine una mă paralizează numerele alea kilometrice ale prețurilor din Ungaria, mă inhib, nu mai știu să fac nicio conversie când le văd, totul mi se pare scump! (Acum însă, pot afirma cu tărie că da, la Claro am mâncat cel mai ieftin din tot sejurul ăsta!)

Am comandat întâi băuturile (bere Sopron, apă sau capucino), apoi a rămas să ne hotărâm și pentru mâncare. Eu vroiam ceva tradițional, așa că am ales tocăniță de vită cu o garnitură formată din găluște mici de făină, Tati - cotlet de porc gătit tot în stil unguresc, cu ceapă caramelizată și cartofi, Milena - somon la grătar cu legume, iar Paul - supă de ceapă și burger. Evident că întâi a fost servită supa și eram toți curioși să vedem cum arată, dar mai ales să gustăm. A venit într-o fel de ceașcă mai mare, acoperită cu o felie de pâine cu brânză, ce ascundea dedesubt o zeamă aburindă, albicioasă. Dumnezeule, ce gust divin! Culoarea îi venea de la faptul că era dreasă cu smântână, doar un pic era acrișoară, iar printre condimente am recunoscut tarhonul. Nu semăna nicidecum cu supa de ceapă mâncată de mine în Franța, dar era absolut delicioasă!

Au venit curând și felurile principale și am constatat cu un pic de îngrijorare că porțiile erau destul de mari; dacă n-oi putea mânca tot?! N-a fost cazul! Totul a fost atât de bun, că n-au mai rămas decât niște urme pe farfurii! De data asta n-am mai gustat de la ceilalți, doar puțin din porcul lui Tati, că eram curioasă, însă toată lumea s-a declarat la final mulțumită de alegerea făcută! Nota de plată a totalizat 15411 ft (cam 48 euro). Ne-am luat rămas bun cu un pic de regret de la spațiul acela plin de căldură (la propriu și la figurat) și de la tânărul ospătar care ne servise cu profesionalism și ne-am lansat din nou pe străzile Budapestei, să-i descoperim secretele...

Aveam să ajungem în curând la unul dintre cele mai vizitate obiective turistice pentru perioada în care ne aflam: Târgul de Crăciun! Ocupând o arie impresionantă, debordând prin miresme și culoare, Târgul de Crăciun ne-a încântat simțurile și ne-a fardat pe fețe un zâmbet permanent! Am defilat agale prin fața căsuțelor ce expuneau tot felul de decorațiuni, fulare și căciuli tricotate, dulciuri de tot felul și câte și mai câte... Cred că nu-i om pe lumea asta al cărui spirit să nu alunece ușor, ca pe derdeluș, extaziat în fața misterioaselor luminițe colorate dintr-un glob de Crăciun!...

Dar pentru că articolul de față este dedicat papilelor noastre gustative, să ne retragem acum spre zona mâncătoriilor. Ca la orice Târg de Crăciun care se respectă, existau standuri unde se gătea live, o parte din produsele finite erau expuse strategic în vitrine, era raiul pofticioșilor, ce să mai! Tot felul de preparate, îndeosebi tradiționale, unele seamănă cu ale noastre, de altele nu mai văzuserăm până acum - o sumedenie de „porcării”, asezonate cu murături multicolore sau varză acră, stropite cu punch-uri aromate, dar și dulcegării absolut „grețoase”, după cum arătau! Chiar sătui cum eram, nu ne-am putut abține și ne-am dedulcit la un kurtosh presărat din belșug cu nucă măcinată și scorțișoară (1500 ft) și câte o cană de vin fiert (700-900 ft) !

Aveam să ne întoarcem în Târgul de Crăciun ca la ultima noastră speranță în ziua de Ajun când, după o plimbare prelungită prin romantica insulă a Margaretei, ne-a cam pălit foamea! Reveniți în „lumea civilizată”, am constatat cu stupoare că absolut toate restaurantele își închiseseră deja porțile! Am prins câteva standuri deschise în Târg, imediat după ce am cumpărat noi s-au închis și astea - deci cam la mustață le-am prins, cum s-ar zice! Aviz amatorilor: nu mergeți la Budapesta de Crăciun dacă n-aveți un aranjament clar în ceea ce privește mâncarea, altfel riscați să cam bateți din buză!... În fine, pot spune că în cazul nostru „a făcut Dumnezeu cuib la barza chioară”! (Și nu-i prima dată... Puteți să vă bazați și pe asta, ce să zic?!)

&&&

A doua zi era de fapt singura zi din sejurul nostru când aveau să fie deschise muzeele. Am zis să profităm și am băgat cât am putut: Parlamentul (vizită ghidată, la ore fixe, 2400 ft de căciulă; interesant, dar pe alocuri enervantă interpretarea evenimentelor istorice din perspectivă maghiară), Palatul Regal, Biserica Matthias și Bastionul Pescarilor. Începuse să se însereze de-acum, iar săriserăm cu eleganță peste masa de prânz, noroc că ungurii nu-și închid (încă) mâncătoriile între prânz și cină, cum fac alții, mai la vest de ei... Pe una din străduțele din Buda (Orszaghaz nr. 8; imposibil nume, știu) dădurăm peste o ușă îmbietor decorată, ce ne îndemna să-i trecem pragul și să gustăm din... delicioasa turtă dulce! Bine, noi ne doream mâncare adevărată, dar „turtă dulce” sună așa de în ton cu Crăciunul, că n-am putut rezista și am intrat!

Doamne, ce frumos! Un spațiu micuț, decorat precum căsuța lui Hansel și Gretel! Lambriuri de lemn într-o nuanță caldă, partea de sus a pereților văruită în galben-pal, câteva mese acoperite cu fețe albe și roșii, scaune de lemn. Într-un soi de dulap cu multe rafturi, desfășurat pe doi pereți alăturați, tot felul de produse din turtă dulce (și nu numai) de vânzare. Ne-au întâmpinat două domnișoare foarte drăguțe și ne-au invitat să rămânem, asigurându-ne că oferta lor include și multe alte chestii comestibile.

Am ocupat una din mese și din nou ne-a cuprins o moleșeală plăcută, derivată din diferența substanțială de temperatură între interiorul ăsta de poveste și lumea din care tocmai sosiserăm... În plus, eram singurii clienți (normal, pentru prânz era târziu, pentru cină prea devreme) și domnișoarele nu știau cum să ne zâmbească mai frumos! Evident, au început prin a ne dărui fiecăruia câte un meniu; ce-i drept, întru folosință limitată, dar suficient cât să ne facem o idee. Aveam de ales între mai multe feluri de salate, supe, sandvișuri reci și calde, paste, pizza și câteva feluri principale. Așa că am ales: eu - cârnați ungurești cu cartofi prăjiți; Tati - gulaș cu crochete de cartofi, copiii - câte o supă (nu mai știu cu ce) și o salată. De băut, ca de obicei: părinții bere, restul apă și cappucino.

În timpul cât am așteptat mâncarea, pe lângă faptul că ne-am savurat băuturile, am descoperit un mic stand cu materiale publicitare și ne-am servit și noi cu un pliant despre locația în care ne aflam. Explicațiile erau în limbile maghiară și engleză, așa că am putut chiar și pricepe despre ce-i vorba! Unde mai pui că l-am și păstrat, așa că vă pot povesti și vouă! Păi cârciuma se cheamă Mezeskalach (care înseamnă... ghiciți! da, „turtă dulce”) și a fost ridicată (precum vechile biserici!) pe locul unei cafenele ce funcționase câteva zeci de ani. Produsele tradiționale, ale căror rețete au fost moștenite și care încă mai pot fi degustate aici, sunt turta dulce roșie și prăjitura cu miere. Pare să fie deasemenea un loc bun să-ți serbezi ziua de naștere, căci primești obligatoriu un cadou dulce din partea casei. Am aflat și că pereții sunt decorați cu produse din turtă dulce semnate Marta Tari, o artistă locală și că baghetele cu care sunt făcute sendvișurile sunt coapte chiar la fața locului.

Mâncarea nu s-a lăsat prea mult așteptată și, după ce a fost imortalizată în mare grabă de noi, părinții, spre disperarea copiilor (ca de fiecare dată), pornirăm la asalt. Supele arătau bestial, colorate în roșu intens, aburinde și însoțite de un sos de ardei iute; salatele, nu mai spun, adevărate simfonii de culoare (și cică și de gust, confirmară ulterior degustătorii); gulașul lui Tati semăna cu tocana mea de cu o zi înainte, foarte gustos oricum, iar cârnații... hmm, ușor afumați, însoțiți de un sos de muștar... nu mai continui, că mor! Am mâncat în liniște, din când în când mai răzbătea doar câte un oftat de plăcere... La final s-a lăsat și cu desert, copiii au împărțit o porție de tort de morcovi - felia aromată era acoperită cu frișcă și însoțită de o biluță de înghețată de vanilie; evident că am gustat și noi!

Nota a însumat 22385 ft (cam 70 de euro). Un loc de care îmi amintesc cu drag și în care mi-ar plăcea să mă întorc cândva...

&&&

Nici n-am ieșit bine de la „Turta Dulce”, că Tati și-a amintit de un loc despre care citise la un moment dat și era chitit să ne ducă acolo! N-a vrut să ne devoaleze mai mult din secret, așa că n-am avut ce face decât să ne ținem după el. Am coborât dealul Budei folosindu-ne de trenulețul turistic gen Hop on-Hop off (la care aveam deja cumpărate bilete), pe urmă am traversat Dunărea pe podul Erzsebet și ne-am afundat în inima Pestei. Pe bulevardul cu același nume, Erzsebet, am cotit-o stânga și în curând, pe partea cealaltă, ni s-a înfățișat o clădire elegantă, cu aspect imperial. Am traversat și la intrare scria așa: New York Cafe. Aveam să pătrundem într-un spațiu de vis - ne-a avertizat Tati - cafeneaua care în 2011 a fost distinsă cu titlul „Cea mai frumoasă cafenea din lume”! Wow! Ăsta da cadou de Crăciun!

Este vorba despre o clădire de secol 19, reprezentativă pentru stilul Belle Epoque, transformată în prezent într-un hotel de lux, pe numele lui New York Palace (deci nu m-am înșelat, chiar e un palat!). Am citit că unele camere ar fi tapetate cu mătase și ar fi împodobite cu candelabre din sticlă de Murano. Cireașa de pe tort o reprezintă însă cafeneaua, cea în care aveam să ne încercăm și noi norocul (sincer, după ce am pășit în holul extrem de elegant, numai marmură și sclipici, eram sigură că vom fi dați afară în șuturi, ca ultimii boschetari!).

Nu doar că nu s-a întâmplat asta, dar am fost preluați de un chelner îmbrăcat la patru ace (cum altfel?!) care ne-a întrebat dacă dorim o masă în restaurant sau în cafenea. Am optat pentru cafenea, desigur. L-am urmat așadar undeva în dreapta, pe niște scări am coborât la un nivel inferior. Nu știam încotro să ne uităm și ce să admirăm mai degrabă: stucatura aurită, bogat decorată, lambriurile de lemn sculptat, tavanele casetate, acoperite de picturi romantice, candelabrele de cristal... Superb, absolut copleșitor! Ne-am trezit învăluiți cu adevărat într-o atmosferă princiară, dintr-un veac mai elegant, completată fericit de colindele ce răzbăteau din difuzoare...

Și totuși, o parte din mese erau ocupate de oameni ca și noi, îmbrăcați normal, savurând câte o băutură și conversând veseli între ei. Am ocupat și noi masa indicată de chelnerul nostru, care a revenit după vreo 2 minute cu meniuri. Pe primele două pagini am găsit povestea acestui loc minunat, pe care am citit-o și v-o spun și vouă. Clădirea Boscolo a fost ridicată în 1894 după proiectul arhitecților Maurizio Papiri și Tihanyi D. Adam drept sediu european al companiei americane de asigurări New York Life. La fel s-a numit și pe atunci, New York Palace; primele 2 etaje erau ocupate de birouri, iar celelalte serveau drept locuințe pentru angajați. Edificiul a suferit mari deteriorări în cursul bombardamentelor din cel de-al doilea război mondial, dar a fost sumar reparat mai apoi, iar în perioada comunistă aici au funcționat o agenție de turism și un magazin de articole sportive, care s-au închis în anii 1990. În 2001, Boscolo Group a preluat renovarea clădirii după planurile originale, hotelul de lux cu 185 de camere deschizându-și porțile în 2006.

Desigur că într-un asemenea loc prețurile sunt pe măsură, dar am depășit micul șoc inițial și ne-am propus să considerăm escapada din seara asta drept cadoul nostru de Crăciun! Am ales din meniu așadar câte o prăjitură și o băutură asortată, cum a crezut fiecare de cuviință. Tati a optat pentru un meniu special de Crăciun, ce avea și băutura inclusă (un pahar de vin fiert), eu am ales tort Doboș „stropit” cu prosseco roze, Milena - tiramisu și limonadă, iar Paul - cheese-cake și tot limonadă. Până când ne-a venit comanda, dar și după aceea, ne-am dus pe rând să inspectăm zona (sub pretextul vizitării toaletelor), că prea era frumos totul!

Acum n-o să mă apuc să descriu fiecare colțișor, că ne prinde Revelionul! Așa că o să atașez multe, multe poze, să vă povestească ele mai bine! O să amintesc doar că nimeni nu ne-a ușuit de nicăieri, personalul ne privea cu îngăduință, cred că-s obișnuiți să le mișune turiștii curioși prin toate cotloanele (oricum, ne-am intersectat cu mulți alți gură-cască, precum noi). Am urcat și la etaj, cafeneaua are un soi de lojă de jur împrejur, cu niște balconașe în care sunt plasate măsuțe de 2 persoane. Tot la etaj am descoperit și pianul, am citit ulterior că de obicei chiar există un pianist care interpretează piese clasice, probabil acum era și el liber de Crăciun. Până și toaleta mi-a smuls un sunet de admirație! Printr-un holișor, am trecut și în zona unde se află recepția hotelului, un spațiu de formă pătrată, ca o curte interioară centrată de un superb brad împodobit. Ce să mai, totul denotă un gust și o eleganță desăvârșite!

Cum se întâmplă de obicei, am primit mai întâi băuturile și la scurt timp și restul comenzii. Prezentare deosebită, așa cum era de așteptat. Porția lui Tati cuprindea o felie de ruladă cu mere și una cu mac, doi brăduți și o stea de turtă dulce, miez de nucă și alune aurite. Doboșul meu era total reinventat, de am crezut inițial că mi s-a încurcat comanda: o tartă de ciocolată, pe care se odihnea un disc din zahăr ars, acompaniată de câte 3 guguloaie de cremă de ciocolată albă și neagră; amestecate, aduceau la gust cu ceea ce știam eu că ar fi Doboș-tortul. Și prăjitura lui Paul părea din categoria OZN-uri, doar tiramisu-l Milenei semăna cu originalul... În fine, tare, tare bun totul (am gustat unii de la alții, desigur) !

Nota de plată a însumat 21045 ft, cam 65 de euro. E mult, știu, dar zău dacă regret vreun cent! Eu cred că măcar o dată-n viață merită să faci o astfel de extravaganță, mai ales cu ocazie specială, așa cum este Crăciunul! De remarcat ar fi faptul că nota a fost redactată în limba engleză (ceea ce vorbește despre ponderea clienților acestui loc select) și sunt incluse 2 taxe de servire, una pentru mâncare, alta pentru băuturi.

&&&

În ultima zi, ne-a prins prânzul aproape de Monumentul Eroilor, destul de departe de centrul orașului. Era a doua zi de Crăciun, lângă lacul termal am dat de o cârciumă, dar încă nu-și deschisese porțile pentru clienți. Singurul restaurant pe care l-am găsit deschis afișa o ofertă bunicică - 3 feluri la prețul de 13 euro; evident că era full, n-a fost chip să ne apropiem. Am luat așadar metroul până în centru. Am mai avut o tentativă la Hard Rock Cafe, dar m-a enervat ospătarul, care era chitit să ne așeze la bar, deși erau multe mese neocupate. Pe urmă, lui Tati i s-a pus pata pe nu-știu-ce restaurant de pește de pe unul din vapoarele ancorate pe Dunăre; înăuntru mirosea cumplit a pește prăjit și nu ne-a plăcut nici aici. Făcurăm stânga-mprejur și... ce să vezi?! Pe partea cealaltă a drumului, chiar în fața noastră, două mâncătorii! „Unde vreți, familie? La trattoria italienească sau la taverna grecească? ” S-a votat taverna, în dorul vacanței de vară...

Taverna Dionysos se găsește pe bd. Belgrad, la nr. 16, pe malul Dunării, în Pesta. Interiorul cuprinde un salon principal și încă unul la subsol, ba și în loja de la etaj am zărit câteva mese. Decorațiunile duc cu gândul la căsuțele albe îmbrăcate în flori de bougainvillea, cu ferestre albastre, gătite cu perdeluțe brodate... Ba chiar și o bisericuță grecească avem acolo, cu tot cu cupola ei albastră... Frumos, ne-a plăcut imediat ce am pășit înăuntru! La fel, am fost preluați de un ospătar și așezați la o masă. Am primit imediat meniurile și am prins a le studia, bucurându-ne mai tare cu fiecare pagină întoarsă, căci descopeream feluri dragi, pe care le mâncăm de obicei pe țărmul Egeei... Am ales un platou cu un mix de aperitive grecești, apoi fiecare câte un fel principal: musaca, stifado, kleftiko, salată grecească. Plus câte o băutură - bere și apă.

Până ne-au venit băuturile, am avut vreme să facem o vizită sălii de baie. Țin minte că ușa avea un sistem mai ciudat de deschidere, mi-a luat ceva până l-am dibuit; dacă m-ar fi văzut cineva, s-ar fi distrat copios. Și aici mi-au plăcut toaletele, m-am întors să le pozez. Înăuntru era o piesă decorativă ce reproducea o statuetă tipic cicladică veche de vreo 3 milenii (cu originalul aveam să ne întâlnim peste vreo lună jumate, la Muzeul Artei Cicladice, în Atena, iar cu Cicladele... peste încă alte câteva luni).

Odată cu băuturile, am primit din partea casei două boluri mici cu un soi de pate de casă, cu piper și ceapă verde, precum și chifle calde; am tăbărât pe ele, tare bine picară!... Platoul cu aperitive a sosit și el repejor și cuprindea vreo două feluri de brânză frecată cu tot felul de chestii (una era picantă), pastă de pește, feta, tzatziki, salată de vinete și ceva legume. Pită de casă, desigur - excelentă (aveam să luăm la pachet ce a mai rămas). Deja eram sătui după etapa asta, aproape că regretam că mai comandaserăm și altceva. Totuși, ne-am străduit și aproape că am și reușit să dovedim și restul, mâncarea era prea bună pentru a fi lăsată în farfurii... Precum se obișnuiește la multe taverne din Grecia, am primit la final și desert din partea casei, câte o portocală. Le-am luat la pachet, aveau să prindă bine a doua zi pe post de mic dejun în aeroport.

Am plătit pentru acest dezmăț culinar 29590 ft (92 euro), din care aproape 10% serviciul. La plecare, ni s-au dăruit mie și fiicei mele câte un superb trandafir roșu! Am fost atât de șocate, că am uitat să întrebăm „de ce”... Oricum, frumos gest, bravo lor!...

---

VIZUALIZĂRI: 4002 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI